După ce află de prăbușirea psihică a lui Eminescu (pe 28 iulie 1883), Caragiale „izbucnește în lacrimi“, notează în jurnal Titu Maiorescu, care îl primise la dejun. Pe 24 martie 1884, același Maiorescu notează iritat, după o ședință a Junimii: „Caragiale fără tact, mahalagește, în discuția cu Alecsandri“, cel din urmă fiind apostrofat de dramaturg printr-o comparație jignitor-defavorabilă cu Eminescu. Întîlnirile ulterioare cu cel care nu mai era același vor adînci conștiința pierderii. După punerea sub interdicție a poetului și internarea sa din 8 aprilie 1889, Caragiale va face parte, alături de Maiorescu, D.A. Laurian, M. Brăneanu și Ștefan Michăilescu, din „consiliul de familie“ ad hoc însărcinat cu îngrijirea și administrarea averii pacientului internat în clinica doctorului Șuțu. Imediat după moartea acestuia, îi dedică un articol evocator mitizant (În Nirvana), iar în anul următor rupe violent relațiile cu Maiorescu pe care-l acuză, din perspectiva unei solidarități amicale vexate, de insensibilitate față de suferințele financiare ale fostului prieten defunct, portretizat ca victimă socială (Ironie, după ce, într-o notiță nesemnată din Constituționalul, 17 iunie 1889, susținuse contrariul!) și de modificări nepermise în publicarea poemelor sale, comparate cu marile creații ale patrimoniului omenirii (Două note); textele vor fi reluate în a doua culegere de proză a lui Caragiale (Note și schițe, 1892) și arată impactul major pe care suferința „mortului viu“ l-a produs în conștiința marelui ironist antiromantic (altminteri, un sentimental camuflat). Un impact explicabil inclusiv prin complexul de vinovăție al „arhicanaliei“ față de ruptura cu Eminescu din pricina relației amoroase cu Veronica Micle. Putem bănui un efect posttraumatic indirect în emergența obsesiei înnebunirii din literatura caragialiană ulterioară dramei poetului, codificată ideologic în cheia naturalismului zolist francez, nu în cea a darwinismului social eugenist și rasist. Înrudite cu problematica literaturii ruse (Tolstoi, Dostoievski) nuvela O făclie de Paște și drama Năpasta (ambele publicate la finele lui 1889-începutul lui 1890) oferă primele semnale în acest sens. Prima – prin transformarea psihică, sub imperiul fricii în crescendo, a hangiului Leiba Zibal, amenințat cu uciderea în noaptea de Înviere de către brutala „slugă“ Gheorghe, după ce hangiul îl dă afară; criza lui Zibal e prefigurată de spectacolul terifiant al nebunului furios care-i agresează soția și copilul fără ca nimeni să intervină, apoi prin conversația „teoretică“ dintre un student la Medicină și un coleg de la Filosofie (tranșată în favoarea celui dintîi) pe marginea unei crime sadice cu substrat religios asupra unei familii de evrei. Conversație care îi relevă martorului „ilustrația izbitoare a teoriei“ („cazul de reversie“ apare frapant ilustrat de Gheorghe) și indică preocupările autorului pentru relația dintre evoluționism, alienism și criminologie: „Darwin… Haeckel… Lombroso… (…) Entuziastul tînăr, între Darwin și Lombroso, găsise vreme să miroasă și puțin Schopenhauer.“ Aflată, tipologic, la antipodul comediilor anterioare, „hamletiana“ Năpasta are în centru apariția spectrală a inocentului Ion care, întors nebun de la ocnă, dezvăluie o crimă pasională multă vreme ascunsă și atribuită pe nedrept lui. Naturalismul lui Caragiale se naște, editorial, imediat după moartea lui Eminescu, sub influența literaturii de cazuri promovate de noul său mentor, Gherea, pe filieră rusă sau/și franceză. Ceea ce intrigă e interesul pentru metamorfozele patologice ale identității, pe fondul unor preocupări medicale tot mai serioase (spre deosebire de vechile ironii la adresa pseudoștiințelor: mesmerismul, telepatia sau electrohomeopatia lui Cesare Mattei, articolul Principii și vaccină din 1896 documentează prima campanie de vaccinare rurală autohtonă antivariolică, sub conducerea igienistului Iacob Felix, iar alte scrieri fac trimiteri la bacteriologia lui Victor Babeș). Cele mai notorii sînt prozele În vreme de război (1898), Două bilete de loterie (1898, reluată în 1901 ca Două loturi) și Inspecțiune (1901). Asemeni anxiosului evreu Zibal, victima potențială transformată în ucigaș al celui venit, după repetate amenințări, să-l omoare (și care, după ce arde cu o lampă mîna izolată în ușă a lui Gheorghe, se mărturisește, transfigurat, drept „goi pentru că a aprins o făclie lui Christos“) protagoniștii lor cunosc o inversare psihică prin acumularea unui dezechilibru mental: la întoarcerea întîrziată de pe front a fratelui preot devenit brigand, Stavrache (hangiu la Podeni, precum Zibal) încearcă să-l omoare, într-o criză demențială generată de perspectiva pierderii moștenirii și după ce ani de zile halucinase, terifiat, revenirea celui crezut mort. Identitatea lui Lefter Popescu e destabilizată de un noroc nesperat transformat pe neașteptate în ghinion, care-l smulge existenței banale aruncîndu-l din Infern și Paradis și viceversa, iar rătăcirea la capătul căreia ireproșabilul casier Anghelache M. se sinucide are loc în urma unei crize nespecifice de violență, declanșată de ipoteza (neconfirmată) a descoperirii unei lipse în gestiune după fuga unui asociat infractor – altminteri funcționar model – în America.
Spre sfîrșitul secolului 19, Caragiale îl consilia pe tînărul C. Rădulescu-Motru, întors de la studii din Germania, să promoveze în presa autohtonă un „filosof neamț spirt“ – Friedrich Nietzsche – cu grijă față de efectele pe care un asemenea spirit nihilist le-ar putea genera în spațiul public românesc. Are loc astfel prima introducere a gînditorului german în cultura română: mai întîi prin suita de articole din Epoca literară, apoi prin broșura Fr. Nietzsche. Viața și opera sa (Socec, 1897). Nota Bene: la acea dată, Nietzsche își supraviețuia, cu mințile definitiv rătăcite, după un diagnostic și un tratament marcate (știm azi) de malpraxis, ca și (probabil) în cazul lui Eminescu. Incidențe nietzscheene trecute prin wagnerianul Gotterdammerung apar în discursul exaltat al lui Lefter Popescu, în momentul descoperirii biletelor de loterie presupus cîștigătoare, considerate o vreme pierdute. Galvanizat de promisiunea unei vieți noi, eliberate de servituți (Elefteria!), umilul funcționar ministerial metamorfozat iluzoriu în Supraom își dă ostentativ demisia, devenind din Lefter – Eleutheriu și trecînd, disprețuitor, de la apelativul „domnule șef“ la „domnule Georgescu“ după predarea „dosarului afacerii Goldstein“: „– Toți zeii! toți au murit! toți mor! numai Norocul trăiește și va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca și el!… Sunt aci!… aci biletele!… aci era soarele strălucitor căutat atîta timp orbește pe-ntuneric!“ Acuzele cu iz antisemit pe care le proferează motivînd că fusese tras pe sfoară de bancher („…fiindcă este o exploatare și nu vă mai săturați ca vampirii, pierzînd toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbește-n mofturile d-voastră și cu tripotajuri ovreiești de bursă, care suntem noi proști și nu ne-nvățăm odată minte ca să venim, mă-nțelegi, și să ne revoltăm…“) amintesc reacția convalescentului Dionis, nedesprins de fostul călugăr Dan, cu privire la furtul de identitate comis prin dedublare de „meșterul Ruben“ metamorfozat în medic modern („«Bravo! Maistre Ruben, strigă el, dracii tăi sunt meșteri în desprinsul umbrelor din perete, și ist Pleșuv are să mă ia pe mine… căci cum văd joacă pe doctorul în momentul acesta… Bravo! bravo!» El bătea din palme rîzînd. Ruben îi luă umbra și hîrtiile de pe masă și ieși din casă, închizînd cu zgomot ușa după sine… «Te-ai dus, evreule… te-ai dus și m-ai vândut chinuitorului de suflete», murmură el c-o resignație dureroasă, recăzînd cu capul în perini.“) „Norocul“ care îi „petrece“ pe trăitorii din „cercul strîmt“ al lumii devine acum ultimul Zeu – problematic și el. Eminescu experimentase în registrul fantasticului esoteric proza cu funcționari mutanți, victime ale unor metamorfoze obscure. Caragiale o experimentează în registru realist. Ceea ce unește demersurile narative ale celor doi, în pofida mijloacelor aparent opuse, este critica determinismului cauzal și a raționalismului explicativ. Cu precizarea că, în cazul lui Eminescu, ea stă sub semnul necesității cosmice, iar în cazul celuilalt – sub semnul hazardului sau inexplicabilului comportamental. În termenii lui Florin Manolescu, cei doi fug de același lucru, dar în direcții diferite.
Gestul lui Anghelache din finalul Inspecțiunii, de departe cea mai comentată sinucidere din literatura română, e inseparabil de metamorfoza subită a blîndului funcționar devenit coleric, pe fondul contrazicerii principiale a propriului absolutism etic neinspectat de stat. Probabil ca asumare a neputinței în fața misterului alienării și morții, naratorul refuză „cuminte“ posibilitatea oricărei explicații raționale a incognoscibilului, spre neconsolarea iscoditorilor interpreți: „– De ce?… de ce, nene Anghelache? a întrebat plîngînd ca un prost cel mai tînăr./Dar nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză.“