***
Zile și nopți am tot căutat Cartea
filele ei incandescente luminau acum camera
și la fiece atingere din literele șterse din degetele
mele febrile curgea un fum prietenos mângâietor
și toate cuvintele Cărţii zburătăceau acum se încrucișau
fericite printre obiecte și oglinzi paralele. Se repliau apoi
împăcate între copertele grele și iarăși undeva acolo
într-un vis ferecat bâjbâiam căutam răsfoiam fără
odihnă
Cartea și la fiece atingere din filele ei galbene din
cuvintele
ei șterse mă nășteau mă învăluiau aburi grei esoterici.
de tămâie parcă.
***
Va trebui să-mi aniversez umbra umbrele
să mă extaziez înșfăcat de conturul lor invulnerabil
ca de-o mărturie a mea ce se dezice sincer de mine
În faţa oglinzii va trebui să pun mâna pe mine însumi
răsplătit de acele buze ermetice (ale pământului? ale
trecutului?)
şi dintr-odată să nu mai ştiu cine sunt să descopăr
nătâng
identitatea mea străină şi spartă când iată cineva mă
arată
cu degetul: circulând pe o stradă, vag dus de vârtej
cu ochii extatici înotând într-o spaimă verticală
înaintând
prudent sub nori nedecişi ce mă vor lăsa târziu în
amiază
să tânjesc o ploaie crepusculară
***
Mi-am abandonat toate proiectele toate planurile
pe ziua de azi: să-mi scot urgent pensia din ban-
comat să cumpăr ouă zarzavaturi România literară
să-mi duc pantofii la pingelit la ultimul maistor din
cartier să-mi iau injecția cu vitamina A forte să-mi
vizitez mătușa trecută de 90 să-i fac mici cumpărături
– coșul zilnic adică – să-i mătur mormanele de frunze
din curte. De fapt niciodată n-am știut (e cazul s-o re-
cunosc și pe asta) și nici n-am avut vreo predispoziție
nativă să croiesc planuri proiecte. Deși ca să nu le uit
le notam cu zel inutil într-un carnețel anume din anii ’70:
carnetul cooperatorului agricol. Și chiar acum în toiul
indeciziei cronice – tocmai traversam calea ferată –
câteva femei zgribulite adună în poală tuburile cartușelor
trase la Revoluție de pe-o macara din fostul poligon de
prefabricate și-mi trece deodată prin tărtăcuță mirarea:
unde mai suntem noi cei care n-am căzut atunci sub
rafale?
***
Am ochii bulimici văd în jur și ceea ce
nu mai există. Câteodată dau mâna cu umbre
și siluete ce dispar brusc ca din arcuri după
vreun colț văratic de stradă ori se topesc: pete
cenușii lente în convoiul uman ce se prelinge
sub lumina arhaică (parcă dintr-un film uzat
de cinematecă) pe trotuarul ludic-tremurător.
Văd sau calc urme părintești pâlpâind în adâncuri
ca într-un râu diafan din copilărie a cărui apă
vrăjitorească prinde încet încet să mă înconjoare
să fie una cu aerul cu cerul să devină lumină lină
să-mi închidă lin pleoapele.
***
Pe strada Odobescu în drum spre cimitir
adie vântul. Se rostogolesc corcodușe
pe trotuar. Zumzet fosforescent în aer.
Deodată mâinile mamei înalță o pulbere.
O altă lumină. Ca atunci când pășeam pe o
alee forjată de raze peste raze și mâna mea
minusculă se tot răsucea fericită în mâna caldă
a mamei în timp ce de-o parte și de alta ne priveau
trandafiri misterioși pe care ochii mei injectați
de mireasma lor narcotică – știam precis asta –
îi mai văzuseră de mult. Într-o altă copilărie.
***
Odată și-odată (te va ajuta o boare o adiere)
va veni momentul să-ți cobori pleoapele
să descoperi, dintr-o respirație, să vezi brusc
nevăzutele. Jur împrejur tac butoaie cu pulbere
a(le) genocidului a(le) uitării a(le) amneziei istorice
și toate detaliile se prăbușesc lent pe tăcute ca niște
păsări cărunte traversate de glonțul fatal. Cineva
undeva cândva cântă subțire ca ața: nimic nou
pe frontul de est. Moartea adună (grămadă) eroii
de-o parte și de alta. O boare le sărută frunțile
le răsfiră părul. În frunziș zace un cântec de lebădă.
O aripă orbitoare. Specialiștii în domeniu au clasat-o:
probabil o rămășiță de dronă.
***
Poemul poate fi (doar) un spital de copii
unde aștepți înfiorat în întunericul alb
să se facă dimineață să-ți însoțești privirea
printre perdele până la o frunză sălbatică
acoperind sexul derbedeu al luminii care
lasă ca într-un joc pervers pe calculator să
se presimtă cum se apropie cu pași febrili
pe coridor sub bonețica pură ca neaua asis-
tenta tânără cu brațe subțiri și sânii ei migdalați
ușor izbucnind din halat. doar ai sperat (fără să
știi) tot așteptând să intre val-vârtej în salon învă-
luită în parfumul ei bestial de femeie angélică
să-ți tragă o palmă minunată peste fund
să-ți introducă finuț și adânc seringa în fesă
să adormi visând sub o pânză de păianjen în timp
ce zâna albă tocmai îți deșiră cald versete albe
dintr-o poveste uitată de mult
***
Pe-o terasă zveltă cu soare
aproape fără nici o mișcare
la o masă pustie
cinstesc cu un mort
un păhărel-două de tărie
și-mi lasă la plecare un cuvânt
din viața lui cea vie
în minte să-l port
ca pe un secret sfânt
să-l duc și eu până la moarte
și chiar puțin mai departe
***
Amanetezi jur împrejur totul (adică nimic)
într-un ochi supurând derizoriu și cosmic
La intervale abscons regizate te-atinge cu
sânii în erecție ascunsă în fascicule de raze
și ceață o arătare tânjind albă și goală. Unde-
va într-o fericită singurătate o clopotniță iz-
bește matematic aerul și non-aerul cotropind
arhaic eterul cu un halou primăvăratic
Pași nesățioși bolborositori se scufundă în orașul
pustiu colcăind de lumea de ieri de lumea de azi.
Poem în sticlă
Cineva, poate vreun ochi, cu instinctul căutării
fără speranţe, va descoperi, odată, din pură întâmplare,
poemul ascuns într-o sticlă, undeva, într-o pivniţă,
sau într-o magherniţă, sau într-un pod plin de hârburi
și vechituri, unde, ici-colo, în razele amiezii abia strecu-
rate prin infimele crăpături ale acoperișului, mai
dansează
auriu firicele de praf, iar miza fiecărei secunde
însorite-lacome
e să lumineze, cât de cât, bietele cuvinte arestate în
sticlă.
cândva fuseseră carnea vie, trufașă, rebelă a unui poem.
ar fi vrut să bată liber din aripi, să se catapulteze, odată
cu tine, cu tot, în timp și în spațiu, în flama fără cruțare
a luminii. să depună, o mărturie. jalnic de crudă, jalnic
de vie.
(Din volumul în pregătire Poeme cu ochi)