10 (zece). Doctorul lucidității și al întrebărilor existențiale
1.
Andrei Șerban revine, strălucit și cu mare impact, la piesa Doctorul, punând-o în scenă și la Teatrul „Nottara“, într-o versiune nouă, cu o încântătoare garnitură actoricească. Unul dintre marii regizori de teatru (nu numai ai României, ci și) ai lumii revine și într-un alt sens: montează, după 60 de ani, o nouă piesă la teatrul la care a debutat, pe când era student, la 21 de ani, cu spectacolul Omul care s-a transformat în câine de Osvaldo Dragun. De menționat că, în aceeași regie, Doctorul fusese jucată – evident, cu o altă distribuție – începând din 2022 și la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“ din Timișoara. Piesa de la Nottara (premiera: la mijlocul lunii decembrie a anului trecut) e scrisă de un excelent – și încă foarte tânăr (anul acesta face 40 de ani) dramaturg britanic (de fapt, nu numai, căci e și un respectat regizor) – Robert Icke. Un termen și mai adecvat este, poate, rescrisă – pentru că Doctorul este, în fapt, o adaptare a piesei „Profesorul Bernhardi“ de Arthur Schnitzler (1912).
2.
„Când sunt întrebat de ce prefer să montez cu precădere teatru clasic, răspunsul e cam același: în primul rând îmi place să fiu «demodat» (o spun glumind), deci încerc să merg împotriva modei actuale, care tinde ori să închidă în sertar textele clasice, ori să le distorsioneze, după capricii de moment, astfel încât valoarea piesei originale e anulată. Adevărul e că timpul, ca un fluviu, curăță balastul, tot ce nu e necesar, iar piesele care exprimă un adevăr etern, ca pietrele puternice și bine șlefuite, rămân, nu se învechesc, ci dimpotrivă, provoacă întrebări care deschid orizonturi noi, mereu vii“, mărturisește Andrei Șerban cu privire la această atât de inspirată – pentru spiritul epocii noastre – opțiune teatrală a sa, recentissimă.
3.
Robert Icke e un răsfățat al lui Andrei Șerban. Doctorul e a treia piesă a dramaturgului britanic pe care marele regizor român o imaginează și o dirijează pentru scena de la noi. Oedip (la Teatrul „Bulandra“) și Mary Stuart (la Teatrul Național din București) sunt precendente montări – marca Andrei Șerban – care stau pe textele lui Robert Icke. Și acestea două sunt adaptări / rescrieri din Sofocle și Schiller – Icke fiind un (deja) maestru al acestei linii de subtil „business“ teatral care implică aducerea la zi a clasicilor. Într-o formulare antologică, Icke a descris, acum câțiva ani, filosofia sa cu privire la adaptările contemporane ale clasicilor. E, a spus dramaturgul și regizorul britanic, „asemănătoare cu utilizarea unui adaptor pentru priză străină. Te afli într-o țară în care uscătorul tău de păr nu funcționează atunci când îl conectezi direct la priză. Trebuie să găsești adaptorul care va permite curentului electric să circule în vechiul aparat și să-l facă să funcționeze“. O dovadă că britanicul deține (cu adevărat) arta de a găsi „adaptorul“ potrivit e și faptul că Andrei Șerban a ales, cum spuneam mai sus, să pună în scenă, de-a lungul ultimilor cinci ani, nu mai puțin de trei piese ale lui R. Icke.
4.
Despre ce este această piesă? În mod evident – despre drama în care se instalează Ruth Wolff („cu doi de F“!), medic și cercetător de renume, după ce este înlăturată din sistemul medical la vârful căruia performa, în urma unor intrigi mechiavelice, abil întreținute, mai ales pentru că alesese să protejeze o pacientă minoră muribundă. În profunzime – e o piesă de teatru din suita celor care funcționează, strălucit și seducător sub raport intelectual, ca un laborator de gândire critică. Tematic, iată un inventar incomplet a ceea ce ne pune (și, în calitate de spectatori, a ceea ce ne putem pune, ca în oglindă, nouă înșine!) în fața ochilor cel mai recent spectacol al lui Andrei Șerban: etică medicală & responsabilitatea profesională; identitate & prejudecată; credință și/sau rațiune; relativitatea adevărului și justiția imperfectă; puterea opiniei publice și a mass-media; nu în ultimul rând – vinovăția și sacrificiul.
5.
În mod special – nu e în niciun fel deplasat să spunem că Doctorul de la Teatrul „Nottara“ e o piesă de teatru despre duhul lumii noastre de azi; despre, folosind o formulă faimoasă, spiritul timpului. Pentru că e un spectacol e inclusiv despre cancel culture, despre (in)corectitudine politică, despre antisemitism, rasism, despre identitate de gen și despre alți demoni și alte dihănii sufletești & ideologice & identitare. Toate – asamblate într-un dispozitiv teatral care refuză permanent tentația facilă a didacticismului, clar anti-tezist; un teatru viu, al lucidității, al marilor (și incomodelor) întrebări, al responsabilității (inclusiv al aceleia de a vorbi pe scenă, cu curaj, provocator și cu imaginație, despre teme mai greu de atacat în afara acestei miraculoase convenții artistice).
6.
À propos de teatrul viu, dar și de (uneori chiar) datoria de a fi demodat, Andrei Șerban notează într-un text care e publicat în caietul-program al acestui spectacol: „«Teatrul Muribund abordează clasicii din perspectiva că undeva, cineva a descoperit și a definit cum ar trebui realizat spectacolul», scrie Peter Brook în Spațiul gol. «Teatrul viu… este întotdeauna o artă autodistructivă și este întotdeauna scrisă în vânt.» Din ziua în care o producție este terminată, credea Brook, «ceva invizibil începe să moară… în teatru, fiecare formă odată născută este muritoare, fiecare formă trebuie reconcepută». Icke e cumva și el așa-zis demodat, merge și el contra curentului actual în care ne exprimăm doar pe noi înșine și nu respectăm nimic altceva decât propriul nostru adevăr“.
7.
Scenografia merită o notă aparte pentru contribuția sa – în sensul unei accelerării și al unei limpezirii a ideilor cu care lucrează aici Andrei Șerban & compania– la pachetul tematic atât de complex, așa cum a fost schițat mai înainte, care ne vine de la acest spectacol extraordinar: suntem – în convenția din Doctorul 2025 de la „Nottara“ – mai ales într-un spital. Totul e, îndrăznesc această judecată, cum trebuie și cât trebuie; decor minimalist, așa încât expunerea tensiunilor, a dilemelor, a marilor mize să fie maximă. Lumina de scenă și efectele speciale potențează, în discursul teatral integral, zonele unde se concentrează puterea și fragilitatea. E adesea, aș spune, aproape o austeritate vizuală care pune în valoare un mare spectacol al conștiinței / conștiințelor. La fel, (încă) o notă aparte merită și piesa Cântecul lui Charlie / Ne me olvides, creația originală, datorată (muzică, versuri, orchestrație) Cristinei Juncu. La ce densitate și tensiune sunt în acest spectacol, secvența muzicală evocată mai înainte pare că limpezește și așază – chiar dacă induce și o perspectivă melancolică – sensul acestei certe și remarcabile reușite teatrale.
8.
Așa cum a procedat și la alte montări, Andrei Șerban are câte doi actori pentru unele dintre rolurile din această piesă. Personajele „Ruth Wolff“, „Preotul / Tatăl“, „Sami“, „Charlie“, „Flinth“ și „Roberts“ au, fiecare, alocate câte doi actori / două actrițe. Iată, așadar, într-o nouă prezentare, tema dublului – o mare recurență nu numai a teatrului lui Andrei Șerban. Cine are ocazia – ba chiar: privilegiul, aș spune – de a vedea acest Doctorul cu ambele distribuții la lucru nu poate fi decât foarte bogat la finalul spectacolelor. Ruth Wolff – „cu doi de FF“ – e foarte bine jucat(ă) de Ada Navrot; nuanțat, cu accente rafinate. Andreea Grămoșteanu, a doua interpretă a personajului Ruth Wolff e, de fapt, rog să îmi fie scuzată subiectivitatea, prima. Prestația sa actoricească, una de zile mari, aliniază povestea și tempoul acestei piese; iar vocea sa – cred că este una dintre marile voci feminine din teatrul nostru de azi – este una care face un fel de act de dresaj (est)etic. Gabriel Răuță – mai vulcanic, mai expansiv – și Ionuț Grama – ceva mai reținut – pun ce trebuie, fiecare în registru temperamental propriu, în personajele lor. Isabela Neamțu e un extraordinar (inclusiv: extraordinar de machiavelic) Hardiman în economia acestei piese. Adrian Nicolae – actor complex, profund, cu un mare potențial, nu numai personajul foarte cunoscut din stand up-ul autohton – proiectează energie și moderează (nu numai un show-în-show, ci și) vârfurile de încrâncenare ale spectacolului. Ana Radu și Cristina Juncu intră foarte convingător, și foarte diferit, în personajul „Sami“. O distribuiția actoricească, așadar, bine calibrată la tensiunea ideatică înaltă a unui spectacol care nu e unul al certitudinilor liniștitoare.
9.
Încă un amănunt: această versiune a Doctorului (Nottara, 2025) aruncă – și țințește bine, aș spune! – numeroase cârlige spectatorilor și pentru că limba în care se „pasează“ în aceast spectacol e vie, expresivă, cu nuanțe excelent găsite, cu trimiteri la limbajul cool la zi al tinerilor (scuze: gen limbajul la zi!), cu formulări clare și distincte. Aceasta și pentru că, lângă Andrei Șerban a stat – nu doar acum – Daniela Dima, cea care a cizelat și oferit versiunea de spectacol a piesei lui Robert Icke și cea care este, de altfel, și regizorul asociat al spectacolului.
10.
Cadența ideilor care sunt expuse – nu impuse – spectatorilor beneficiază, la acest spectacol, și de o găselniță strălucită: într-una din lojele din partea dreaptă (cum privești către scenă), din când în când, iese în evidență un tânăr care bate la tobe. E parte din spectacol – à propos, nu e singurul moment când zona spectatorilor e implicată în această piesă; invitațiile la implicare sunt mai multe și făcute cu multă imaginație. Pentru corectitudine: sunt doi toboșari (din câte știu eu, de profesie), în funcție de linia de distribuție aleasă. Cei doi bat la tobe și la pauză, minute bune, după ce prima parte de a spectacolului se va fi consumat. Sunetul e semnificativ de tare. Atât de tare, încât au fost cazuri (relatate și de presă) în care a părut că e deranjant. Am fost martor al unei asemenea scene. Destul de aproape de mine, la pauză, o doamnă mai în vârstă, aprecia, nu neapărat încântată, că sunt cam inutile acele tobe și sunetul dur și destul de tare care se aude de la ele. Și că regizorul se folosește de ele pentru că nu prea mai aude bine. Nu m-am putut abține și am replicat, zâmbind: dar dacă sunt acolo ca să ne trezească? Ca să vedem mai bine ceea ce vedem și ca să auzim mai bine ceea ce auzim?
Doctorul – de Robert Icke, Teatrul Nottara, premiera: 11 și 12 decembrie 2025
Distribuția:
Andreea Grămoșteanu/ Ada Navrot, Ionuț Grama/ Gabriel Răuță, Cristina Juncu/ Ana Radu, Crenguța Hariton/ Laura Vasiliu, Isabela Neamțu, Luminița Erga, Adrian Nicolae, Șerban Gomoi, Andreea Măcelaru-Șofron/ Sorina Ștefănescu, Tudor Cucu-Dumitrescu, Ioana Calotă/ Raluca Jugănaru.
Echipa de creație a spectacolului: Regia: Andrei Șerban; regizor asociat și versiunea de spectacol: Daniela Dima; traducerea: Irina Velcescu; scenografia: Irina Moscu, lighting design: Cristi Șimon; percuție: Luca Șofron / Daniel Varga; asistența de regie: Corina Dragomir; asistența de scenografie: Ada-Maria Zaharia; Cântecul lui Charlie compus de: Cristina Juncu.