Distinsului istoric și bibliofil Ștefan Lemny îi datorăm lucrarea de față, de fapt un volum care reunește textele elaborate de Alphonse Dupront, dedicate spațiului românesc, unele cuprinse în diferite publicații, altele însă cu totul inedite, provenind din fondul arhivistic Alphonse Dupront, aflat la biblioteca Ulm–Litere și Științe Umane a Școlii Normale Superioare din Paris. Volumul este dedicat lui Alphonse Dupront (1905-1990), antropolog și istoric medievist francez, dar mai cu seamă interferențelor culturale româno-franceze și pasiunii lui Dupront pentru România și pentru elitele culturale românești. Prima versiune a lucrării, apărută în limba franceză, a fost publicată la Paris (De la Roumanie – Textes suivis d’une correspondance avec Emil Cioran, Mircea Eliade et Eugène Ionesco, INALCO, 2023).
Volumul la care ne referim cuprinde trei secțiuni, anume un amplu studiu introductiv, elaborat de Stefan Lemny și dedicat personalității și raportării lui Alphonse Dupront la spațiul cultural și politic românesc, o secțiune intitulată sugestiv Articole, alocuțiuni, conferințe (p. 105), conținând texte relevante privind experiența românească a lui Dupront, și o a treia secțiune, care reunește corespondența lui A. Dupront cu Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu (pp. 286-392).
Experiența lui Alphonse Dupront în spațiul românesc a fost legată de activitatea sa ca director (între anii 1932-1940) al Institutului Francez de Înalte Studii din România (București), unde i-a succedat lui Paul Henry. Prezența sa în România, în fruntea acestui așezământ (de altfel, în timpul mandatului său sediul institutului a fost mutat pe strada Vintilă Brătianu nr 27, (actualul Bulevard Dacia 77, unde funcționează până în prezent) i-a permis să se afle în contact direct cu cercurile culturale românești (istorici, scriitori, filozofi), dar și cu dinamica scenei politice românești, pe care a ajuns să o observe și să o analizeze cu acuratețe, evidențiindu-i alunecarea către extrema dreaptă, la sfârșitul anilor 1930. Tocmai expertiza sa rafinată l-a recomandat, cel mai probabil, și pentru poziția de consilier pentru cultură pe lângă Legația Franței din București, începând cu luna mai 1939, în aceeași lună în care se parafa (31 mai 1939) Acordul pentru dezvoltarea relațiilor culturale între Franța și România, la care contribuise de altfel și el.
Fiecare articol, document, însemnare, alocuțiune, fragment de corespondență cuprins în volum reconstituie – cu acuratețea celui care trăiește și observă evenimentele (grație percepțiilor și experienței lui Dupront) ani și decenii care corespund unor momente dramatice și chiar tragice din existența României și a Europei: alunecarea spre regimurile de extremă dreaptă în deceniile interbelice, debutul celei de-a doua conflagrații mondiale, iar mai apoi eliberarea, dar și emergența regimurilor de dictatură comunistă în această parte a Europei. Dată fiind diversitatea și calitatea informațiilor, materialele din volum vor stârni nu doar interesul istoricilor, ci și pe cel al literaților, al sociologilor, al diplomaților.
Bunăoară, istoricii vor putea înțelege și corela percepțiile lui Dupront față de unele momente reper din perioada interbelică, dar și din deceniile de după război. Sugestive sunt, între altele, observațiile și angoasele sale provocate de criza fragilei democrații românești, pe măsura răspândirii mișcării de extremă dreaptă, dar și evenimentele tragice pe care însăși țara sa de origine, Franța, avea să le experimenteze, odată cu invazia germană. Pentru spațiul românesc ce corespunde ultimei perioade interbelice și debutului conflagrației mondiale, Dupront a experimentat direct și a consemnat repere sumbre ale istoriei României, de la notele ultimative sovietice, la dictatul de la Viena, instaurarea statului național legionar, precum și asasinatele desfășurate de Garda de Fier, cărora le-au căzut victime inclusiv personalități culturale românești de talia unui Nicolae Iorga (prieten al Franței, prețuit de Dupront, mai ales că savantul participase adeseori la acțiunile Institutului și susținuse conferințe privind istoria Franței și nu numai), asasinat de legionari la Strejnic (27 noiembrie 1940). În acest context, este de precizat că Dupront a fost revocat încă din ziua de 22 octombrie 1940 de la conducerea Institutului, dar succesorul său – Jean Mouton, a fost numit abia la 16 martie 1941, așa încât Dupront și-a prelungit șederea în România până în primăvara anului 1941(martie 1941), fiind astfel martor evenimentelor teribile din ianuarie 1941 – rebeliunea legionară. De altfel, tocmai aceste evenimente merită a fi aduse în discuție, întrucât Dupront, dintr-un curaj aproape inconștient, specific vârstei, și în ciuda riscurilor, avea să se aventureze pe străzile capitalei, la pas, în plină manifestare a rebeliunii legionare, pentru a putea observa mai bine ce se întâmpla. Așa se face că istoricii interesați de respectivele evenimente pot avea azi acces la o mărturie substanțială și absolut obiectivă, asupra atmosferei din București și a evoluției ostilităților, grație (și) însemnărilor lui Dupront. Materialul care s-a păstrat, datat 22 ianuarie 1941, publicat postum și intitulat sugestiv „Zile revoluționare“ surprinde aproape cu rigoarea aparatului de filmat ceea ce se întâmpla pe străzile capitalei, iar unele pasaje sunt cât se poate de relevante: „ […] Ora unu după-amiază. Mitralierele pârâie fără oprire; tunurile punctează din când în când cântecul iritant al morţii. Ştii că armata acţionează cu hotărâre, pentru că artileria e privilegiul ei. Fără îndoială că se aud şi tancurile. Forţa ordinii trebuie să învingă… Îi este suficient să reprezinte ordinea. Are ea oare şi alţi slujitori în afară de militari? Eu rătăcesc prin oraş: marile bulevarde, Cercul Militar, la răscrucea ştirilor […]. Trecătorii se opresc din când în când, comentează scurt înaintarea, oprirea, direcţia împuşcăturilor. Viaţa se străduie să continue, cu un tremur eroic, pentru că se merge pe jos în soarele aproape primăvăratic, iar acolo, în depărtare, mor oameni […]. Lupta continuă, capricioasă. Din când în când se aud salve de mitralieră; tunurile au tăcut sau aproape au tăcut. Răpăitul maşinal e confuz: auzindu-l, nu poţi şti cine vorbeşte sau cine tocmai a tăcut. Monologul morţii nivelează totul. La asfinţit, ies din nou. Bulevardul rezidenţial e pustiu: câteva umbre se strecoară în case. Deodată se iveşte un baraj: armata a interzis accesul în Piaţa Romană […]. Pe bulevard, unde ajung venind de pe o stradă laterală, armata este în formaţie de luptă; în grupuri de asalt, cu mortiere de atac, se îndreaptă spre un duşman îndepărtat, semnalat de împuşcături şi de o imensă învăpăiere a cerului. Cupola artificială a Academiei de Comerţ arde, ridicolă în imperfecţiunea ei, profilându-se pe un rug pe care pier oameni şi bunuri […..]. Probabil că este uşor – cu condiţia să distrugi – să învrăjbeşti masele unele împotriva altora. Să le transmiţi o ură puternică, iată care este practic machiavelismul habsburgic ca să guvernezi. Până când nu mai rămâne nimic peste care să domneşti… Mica sinagogă de pe strada Atena (azi, strada Take Ionescu – n.n.) a fost spintecată. Un foc mic, care tremură în ceaţă: Tablele Legii se fac scrum [….].Ura trebuie să primească o ţintă spre care să se îndrepte şi este, pentru mase, euforică[…].“
Părăsind în sfârșit România, Dupront avea să se întoarcă după război, într-un context diferit. Între timp, România democrației populare trecuse prin anti-occidentalismul fervent, care exhibase în egală măsură anticosmopolitism și francofobie, mai ales în perioada 1948-1953, răstimp în care autoritățile comuniste recurseseră la închiderea Institutului Francez și arestarea cetățenilor români care îl frecventau (vezi cazul lui Șerban Papacostea, arestat și condamnat pentru „activități antistatale“, trimis la Canal doar pentru vina de a fi frecventat biblioteca Institutului). Totuși, spre sfârșitul anilor 1950, autoritățile de la București încercau deja o apropiere culturală bilaterală româno-franceză, în contextul destinderii. Este contextul care făcea posibilă revenirea în România a lui Alphonse Dupront, pe fondul semnării, în iulie 1959, a unui protocol de cooperare culturală româno-francez, care prevedea crearea unui lectorat de limba franceză la Universitatea din București și implementarea unui sistem de schimburi academice (profesori și bursieri); în toamna aceluiași an, la București era organizat Colocviul Internațional al civilizațiilor, literaturilor și limbilor romanice (septembrie 1959), la care a participat și Dupront, revenind astfel în România. În anii care au urmat, Dupront avea să participe la mai multe evenimente culturale și academice româno-franceze, precum Colocviul franco-român de Istorie (1969) sau Colocviul Eminescu după Eminescu (12-16 martie 1975, organizat la Sorbona, Paris, chiar sub președinția lui Alphonse Dupront). Între timp, deschiderea către Franța devenise tot mai vizibilă, iar în mai 1968 se desfășurase și vizita președintelui Charles de Gaulle în România, pentru ca, la doi ani distanță, regimul comunist să permită redeschiderea, în 1970, a Bibliotecii franceze de la București.
Un volum binevenit, util deopotrivă istoricilor și literaților, în primul rând grație varietății și ineditului surselor documentare.