Pentru mine, apariția inteligenței artificiale a avut efectul unui duș rece. Am înțeles că lucrurile fanteziste discutate în literatura de anticipație nu sunt chiar așa fanteziste. Viitorul bate la ușă și, vorba cuiva, va arăta mai ciudat decât credem. Cu timpul, lumea se va umple de aparate tot mai excentrice, unele modificând însăși natura umană. Peste câteva secole, sau peste câteva decenii numai, un alt fel de om decât azi va trăi într-un alt fel de univers decât azi. Din fericire, frământarea în care m-a aruncat această revelație nu m-a găsit complet nepregătit. Am un interes mai vechi pentru subiecte înrudite, în special pentru ceea ce se cheamă, cu o sintagmă contestată, „revoluția științifică“ din secolul al XVII-lea. În fragmentele de mai jos, încercând să înțeleg miracolul tehnologiei, aduc împreună frământarea de ultimă oră cu preocuparea mai veche. Sper ca alăturarea să-i fie de folos cititorului.
***
„Mi-aș fi dorit să trăiesc în perioada prăbușirii imperiului roman.“ Spunem uneori: „Aș fi văzut evenimentele cu ochii mei, aș fi fost contemporan cu ceva măreț.“ „Mi-aș fi dorit să-i cunosc pe Voltaire și ceilalți luminiști.“ „Mi-aș fi dorit să prind căderea Constantinopolului, să văd primele becuri aprinzându-se, să-l aud pe Luther tunând împotriva papei.“ Părerea mea este că aceste reverii, deși legitime în interesul pentru trecut, sunt în fond nedrepte. Epoca noastră a consemnat primii pași ai omului pe lună, primul animal clonat, primele dialoguri purtate de homo sapiens cu altă entitate decât homo sapiens (mă refer, desigur, la apariția inteligenței artificiale). Ce poate fi mai interesant de atât? Ce momente mai spectaculoase sunt de imaginat? Am sentimentul că, deși mândri de evul în care trăim, ne grăbim să-l socotim cam sărac în „evenimente“. Aselenizarea, la care au asistat în direct 500 de milioane de oameni, a parafat simbolic sfârșitul unei viziuni milenare despre cosmos: pentru antici și medievali, luna era nu doar un loc aflat departe de pământ, ci un corp ceresc fundamental diferit, un tărâm de dincolo. Clonarea ne-a arătat, cu poze și titluri de-o șchioapă în presă, că ființele sunt multiplicabile în masă așa cum obiectele sunt multiplicabile în masă. În fine, inteligența artificială ne pune zi de zi în fața unui interlocutor fără carne și oase. Toate acestea sunt încremenitoare și au loc chiar sub ochii noștri, nu în obscuritatea laboratoarelor. Nu sunt motive să jinduim după efervescența altor timpuri. Avem destulă în propria curte. Poate prea multă.
***
Îi datorăm unui istoric al religiilor această observație pătrunzătoare: tehnologia modernă împlinește cu alte mijloace scopurile magiei premoderne. Fără multe detalii, istoricul dădea exemplele comunicării la distanță (realizată prin telefonie, nu prin telepatie), transporturilor rapide (cu aeronave, nu pe covorul fermecat), călătoriilor interplanetare (cu ajutorul rachetelor, nu prin teleportare). Însă ajunge să ne uităm în jur, la condițiile vieții de zi cu zi, ca să găsim nenumărate alte exemple. Când construim complicate modele probabilistice pentru prognozarea vremii, nu satisfacem visul magilor de a ghici viitorul? Nu practicăm un fel de vaticinație? Când uzinele multiplică obiectele în masă, generând milioane de clone ale unuia și aceluiași obiect, nu multiplică ele „pâinile și peștii precum Isus“? Când ne tratăm la spital fără strop de durere, grație anestezicelor, nu beneficiem de o vindecare miraculoasă? Când, în fine, ne fortificăm corpul cu organe sintetice (pentru a trăi mai mult) sau ne sculptăm chirurgical chipul (pentru a fi mai frumoși), nu flirtăm cu ideea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte? Istoricul avea dreptate: este ceva de ordinul magicului, paranormalului, misticului în realizările tehnologiilor moderne. Laboratoarele de azi sunt, schimbând ce e de schimbat, dracul gol.
Dar să nu trec prea ușor peste „schimbând ce e de schimbat“. Ce anume asigură succesul tehnologiilor moderne? Ce anume asigura succesul – dacă succes era – al practicilor din orizontul magiei, paranormalului, misticii (le amalgamez din comoditate)? Dacă ne gândim bine, înțelegem că mijloacele sunt nu doar diferite, ci radical diferite și că această diferență merită detaliată.
În mod esențial, tehnologia modernă înseamnă știința modernă. Cu timpul, savanții au înțeles ce materii pune la dispoziție natura, prin ce procese pot fi ele prelucrate, ce legi guvernează ansamblul numit cosmos, iar această cunoaștere le-a permis să construiască, prin mâna lungă a ingineriei, aparate uluitoare. Mai cu seamă legile trebuie subliniate aici. Dacă o unealtă modernă ultrasofisticată funcționează este pentru că ea nu încalcă legile universului; dimpotrivă, a fost construită așa încât să le folosească. Savanții știu cum este alcătuită lumea și știu cum să producă aparate care să se integreze în ea, exploatându-i la maximum posibilitățile. Cu magia și celelalte se întâmplă taman invers. Actul magic violează legile lumii, nu le folosește. El face o breșă, o pauză în logica curentă a universului. Când levitează, când transformă plumbul în aur, când comunică de la minte la minte, vrăjitorul ocolește legile mecanice ale naturii, apelând la forțe care nu sunt ale ei. Întâlnim aici însăși definiția miracolului: într-o lume riguros organizată, intervine ceva atipic, inexplicabil. Ori de câte ori un aparat funcționează, el confirmă legile naturii (de vreme ce le folosește); ori de câte ori actul magic funcționează, el le contestă (de vreme ce le abolește sau ocolește).
Pot acum reformula butada de la care am plecat: deși magia premodernă și tehnologia modernă au mijloace nu doar diferite, ci opuse, scopurile lor sunt identice. Ceea ce, în fond, face identitatea cu atât mai semnificativă.
***
Nu distingem îndeajuns între legi ale naturii și obiecte ale naturii (copaci, pietre, animale etc.). Când se afirmă că și știința, și magia caută să domine natura, distincția devine extrem de relevantă. Pentru că știința domină obiectele naturii supunându-se totuși legilor, în vreme ce magia domină obiectele supunându-și inclusiv legile (sau arătând, măcar, că le poate ocoli). Diferența este imensă. Dacă în acțiunea dominatoare a savantului rămâne ceva umil, o prealabilă subordonare, în acțiunea dominatoare a magicianului nu există nimic umil. Știința domină lăsându-se dominată, magia domină dominând. Evident, dacă admitem, de dragul comparației, că este ceva de capul magiei…
***
Va avea lumea nouă, cea dominată de supercalculatoare și realizările lor, un nume? Nu neapărat. Tiparul nu a dat numele vreunei epoci, nici electricitatea, nici internetul. Împărțim istoria în antichitate – ev mediu – modernitate, pragurile nefiind tehnologice. Pe de altă parte, impactul noilor aparaturi ar putea fi atât de adânc, încât să schimbe regula jocului. Dacă așa va fi, ne vom întoarce cumva la onomastica erelor preistorice, pentru care avem etichete legate de obiecte și materie: epoca de piatră, epoca de bronz etc. Ca și atunci, ustensilica va fi prea importantă, ca să ne mai uităm la altceva.
„(…) in its early stages – scrie The Dictionary of the History of Ideas – a civilized community, so far as it can be studied, may be said to be coextensive with its technics. It seems likely however that once a society reaches a certain stage in the development of technics and of social organization it faces, in effect, a wide choice of options.“ Cine știe, poate că înrâurirea supercalculatoarelor asupra următoarelor decenii și veacuri va fi atât de mare, încât nu doar numirea va fi imposibilă fără referire la tehnologie, ci și înțelegerea ca atare. Ar fi, la un nivel încă mai profund, o întoarcere la regimul preistoric: epoca și unealta se confundă.
***
Există cel puțin trei fire între știință și tehnologie. Unul este evident și pleacă dinspre știință spre tehnologie: fără cunoașterea lumii, fără progresele teoretice din ultimele secole, tehnologia de care ne bucurăm nu ar fi posibilă. Ea este rodul cercetării fundamentale, nu al inventivității de atelier. Un alt fir pleacă dinspre știință spre tehnologie, pentru a se întoarce apoi spre știință: mă gândesc la aparatele pe care savanții le construiesc drept recuzită de cercetare. Pe vremuri, telescopul putea ține de pura inventică a meșterilor din Țările de Jos. Azi, aparatura necesară observației și experimentelor este de neimaginat fără aportul științei. Insist asupra cercului virtuos: tehnologia creată de știință duce la noi descoperiri, adică la o sporire a științei. Al treilea fir: tot un cerc virtuos se pune în mișcare de fiecare dată când se patentează un nou aparat. În ordine simbolică, se poate spune că orice nou vehicul, orice nouă mașină de gătit, orice nou mijloc de comunicație confirmă că, științific, felul în care înțelegem universul este corect. Ustensilele omului modern, tot mai numeroase și mai variate, nu ar funcționa dacă am lucra cu un model greșit de univers. Pe eticheta fiecărui aspirator scrie, nevăzut, DA, ÎNȚELEGEȚI CORECT LUMEA.
***
La originea exploziei tehnologice stau o decizie și o descoperire cruciale, ambele de la începuturile modernității. Gânditorii de atunci, mai complecși ca oricare alții, au decis că lumea trebuie cunoscută așa cum este ea (adică dincolo de ceața celor patru M: mistica, magia, metafizica, mitologia) și au descoperit cum se cunoaște în genere ceva (anume prin metoda științifică). Estimez că, cu cât progresele teoretice și practice din laboratoare vor fi mai năucitoare, cu atât întrebarea „cum a apărut știința?“ va deveni mai presantă. Vom dori să știm ce a fost la început, ce s-a întâmplat în acele secole îndepărtate în care omul a parafat, nu fără peripeții, marea decizie și marea descoperire. În 1949, Herbert Butterfield, deși nu avea sub ochi progresele pe care le avem noi, își deschidea The Origins of Modern Science cu următoarea frază: „Considering the part played by the sciences in the story of our Western civilisation, it is hardly possible to doubt the importance which the history of science will sooner or later acquire (…)“ Este și pronosticul meu pentru anii ce vin. Nevoia de a cunoaște izvorul va deveni tot mai insistentă, tot mai legitimă. De fiecare dată când savanții vor da la iveală o drăcie – și par foarte prolifici în materie de drăcii –, ne vom întreba iar și iar, cu o uimire crescândă: de unde vine totul? Din ce placentă și prin ce cazne s-a născut fenomenul numit știință? Herbert Butterfied însuși, desigur, se numără printre ghizii către acel început de lume.
***
Ar fi interesant să ne întoarcem la gânditorii secolului al XVII-lea și să facem un catalog al fricilor și speranțelor lor. Mai precis, al fricilor și speranțelor legate de știința modernă. Ce credeau că le va aduce? Ce utopii își imaginau pe termen lung? Ce distopii? Cum au simțit că va rodi peste veacuri metoda de cunoaștere proaspăt descoperită? Ce adevăruri visau să obțină și ce mașinării se temeau că vor apărea? Din două motive ar fi fascinant acest catalog. O dată, pentru că am vedea ce s-a adeverit și ce nu (deși, evident, viitorul anticipat de ei putea fi mai lung de trei-patru secole). Apoi, pentru că am putea compara emoțiile de atunci cu emoțiile de acum, când traversăm o nouă revoluție, tehnologică însă. Ce frici și ce speranțe reapar, fie și cu chip schimbat? Ce frici și speranțe noi ne animă? Raportul numeric dintre utopii și distopii s-a păstrat același?
Cu titlu ilustrativ, iată o reverie a lui Robert Hooke, colegul lui Newton de la Societatea Regală: după Cădere, simțurile prin care ne străduim să cunoaștem lumea sunt profund avariate. Sau sunt, pur și simplu, insuficiente. Ochiul bunăoară dezamăgește fie trăgându-ne pe sfoară (cazul iluziilor optice), fie pentru că nu are destulă putere (nu vedem la distanță, nu vedem în profunzime). Pe acest fundal, uneltele ca microscopul și telescopul – senzațiile epocii – joacă rolul unor proteze, al unor artificii prin care omul recuperează simțurile ideale avute cândva. Dotat cu recuzită de laborator, orice savant este un Adam readus la viață. Intelectul uman revine la echipamentul senzorial optim, iar consecințele păcatului originar sunt anulate