Und wozu Dichter în dürftiger Zeit?“/ „Și la ce bun poeți în timpuri sărace?“: întrebarea conținută în acest vers din elegia Brot und Wein a lui Hölderlin e una de răspântie și a devenit faimoasă când a fost preluată și interpretată de Heidegger într-un eseu având ca titlu chiar o sintagmă din vers, La ce bun poeți. În înțelegerea lui Heidegger, cuvântul „timp“, de care vorbește Hölderlin, semnifică vârsta lumii căreia noi îi aparținem. Și timpurile sunt „sărace“, deoarece „cei trei îngemănați și unici“, Heracles, Dionysos și Christ, au părăsit lumea și, prin aceasta, a început „noaptea lumii“. „Lipsa zeului“ pe care o resimte Hölderlin înseamnă dispariția acelei autorități supreme, capabile să unifice, să dea coerență, să rostuiască lumea și sălășluirea omului în ea.
Dar, dincolo de sensul acesta înalt filosofic pe care-l evidențiază Heidegger, întrebarea formulată de genialul poet german și, totodată, răspunsul implicit pe care-l conține ea s-au „democratizat“, ca să zic așa – alt verb mai potrivit nu găsesc – în măsura în care semnifică faptul că, pentru poet/ pentru creatorul de literatură, dintotdeauna au fost „schweriegen Zeiten“ (vremuri grele/ dificile), căci el resimte mereu, cu acuitate, o nepotrivire accentuată între epoca istorică în care trăiește și sensibilitatea sa, mereu ultragiată de lume. O nepotrivire a sa cu lumea, dacă nu chiar o ostilitate fățișă din partea lumii.
Și, desigur, nu ne gândim la accidentele/ incidentele de traseu existențial, la impasurile biografice de care nimeni nu e scutit, nici creatorii excepționali. Aceștia, dimpotrivă: au parte de ele cu prisosință. Dacă luăm exemplul lui Hölderlin însuși, știm că moartea iubitei l-a tulburat peste măsură: după nefericita întâmplare, el a intrat într-un turbion al vieții care l-a condus la nebunie. Acuzat de conspirație politică, a fost și arestat, dar a fost eliberat curând, fiindcă prezenta simptomele alienării mintale. Familia l-a internat într-o clinică psihiatrică, unde boala sa (probabil era vorba despre manie depresivă) a fost declarată incurabilă. Apoi, poetul a fost încredințat familiei unui om simplu, un tâmplar, alături de care a trăit încă aproape 40 de ani. Practic a încetat să mai scrie. Doar din când în când compunea totuși câte un poem pe care-l semna: „Cu supușenie, Scandarnelli“.
Și fiindcă am amintit de episodul arestării sale, și câțiva dintre scriitorii noștri de seamă au trecut prin asemenea experiențe nefirești. Arghezi, acuzat de colaborare cu presa de ocupație, a fost trimis în judecată la Curtea Marțială, împreună cu Slavici între alții, și, în 1919, a fost condamnat la cinci ani de închisoare, fiind închis la Penitenciarul Văcărești. I-a obținut grațierea, în anul 1920, Nicolae Iorga (care, altcândva, îl atacase pentru calitatea versurilor sale!): acesta a intervenit pe lângă regele Ferdinand. În 1943, Arghezi recidivează, semnează pamfletul Baroane (cu o portretizare usturătoare a ambasadorului german Manfred von Killinger), ceea ce îi aduce din nou detenția, la București și în lagărul de la Târgu Jiu. Viața lui Arghezi e plină de suișuri și coborâșuri, de interdicții și reabilitări: în 1948, în urma seriei de articole din Scânteia ale lui Sorin Toma (Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei), scriitorul este interzis și se retrage în casa de la Mărțișor: supraviețuiește vânzând cireșe culese din livada sa. În perioada 1952 – 1967, are parte de o reabilitare treptată, datorită liderului comunist Gheorghiu-Dej. Acum primește numeroase onoruri, premii și distincții.
Prin pușcării a trecut și Liviu Rebreanu. În februarie 1910, la cererea guvernului budapestan, autoritățile românești îl arestează la București pe tânărul gazetar și-l închid la Văcărești. Apoi este extrădat și închis în închisoarea din Gyula. După 6 luni de temniță, este eliberat. La acestea se adaugă și alte dificultăți/ încurcături de biografie: sublocotenent din anul 1906 în armata austro-ungară, după 17 luni de serviciu militar este silit să demisioneze (este radiat din rândul cadrelor militare pentru „gestiune nepricepută a popotei ofițerilor“).
Să amintim și de necazurile lui I.L. Caragiale, de procesele sale cu Caion (C. Al. Ionescu), care îl acuzase că piesa Năpasta ar fi fost plagiată după o scriere a unui autor maghiar, Istvan Kemeny (se pare că în țara vecină nici nu exista un autor cu prenumele acesta!). Caragiale a câștigat procesul (și grație avocatului său, Barbu Ștefănescu-Delavrancea), însă jurații l-au achitat pe Caion. Acesta a continuat seria acuzațiilor, cu semnalarea altor două plagiate. Scârbit de umilința trăită, Caragiale a părăsit țara, mutându-se cu familia la Berlin.
Cât despre viața lui Eminescu, ea este un șir nesfârșit de suferințe și de tot felul de momente întristătoare.
Toate aceste cazuri țin însă de traiectoria proprie, de destinul acestor mari scriitori: este știut și acceptat că eșecul, imperfecțiunile, impasurile biografice sunt prezente în viețile omenești (de nedespărțit!), oricât de valoros ar fi, ca spirit creator, cineva.
Ceea ce mă interesează este altceva: mă întreb și încerc să răspund dacă și epoca noastră literară poate fi așezată în această nefastă categorie – schweriegen Zeiten. Bineînțeles, bineînțeles, mă grăbesc să spun. Atâtea obstacole observ că există la tot pasul, încât viața literară este sufocată, aproape de blocaj total.
Să detaliez câteva dintre metehnele momentului. Nu are rost să mă refer la măruntele-uriașele bârfe, o puzderie, la minciunile, denigrările, potopul de insanități care se revarsă cu intenția de a-l compromite pe unul sau pe altul dintre cei aflați pe scena literară. Tocmai am privit spre trecut și am remarcat că asemenea purtări s-au manifestat mereu: n-aș zice că sunt o normalitate, ci doar că sunt nelipsite din peisaj. Un aspect nou mi se pare că îl aduc frecvența, intensitatea și arbitrariul campaniilor de maculare, de demonizare, toate la cote paroxistice. Nou e și faptul că adesea ești ținta unui atac fără să știi asta: porți un război pe care habar n-ai că-l porți! Contează nu cum ești tu în realitate, ci cum ești proiectat public.
Apoi, încă o noutate detectată în actualitatea noastră: o persoană X nu mai are o identitate fixă, cu un set de valori stabile, ci observăm dezamăgiți că atitudinea sa/ comportamentul său glisează. Cel numit X este în-mai-multe-feluri, este versatil, când așa, când așa, când altfel; într-o anumită împrejurare, respectivul ins apare ca personaj pozitiv, dar nu rămâne astfel, curând își schimbă natura, tu îl credeai aliat, solidar cu tine, apărând aceleași crezuri, însă omul devine personaj negativ și de data aceasta ești pus în neplăcuta situație de a-l înfrunta. Apoi, încă o dată, se schimbă la față și trece de partea corectă a lucrurilor. Îți vine foarte greu să te miști prin acest hățiș uman.
În fine, ceea ce constați cu claritate: adevărul nu e unul și bun, adică nu te mai poți raporta la el, nu mai există. Sunt sute de adevăruri deodată care se bat cap în cap. (Ca urmare tocmai a retragerii din scenă a acelei autorități divine, care ținea lumea unită în jurul adevărului său suprem?) Când zic adevăr, mă refer, în mod concret, la judecățile de valoare privind scrierile literare. Ceea ce ție ți se pare indiscutabil de valoare, un altul, alții consideră a fi zero barat, în schimb exaltă în fața unor compuneri care în ochii tăi nu sunt decât niște jalnice nimicuri. Acest lucru face imposibilă comunicarea ta cu acei oameni. Nu ai cum să cazi la pace cu ei, punțile sunt definitiv rupte și lumea literară e atunci lipsită de cheie și condamnată la colaps.