Puține civilizații au știut să transfigureze taina în imagine cu o asemenea intensitate și forță de evocare precum Egiptul antic. O expoziție intitulată „Egiptul divin“, recent inaugurată la Metropolitan Museum of Art, redeschide acest dialog dintre sacru și reprezentare, chemând privitorul să intre într-o lume unde zeii nu sunt departe, ci întrupați în piatră, lemn și aur. Manifestarea propune un parcurs care reunește peste două sute de lucrări – statui, reliefuri, amulete, papirusuri și fragmente de temple – într-o sinteză care nu evocă doar trecutul, ci vorbește și despre fascinația noastră neîntreruptă pentru sacru.
Expoziția urmărește felul în care egiptenii au dat chip zeilor lor, oscilând între simbol și întrupare. Fiecare sală reconstituie, mai mult decât o viziune artistică, o experiență de credință: imaginea nu este un simplu semn, ci un locus al prezenței divine.
Exponatele par să vorbească aceeași limbă a formelor perfecte, unde gestul ritual se împletește cu rigoarea estetică, iar reprezentarea devine un act sacru prin care materia se transformă în manifestare a divinității. De altfel, redarea acestei tensiuni dintre cult și artă constituie intenția centrală a expoziției.
Sălile, în tonuri de nisip și umbre albăstrui, a căror tăcere e întreruptă doar de pașii unor rari vizitatori, sunt concepute pentru a conferi caracter ritualic parcursului. Lumina, dirijată cu o subtilitate aproape scenografică, sugerează alternanța dintre ceea ce trebuie să rămână ascuns și ceea ce se lasă revelat. Fiecare obiect pare învăluit într-un halou de mister, ca și cum vizibilul ar avea menirea de a disimula invizibilul.
În acest context, traseul expoziției este organizat nu cronologic, ci tematic, urmărind mai degrabă „funcțiile“ divinității: creator, protector, judecător, vindecător, mediator între lumi. Încă din prima încăpere, o statuie a lui Amun-Re care îl prezintă și protejează pe faraonul Tutankhamon rezumă întreaga teologie a regalității egiptene: faraonul nu este un muritor încoronat, ci înfățișarea prin care divinul se reflectă în lume. Gestul lui Amun, care își așază mâna pe creștetul faraonului, nu e doar o binecuvântare, ci un act de substanțiere a sacralității. Piatra capătă o strălucire de metal viu, iar distanța dintre divin și uman pare suspendată.
Adusă tot de la Luvru, triada de aur, purtând însemnele faraonului Osorkon II din dinastia a XXII-a și reprezentându-i pe Osiris, Isis și Horus, reunește, în câțiva centimetri de metal prețios, întreaga cosmologie a Egiptului. Zeul morții și al renașterii, soția-soră care reface trupul sfărâmat al iubitului și fiul care îi continuă puterea alcătuiesc împreună o imagine a ordinii universale – a ciclului fără sfârșit al vieții, morții și regenerării, a legăturii dintre generații și lumi. Aurul, materia neschimbării, pare să fixeze în timp miracolul acestei continuități: dincolo de gesturile hieratice, lucrarea sugerează că viața și moartea nu se succed, ci se reflectă una în cealaltă. Reflexele metalului nu orbesc, ci respiră lent, ca o amintire a luminii solare întruchipate de zei.
Într-un registru cu totul diferit, două statui ale zeiței Sakhmet, datând din timpul lui Amenhotep III (dinastia a XVIII-a), impun printr-o forță tăcută, de o gravitate telurică. Chipul de leoaică, fix și impasibil, emană o energie dublă – aceea a distrugerii și a vindecării, a furiei divine și a compasiunii care îi urmează. În miturile egiptene, Sakhmet era instrumentul mâniei solare, trimisă să pedepsească omenirea, dar și cea care, prin stingerea propriei furii, se transforma în Hathor – zeița iubirii, muzicii și bucuriei –, restabilind astfel echilibrul lumii. În muzeu, suprafața dură a granitului negru lustruit pare să absoarbă lumina. Privirea zeiței domină, rece și neclintită. În prezența ei, vizitatorul simte că frumusețea poate fi și o formă de teroare, iar sacrul – o forță care nu mângâie, ci mistuie.
În multitudinea de roluri și valențe pe care divinitățile egiptene le-au dobândit în timp, Hathor era și cea care primea sufletele celor drepți în tărâmul de dincolo. Într-un fragment colorat, foarte bine păstrat, dintr-o pânză de in, preotul Tjanefer și familia sa apar în fața lui Hathor, reprezentată sub forma unei vaci sfinte. Prezența senină a zeiței contrastează cu expresia încrâncenată a lui Sakhmet. În acest dialog între violență și blândețe, între piatra întunecată și lumina aurie, expoziția lasă să se întrevadă una dintre intuițiile profunde ale lumii egiptene: că sacrul se exprimă în forme duale.
Această dublă natură a sacrului capătă o expresie exemplară în imaginea zeului Thot, reprezentat cu trup de om și cap de ibis. Divinitate a scrisului, a măsurii și a rațiunii divine, Thot apare în reliefuri ținând o tăbliță, consemnând faptele morților sau rostind cuvintele care mențin ordinea lumii. În această figură – jumătate om, jumătate pasăre – egiptenii au introdus ideea că înțelepciunea nu este doar luciditate, ci și intuiție, zbor, legătură cu cerul. Forma hibridă nu înseamnă deformare, ci dovada că divinul se exprimă prin alianța contrariilor. În fața chipului său impasibil, privitorul înțelege că rațiunea și misterul nu se exclud, ci se sprijină reciproc, la fel cum, în cultura egipteană, sacrul și vizibilul se întrepătrund.
Într-un relief de mici dimensiuni (1400–1390 î.Hr.), un preot și o femeie aduc ofrande lui Anubis, zeul cu trup de om și cap de șacal – călăuza sufletelor și păzitorul riturilor funerare, cel care aducea inima defunctului spre cântărirea ei în balanță, în fața lui Thot și Osiris. El devine aici prezența care garantează continuitatea dintre lumi, puntea prin care moartea se transformă în inițiere. Gesturile celor doi adoratori, simple și solemne, nu izvorăsc din frică, ci din înțelegerea ordinii lumii. Culorile pale și profilurile netede ale figurilor par să refacă, pentru o clipă, vibrația unei ceremonii dispărute, un act de apropiere între muritor și divin.
În ultimele săli ale expoziției, accentul se deplasează de la reprezentarea zeilor la aceea a omului – a celor care, prin credință și meșteșug, au îndrăznit să dea formă eternului într-o varietate cu totul remarcabilă de întrupări, materiale și dimensiuni. Măștile funerare, papirusurile cu texte din Cartea Morților, statuetele oficianților și ale scribilor nu mai vorbesc doar despre zei, ci despre o civilizație care a intuit că sacralitatea nu se află doar dincolo de lume, ci și în interiorul ființei. Omul devine, prin ritual, un element activ al ordinii cosmice, participant la echilibrul universal. „Divine Egypt“, prin remarcabilul discurs vizual pe care îl propune, pare o emanație a ideii fundamentale a vechilor egipteni despre echilibru – ma’at –, acea armonie universală pe care fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare imagine trebuia să o păstreze. În fața acestor opere, descoperi o lecție care depășește timpul: că în Egiptul antic arta nu era simplu „decor“, iar frumusețea nu reprezenta doar o plăcere a ochiului, ci o formă de etică – expresia vizibilă a unei ordini sacre, unde moralul și divinul se întrepătrund în aceeași viziune asupra lumii.
Așa cum observa Mircea Eliade, frumusețea, asemenea sfințeniei, nu este o simplă calitate, ci o apariție a divinului – o teofanie. În lumina acestei intuiții, arta Egiptului antic nu mai aparține trecutului, ci acelui prezent etern în care sacrul continuă să dea formă privirii.