Pentru cine a făcut școală înainte de diversele pariuri (câștigate, desigur!) pe educație, cuvintele din titlu intră în rezonanță cu o sintagmă celebră: retragerea aureliană. E vorba de evenimentul istoric din anii 271-275 d. Hr., când împăratul Aurelian a retras administrația și armata romană din Dacia. Era o decizie dictată de situația în care se afla Imperiul, ce traversa o perioadă de mari crize economice și militare. „Invaziile barbare“ făceau ravagii, iar Dacia, izolată de Dunăre, era greu de apărat. Entitățile romane, însoțite de o parte a populației băștinașe, s-au stabilit la sud de Dunăre, în Moesia, unde au creat o nouă provincie, numită Dacia Aureliană. Ce a urmat, e o sursă nesfârșită de dezbateri între istorici, arheologi, lingviști și politicieni. N-o să elucidăm noi acum problema. După cum n-o vom elucida nici pe cea la care se referă titlul articolului de față.
Dar faptele sunt fapte: pe 26 septembrie 2025, Statele Unite confirmau că își vor retrage o parte din trupele de la granița NATO cu Ucraina. Decizia a fost primită cu îngrijorare, deoarece survenea într-un moment când Rusia făcea declarații din ce în ce mai belicoase. Ministrul Apărării român, Ionuț Moșteanu, afirma că soldații americani care vor părăsi România vor fi relocați în zona Indo-Pacificului, deosebit de sensibilă și ea pentru interesele americane. Oficialul de la București mai declara și că numărul de soldați americani rămași în România va fi, totuși, mai mare decât cel existent înainte de atacarea Ucrainei de către ruși. Adică un fel de „Adio, dar rămân cu tine“, varianta (de)militarizată.
În clipa de față, pe sol european se află aproximativ 80.000-100.000 de militari americani, staționați permanent sau temporar, ca parte a unor exerciții și manevre. Ei sunt distribuiți în nouăsprezece țări. Cei mai mulți sunt în Germania (peste 35 de mii), în Italia (peste 12 mii) și în Regatul Unit (peste 10 mii). Din datele pe care le-am parcurs (reluate în raportul CRS – Congressional Research Service –, parte a Bibliotecii Congresului), numărul soldaților americani în România ar fi sporit semnificativ în intervalul 2022-2024, adică după declanșarea războiului din Ucraina, ajungând la aproape două mii. Până atunci, ar fi fost numai 139. Doar detașările și brigăzile rotative ar fi determinat ca numărul lor să fie cel vehiculat în ultima vreme în presă. Adevărul însă nu-l știu decât foarte puțini. Așa încât, orice comentariu pe această temă riscă să devină o speculație fără bază reală.
Cu toate acestea, chiar dacă ar fi fost vorba de diminuarea trupelor americane (permanente sau temporare) pe teritoriul României cu un singur soldat, tot ar fi fost un semnal prost. În ciuda faptului că televiziunile nu mai acordă conflictului din Ucraina atenția de acum doi-trei ani, pericolul e departe de a se fi micșorat. Așa cum am scris încă din 2022, Rusia nu-și permite în niciun chip să piardă acest război. Neîndeplinirea obiectivului strategic echivalează pentru tartorii de la Kremlin cu o catastrofă. Putin și acoliții săi nu se mulțumesc doar cu teritoriile deja (mai mult sau mai puțin) cucerite. Ținta lor e Ucraina, în totalitatea sa. Și nu numai în numele fantasmelor istorice. Ucraina e una din cele mai bogate țări din lume din punctul de vedere al resurselor naturale. Peste 70 la sută din suprafața țării (adică 32 de milioane de hectare) este teren arabil de cea mai bună calitate. În Ucraina se găsește 25 la sută din cernoziomul planetei, ceea ce înseamnă producții de grâu, porumb, orz fără egal pe pământ. Înainte de începerea războiului, Ucraina era, împreună cu Rusia, liderul mondial în producția de ulei de floarea-soarelui.
De asemenea, Ucraina are uriașe rezerve de metale clasice: fier (6 la sută din totalul mondial), mangan (20 la sută din rezervele planetei), titan, uraniu, nichel, cobalt, mercur grafit etc. În ultima vreme s-a vorbit mult despre zăcămintele uriașe de metale rare (litiu, tantal, scandiu, grafit, beriliu), indispensabile pentru industria bateriilor și cea electronică. După evaluări independente, Ucraina este și o sursă strategică pentru „mineralele critice“ necesare tranziției verzi.
În aceste condiții, a crede că Rusia se va resemna și va veni la masa tratativelor înainte de a-și fi atins obiectivele e pură naivitate, dacă nu chiar prostie. Aici nu mai e vorba de pulsiunile nebunești ale unor criminali, ci de un calcul rece: doar prin supunerea totală a Ucrainei își poate motiva Rusia uriașele pierderi umane și materiale. Unele surse avansează cifra de aproape un milion de membri ai armatei Rusiei căzuți pe front – chiar dacă doar puțini din ei sunt etnici ruși. Puțină lume ia în calcul datoria acumulată de Putin față de țări precum Belarus, Coreea de Nord, Iran ori Siria, implicate în ajutorarea Rusiei. Ca să nu mai pomenim țările care fac parte din clubul admiratorilor dictatorului moscovit, și care oferă, direct sau indirect, ajutoare: China, India, Iran, Venezuela, Myanmar.
Eurocentriști și nombriliști cum suntem, ignorăm poziția unor continente întregi față de atrocitățile din Ucraina. Care e, de pildă, atitudinea țărilor din Africa? Răspunsul nu e de natură să ne facă fericiți. Din cele cincizeci și patru de state membre ONU din Africa, jumătate s-au abținut la voturile ONU care condamnau invazia Rusiei din 2022. Multe au votat însă în favoarea Rusiei. Motivele sunt destul de clare. Influența occidentală și a Statelor Unite în Africa s-a diminuat drastic în ultimele decenii. Mișcările anticolonialiste din Occident (puternic finanțate, de altfel, de URSS și Rusia) au determinat retragerea masivă a acestor țări din zonele unde își impuseseră guverne favorabile. „Eliberarea“ teritoriilor africane n-a durat prea mult. Rusia, China și, într-o măsură mai mare decât ne închipuim, Turcia au ocupat locurile libere și duc aceeași politică de tip colonialist. Dar vocile protestatarilor au amuțit: nimeni nu mai deplânge în Occident soarta vechilor și noilor colonizați îngenunchiați de ocupanți străini.
În același timp, nenumărate țări africane depind aproape în totalitate de grâul, îngrășămintele și energia rusească. Politica de „eliberare“ a URSS a dat în ultimele două decenii rezultate care fac din Kremlin beneficiarul unui sprijin uriaș din partea țărilor care erau definite cândva ca aparținând „lumii a treia“. Neîncrederea acestora față de Occident e regula, nu excepția în relațiile politice internaționale. Unele țări din regiune s-au plasat fățiș de partea agresorului (de pildă, Mali, Republica Centrafricană, Burkina Faso, Zimbabwe și Sudan). Or, astfel de poziții tulbură și mai mult harta oricum neclară a scenei politice internaționale. Dacă lăsăm de-o parte indiferența unor țări aflate la o distanță prea mare de conflict, constatăm că nu există, nici pe departe, o unanimitate planetară pentru a vedea în războiul din Ucraina ceea ce el este cu adevărat: o agresiune criminală militaro-ideologică.
O astfel de constatare e de natură să șocheze. La o socoteală sumară, valorile democrației, așa cum o înțelegem noi, sunt îmbrățișate de mai puțin de un miliard de locuitori ai planetei. Restul de șapte miliarde văd lucrurile în feluri și perspective radical diferite de ale noastre. De vreun secol, Statele Unite și-au asumat misiunea de a fi propovăduitorul și garantul democrației în lume. Acolo unde această misiune a reușit, efectele au fost benefice. Din păcate, nu e vorba decât de o fâșie relativ îngustă, ce include, alături de continentul nord-american, doar Europa. Politica derutantă și contradictorie a lui Donald Trump are toate datele pentru a subția această fâșie. Deoarece interesele Statelor Unite sunt infinit mai complexe decât ale Europei, președintele american a găsit de cuviință să-și trateze singurul aliat natural – Europa – într-un mod discreționar, contradictoriu și jignitor.
Nu cred că soarta României depinde de prezența celor câteva sute de militari străini pe solul țării. Destinul României depinde de români. După cum nu cred că plecarea unei părți din soldații americani de la noi e un semn de slăbiciune al Statelor Unite. America rămâne în continuare țara cea mai puternică din lume, în ciuda știrbirii prestigiului său planetar. Acesta ține de o conjunctură politică internă, de ascuțirea contradicțiilor de natură socială a căror soluție e din ce în ce mai greu de găsit. Succesul ideilor comuniste în SUA – mai întâi, în campusurile universitare, apoi, previzibil, în straturi din ce în ce mai largi ale societății – nu e nici el de natură să întărească încrederea în ceea ce se numea cândva visul american.
Cu toate acestea, reducerea la jumătate a numărului soldaților americani aflați la un moment dat în România are un efect devastator în mass media de la noi. Gestul e văzut ca o trădare, ca un abandon, ca o renunțare a lumii civilizate de a ne mai considera parte a ei. Ceea ce e departe de a fi un adevăr. Suntem membri NATO, avem toate garanțiile ce decurg din acest statut. Poate că există și o parte bună în decizia strategilor americani. Poate că ei, fiind mult mai bine informați decât noi, consideră că în actualele împrejurări România nu e direct vizată de planurile expansioniste ale Rusiei. E posibil să existe locuri, în Europa sau în lume, unde forțele de descurajare sunt mai utile decât aici.
Și poate că aceasta e și o invitație de a începe să ne luăm în sfârșit destinul în mâinile proprii, și nu să fim mereu la cheremul unora sau altora, visând la umbrele pe cât de colorate, pe atât de nebuloase.