Dosar E. Lovinescu

Dosarul E. Lovinescu conține comunicările prezentate la Simpozionul prin care Uniunea Scriitorilor din România în parteneriat cu Academia Română au marcat centenarul (1925-2025) unei cărți fundamentale, Istoria civilizației române moderne de E. Lovinescu.

Paul Cernat

E. Lovinescu, „învinsul situațiilor oficiale“

Expresia memorabilă a lui Ion Petrovici din panegiricul de la funeraliile lui E. Lovinescu: „a fost un învins al situațiilor oficiale“, rezumă eșecurile celui din urmă de a accede, de-a lungul vieții, la Universitate sau Academie, distrugîndu-și pe rînd relațiile cu G. Ibrăileanu, M. Dragomirescu, C. Rădulescu-Motru sau A. D. Xenopol. Indisociabile ideologic și epistemic, marile sale sinteze din anii 1920-1930 l-au expus atacurilor din toate direcțiile mediului academic autohton, chiar dacă i-au creat o autoritate durabilă la nivelul lumii literare emergente. Inclusiv scriitori și critici moderniști mai tineri pe care i-a susținut s-au întors împotriva lui cu violență. Pentru răuvoitorii cu puseuri misogine, unii deloc neimportanți, „Sburătorul“ era un cenaclu „de cucoane“, patronat de un critic frivol, influențabil și cu gust oscilant. Memoriile, publicate la numai 50 de ani, au alimentat, la rîndul lor, noi sau mai vechi antipatii, iar ambițiile de romancier, nesusținute de un talent pe măsură, l-au „otrăvit“ prin refuzul validării scontate.

A vedea în atitudinea „resemnată“ a liderului sburătorist un refuz al „ispitei vulgare a recompenselor“, cum nota consolator Vladimir Streinu într-un text omagial care l-a impresionat pe sărbătorit, ar fi o naivitate pioasă. Ambițios și cu conștiința propriei valori, Lovinescu a suferit enorm de pe urma acestor eșecuri care, probabil, i-au grăbit sfîrșitul. Că ele l-au menținut iradiant intelectual în posteritate, spre deosebire de atîția corifei ai criticii universitare (excepția notabilă fiind Tudor Vianu), e adevărat. Scriind, în ultimii ani de viață, despre „posteritatea critică a lui Maiorescu“, Lovinescu se va fi gîndit și la a sa. „Sincron“ cu literatura română nouă a epocii, căreia i-a creat condițiile de validare și i-a fundamentat noile cadre conceptuale, critic de direcție și creator de „școală literară“, asemeni colegilor de generație, a fost, din nefericire, în contratimp cu establishment-ul cultural, dominant antiliberal, care l-a privit, prin reprezentanții săi autoritari (de la N. Iorga la M. Dragomirescu, de la C. Stere și C. Rădulescu-Motru la Sextil Pușcariu și D. Caracostea), ca pe un corp străin, ostil.

Ne putem gîndi ce s-a ales de I. Petrovici, nume de vîrf al istoriei filosofiei românești, cu contribuții majore în logică, ontologie, metafizică, și cu recunoaștere inclusiv internațională, prim doctor în filosofie al Universității românești în 1905 etc., de pe urma numeroaselor „situații oficiale“ care l-au dus la funcții periculoase: ministru al Educației Naționale, Cultelor și Artelor în cabinetul Octavian Goga (1937), apoi ministru al Culturii Naționale și Cultelor în cabinetul Ion Antonescu (1941-1944). De pe urma lor a căpătat, în urma procesului criminalilor de război, o condamnare politică dură, ispășită abia în 1964; a avut, e drept, șansa unei constituții robuste care i-a permis să supraviețuiască pînă la 90 de ani (1972), însă fără perspectiva unei reabilitări. Discipol neokantian al lui Maiorescu și autor al unui volum obiectiv despre acesta, dar și fost coleg de facultate la Iași cu Lovinescu, apoi sprijinitor al său în perioada suplinirii de la catedra ieșeană (1911), Petrovici va fi inclus printre cei care ilustrează „posteritatea critică“ maioresciană în volumul din 1943, unde e plasat simbolic, la cuprins, înaintea lui… Lovinescu: „În eseistica filosofică nimeni nu e mai aproape de stilul lui (Maiorescu) decît I. Petrovici, subsumînd totul clarității, simplicității, proprietății de expresie, limpidității frazei unduioase.“ Ca vechi prieten și protector academic, a fost pentru liderul „Sburătorului“ ceea ce era Alexandru Rosetti față de G. Călinescu. În 1937 el l-a propus pe Lovinescu la Academia Română – fără succes, din cauza opoziției în plen a lui Iorga față de „injuriatorul lui Eminescu“ (adversitatea ideologică lovinesciană față de sămănătorismul istoricului care-l detesta a fost în schimb mereu dublată de admirație). Tot fără succes aveau să fie și candidaturile, susținute de același Petrovici, la premiile Academiei Române din 1941 și 1942. Căci, după asasinarea lui Iorga de către „bastarzii“ legionari, opoziția față de mentorul sburătorist, venită din partea vindicativilor Nichifor Crainic și D. Caracostea, a rămas la fel de acerbă; ultimul – ales ca membru corespondent al Academiei Române în 1936, trăia, ca nou director al Fundațiilor Regale, sentimentul revanșei față de vechiul adversar „modernist“, dar și față de filosoful care i-l preferase cîndva pe Lovinescu. Stimulată de diatriba anti-Maiorescu citită de Iorga în plenul Academiei cu ocazia centenarului nașterii liderului Junimii, continuarea „ciclului maiorescian“ a beneficiat, de asemenea, de concursul lui Petrovici, care i-a „comandat“ autorului și Antologia scriitorilor ocazionali (1943). În calitate de director al Radiodifuziunii publice, filosoful îi prilejuise și cele trei conferințe despre P.P. Carp, adunate în volum în același an 1941, alături de alte lecturi radiofonice, inclusiv confesiunile despre „cariera de critic“; iar ulterior i-a înlesnit prin contracte cu Casa Școalelor editarea volumelor despre Maiorescu și contemporanii lui (unul a apărut însă postum, iar altul a rămas în șantier).

Aproape sigur, broșura elogioasă despre „criticul literar și literatul“ Carp, cu Epilogul în care, susținînd noua alianță cu Axa, se dezicea de imputările aduse junimiștilor pentru alianța cu Puterile Centrale, i-ar fi adus lui Lovinescu, dacă mai trăia, represiunea după instaurarea regimului comunist. Rusofobul Carp fusese în fond cel care, în Consiliul de Coroană care a decis intrarea României în Primul Război Mondial, afirmase că se roagă, de dragul țării, pentru înfrîngerea Armatei române unde-i va trimite să se bată și să moară pe fiii săi (unul va și muri). Agendele…, apoi relatările făcute unor apropiați ca Șerban Cioculescu sau Pompiliu Constantinescu îl arată pe Lovinescu îngrijorat de evoluția frontului estic (unde un frate al său își va găsi sfîrșitul), de „politica funestă“ a lui Maniu și de înfrîngerea trupelor hitleriste la Stalingrad, care deschidea perspectiva sovietizării României (au existat, firește, și situații opuse: condamnat pentru colaboraționism cu germanii în 1919, Arghezi va fi internat în 1943 în Lagărul de la Tîrgu-Jiu pentru pamfletul la adresa reprezentantului Germaniei la București); regretele lui Vianu față de ralierea la Axă criticul le justifică în Agende prin… etnicitatea opinentului: „Regretă articolul meu («raliare la axă»), discuție. E cu englezii -! Tot evreu.“ (luni, 5 ianuarie 1942). Perspectiva sovietizării României, cu trecerea de la Ex Occidente lux! clamat de Lovinescu în 1924 la „lumina de la Răsărit“ anunțată în 1945 de convertitul Sadoveanu, o anticipase, oripilîndu-l pe critic, amicul Victor Eftimiu, care îi va ataca – voalat – autorevizuirile de ultimă oră într-un articol care-i persifla eșecurile „oficiale“: „Perfect moldovean (…) el nu e un resemnat. E un învins. Nu e un om modest. Dimpotrivă. E plin de orgoliu. Citiți-i memoriile și veți vedea din ce olimp își privește clienții. (…) Sclav al conjuncturilor, și-a renegat atitudinile pe cari, poate sincer, poate tot din teroarea momentului, le-a avut, pe vremuri, în chestiuni străine de literatură. (…) autorul Bălăucăi preface în noroi tot ce-i cade în mînă; de la sentimentul prieteniei pînă la Mihail Eminescu și idealul național. (…) Dacă nu mă-nșală memoria – d. Lovinescu a studiat la Sorbona, a muncit ani grei la Paris ca să-și ia doctoratul în litere. N-a făcut, cred, lucrul acesta ca să sfîrșească dascăl la un liceu bucureștean… A rîvnit ceva mai mult. A rîvnit o catedră universitară. Întors în țară a solicitat-o. S-a prezentat la examen și a căzut. A fost refuzat prin urmare. Nu s-a menținut în «climatul moral al resemnării». Dacă nu ne înșală memoria, a mai candidat d. Lovinescu și la un fotoliu academic. A făcut intervențiile necesare, vizitele de rigoare, și-a scris discursul de recepție – ba a comis și imprudența să-l publice! – dar Academia nu l-a vrut. A căzut și acolo, cum a căzut și la Universitate, evaporîndu-și bruma de climat moral ce-i mai rămăsese. (…) Seraficul, dezinteresatul sburător nu s-a lăsat. A mai sburat o dată. Nu e anul de cînd a trimis Academiei, ca să i-l premieze, opul despre Titu Maiorescu. A fost respins și de rîndul acesta. E regretabil, dar e așa. Cel puțin de cinci ori resemnatul de azi a rîvnit, a luptat, s-a oferit și a fost trimis la plimbare.“ Să fi conținut oare panegiricul lui Petrovici și un răspuns indirect la acest text veninos?

Oricum, nu de oportunism, nici de pro-hitlerism poate fi acuzat fostul antantofil atunci cînd se ralia conjunctural Germaniei hitleriste, invocînd pericolul expansionismului rusesc, cunoscut de „bătrînii dascăli“ junimiști în timpul Regulamentelor Organice, apoi al cedării Basarabiei de sud la schimb cu Dobrogea, și sporit de amenințarea „neînchipuit mai puternică“ a U.R.S.S. Dictat de șocul anexării Basarabiei și nordului Bucovinei, alături de zvonurile privind „pretențiile asupra Moldovei“, Epilogul testamentar se voia o eliberare a conștiinței morale. Noua sincronizare a „marelui critic burghez“, cum îl numise, provocator, tînărul N. Steinhardt, era motivată, ca în cazul multor intelectuali ai momentului, unii fascizanți, alții nu, prin formula apărării „civilizației europene“ și a „ființei naționale“ în fața expansionismului marii puteri de la Răsărit; antislavofilismul criticului era manifest și în Istoria civilizației…, a cărei componentă antirusă, cenzurată în ediția din 1972 a lui Z. Ornea, va fi recuperată, cu precizările de rigoare în ediția științifică de la Academie, alcătuită de Nicolae Mecu și Oana Soare.

Avem de-a face cu o „mutație“ a naționalismului liberal lovinescian din 1916-1919 (cînd abandonase „autonomia esteticului“ în favoarea angajării patriotice și a denunțării scriitorilor „colaboraționiști“), prelungit în ideea suveranismului economic din Istoria civilizației române moderne afin doctrinei liberale „prin noi înșine“: „România mare ne oferă, de altfel, posibilitatea unei «Românii închise»; bogăția resurselor noastre face cu putință introducerea regimului protecționist și industrializarea treptată a țării cu ajutorul streinilor. Numai după ce vom fi trecut de această primă fază, se va pune problema naționalizării capitalului din toate întreprinderile industriale, formula independenții definitive a oricărui stat.“ Liberalismul lovinescian a avut mereu o componentă naționalist-conservatoare, de „moldovean refulat“. Regretînd, retrospectiv, „orbirea“ proprie față de alianța cu Rusia în timpul Primului Război Mondial, criticul risca o altă cecitate, privind alianța cu Hitler drept răul cel mai mic, după ce trupele germane intraseră și în Paris. În tot cazul, poziția sa liberal-estetică în viața literară a rămas neschimbată pînă la final, aureolată de solidaritatea cerchiștilor sibieni, iar „situațiile oficiale“ i-au rămas definitiv inaccesibile.

În toamna lui 1910, întors de la Paris după dublul doctorat – de Universitate și de stat – susținut în decembrie 1909 la Université de Sorbonne cu criticul Émile Faguet și arheologul Gustave Fougères, sub oblăduirea lui Gustave Lanson și soldat imediat cu publicarea tezelor în limba franceză, Lovinescu își susține docența și ține la Facultatea de Litere și Filosofie o suită de prelegeri despre Începuturile poeziei românești; influentului profesor M. Dragomirescu, la ale cărui Convorbiri critice fusese redactor, dar cu care va intra în conflict, îi scria că pregătește și 8-10 prelegeri despre Grigore Alexandrescu (despre care publicase deja o monografie lansoniană). Dorința obținerii unei catedre universitare era manifestă pentru cel care avea să se consoleze cu cea de limbi clasice la Liceul „Matei Basarab“ din București. Pe 15 ianuarie 1911 află de vacantarea temporară a unui post la Catedra de literatură a Universității din Iași, unde va fi angajat ca suplinitor cu dificultate și intervenții politice liberale de la București, ținînd un curs despre Gh. Asachi. Despre modalitatea – dezonorantă pentru Universitatea ieșeană – în care va pierde concursul de titularizare din toamna lui 1912 în fața lui G. Ibrăileanu, s-a scris destul (amintirile lui I. M. Rașcu, familiar al criticului ieșean, sînt mai dure chiar decît ale lui Lovinescu); acceptarea celui din urmă, nevoit să-și scrie în grabă teza de doctorat despre Vlahuță, necesară înscrierii la concurs, a avut cu totul alte motivații decît portofoliul bibliografic, net favorabil lui Lovinescu, care nu s-a mai prezentat la examenul dinainte trucat: relațiile cu corpul profesoral local, percepția de „avocat al culturii ieșene“ prin Viața Românească și colaborarea la dicționarul lingvistic al „bătrînului“ Philippide. Prin comparație, Lovinescu făcea figură de corp străin ostil. Marcată de acest moment, adversitatea dintre cei doi mari critici ai modernității autohtone rămîne ireconciliabilă pînă la moartea lui Ibrăileanu. Trilogia Istoriei civilizației… se va constitui într-o replică liberală la adresa Spiritului critic în cultura românească: o sinteză impunătoare de istoria ideilor, instituțiilor și elitelor românești moderne, cu o anvergură epistemică și o detentă comparatistă la care eseul istorico-ideologic din 1909 al lui Ibrăileanu nu avea acces. Vor urma două supliniri la Facultatea de Filosofie și Litere din București: prima la cursul despre romantism (1913) al lui Pompiliu Eliade, a doua la cursul lui Charles Drouhet (imediat după război), cu zece prelegeri despre influența literaturii franceze asupra literaturii române. Răcirea relațiilor cu dogmaticul M. Dragomirescu și adversitatea lui Iorga explică imposibilitatea titularizării. Articolul polemic din 1919, publicat în Sburătorul literar despre Alexe Procopovici, „omul care n-a scris nimic“, primit la Academia Română (ca reprezentant al Bucovinei nou-alipite) prin intermediul lui Sextil Pușcariu, în detrimentul savantului de etnie evreiască I. A. Candrea (susținut de Ovid Densusianu), îi va crea noi probleme: ultima tentativă a deja prolificului critic de a accede la o catedră universitară (la Literele clujene) se va lovi de împotrivirea lui Pușcariu, care nu uitase afrontul. Procopovici, filolog și vechist onorabil, avea să publice abia în 1922 prima sa carte din cele două…

Incompatibilitatea „morală“ cu mediul universitar autohton va fi evocată, cu precizie și amărăciune, în Memorii: de la relațiile reci sau tensionate din studenție cu Maiorescu și Iorga, apoi, în anii suplinirilor, cu A. D. Xenopol, ele arată un spirit orgolios și independent, nedispus să ducă „servieta“ sultanismului unor autorități care pretindeau subordonare totală, împinsă uneori pînă la servituți degradante (precum elogierea liricii Ririei Xenopol), în vederea sprijinului în carieră. E unul din motivele pentru care liderul Junimii nu îi va deveni „maestru“ decît după moarte, infidelitatea fiind – ca și la Petrovici – proba atașamentului profund. Se adaugă incompatibilitatea ideologică dintre liberal-cosmopolitul Lovinescu și un mediu academic dominat de conservatori și naționalist-tradiționaliști: la 1920 Universitatea și Academia erau populate mai ales de discipolii fideli sau disidenți ai lui Maiorescu, iar la 1930 de apropiații lui Iorga. Nu trebuie uitate nici acuzele constante în legătură cu poziția drastică față de ideologia naționalist-reacționară a lui Eminescu, nici aversiunea generală față de antiruralismul, antietnicismul, revizionismul polemic și relativismul estetic lovinescian. Un alt tip de incompatibilitate l-a reprezentat ciocnirea dintre „foiletonismul impresionist“ și canoanele academice ale momentului, potrivit cărora critica de întîmpinare și actualitatea modernă ar fi apanajul publiciștilor, în vreme ce „știința literaturii“ aparține filologilor și istoricilor literari dedicați epocii premoderne sau exegezei eminesciene savante. Așa se face că, în condițiile relativei independențe materiale și editoriale obținute după 1918, dar și o dată cu victoria europeană a „ordinii liberale“ postbelice, Lovinescu își va construi propria instituție culturală ca pe o alternativă informală: deschis „celor care vin“, Cenaclul „Sburătorul“ devine pepiniera favorită a „noii direcții“ moderniste refuzate de mediile academice. Istoria literaturii române contemporane sfidează separarea tradițională a criticii universitare între „estetic“ și „istoric“, între perspectiva de primă instanță asupra actualității literare necanonice și cercetarea aplicată valorilor naționale de patrimoniu, instituționalizate în timp (fapt vizibil în cel mai înalt grad în istoriile literaturii și civilizației românești alcătuite de Iorga: excepționale istoricește, obtuze estetic pe măsură ce se apropie de prezent). Lovinescu instituie validarea istorică a actualității estetice modern(ist)e, reprezentate de literatura ultimelor decenii; 15 ani mai tîrziu, G. Călinescu va extinde estetizarea perspectivei asupra întregii istorii a literaturii autohtone, lovinescianizînd iorghismul. Opunînd viziunea liberală, prezumat „revoluționară“, diferitelor „forțe reacționare“ (de dreapta sau de stînga) din interiorul unei elite refractare modernizării liberale de tip occidental (mai ales francez), pe calea unei istorii a ideilor și instituțiilor, Istoria civilizației… intră pe teritoriul cîtorva discipline umane cu ai căror „specialiști“ academici polemizează: apelul la sociologia liberală a antidurkheimianului Gabriel Tarde e contrapus școlii germane Simmel-Tönnies-Weber emulate de sociologia autohtonă incipientă (cu excepția celei a lui Gherea); iar adaptarea teoriei mutaționist-genetice a lui Hugo de Vries amendează evoluționismul darwinist încă dominant. Sînt combătute, de asemenea, ideile pre-spengleriene despre cultură și civilizație ale lui C. Rădulescu-Motru, optica „materialistă“ asupra afirmării burgheziei române a lui Ștefan Zeletin și tradiționalismul juridic profesat de N. Iorga și Andrei Rădulescu. Cine parcurge întreg tabloul receptării trilogiei din 1924-1925, recuperat de Oana Soare în ediția din 2016, poate vedea limpede liniile de atac din partea tuturor taberelor ideologice mainstream, care alimentaseră și opoziția față de Constituția liberală: de la tradiționaliști și conservatori la țărăniști și socialiști, inclusiv liberali ca Ștefan Zeletin; ultimul volum s-a constituit în mare parte ca replică la atacurile care le-au vizat pe primele două. Nu doar „burghezia“, ci și avocații săi europeni și locali aveau o presă proastă, atît la nivelul instituțiilor literare canonice, cît și la cel al artiștilor de mai toate orientările; în plus, Partidul Liberal, asimilat politicianismului, corupției oligarhice guvernamentale și profitorilor războiului, era puternic antipatizat la nivelul mediului cultural autohton, inclusiv modernist.

Însă nici măcar politicienii liberali nu i-au fost favorabili lui Lovinescu… Dispariția, oficială în 1925, a Partidului Conservator, delegitimat de atitudinea pro-germană din 1916-1918 și rămas fără bază electorală în urma reformei constituționale, a produs difuzarea conservatorismului la nivelul întregii scene politice, cu pseudomorfoze multiple, și o regrupare masivă a antiliberalismelor în zona instituțiilor culturale oficiale. Avînd de partea sa „megatendințele“ internaționale și, prin contagiune, autohtone ale civilizației moderne, teoreticianul sincronismului a sfîrșit respins de toate instituțiile literare în care aspira să acceadă. Un paradox: dacă acțiunea lovinesciană destituie „provincialismul“ prudent-modernizator și demofil-ruralizant al Vieții Românești, combătînd tradiționalismul sămănătorist al lui Iorga sau ortodoxis ­mul etnocratic al lui Nichifor Crainic, extrateritorialitatea academică a condamnat-o la o relevanță strict națională, în vreme ce A. D. Xenopol sau M. Dragomirescu au pătruns imediat în bibliografiile criticii internaționale, fiind singurii români citați de René Wellek în fundamentala sa sinteză A History of Modern Criticism 1750–1950 (8 vol., 1955-1992). Abia intrarea ca profesori la Universitate, în anii destalinizării, a discipolilor lovinescieni Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu, afirmați inițial în critica de întîmpinare, apoi a emergenței criticii generației ’60 (în frunte cu „foiletoniștii“ și „eseiștii“ N. Manolescu, E. Simion, I. Negoițescu și Alexandru George), susținută extern pe calea undelor de la Paris de anticomunismul „est-etic“ al Monicăi Lovinescu, creează premisa instituționalizării lovinescianismului prin canonizarea estetică a modernismului interbelic. Ea devine deplină, inclusiv ideologic, prin triumful liberalismului occidental în fața Uniunii Sovietice și prin integrarea euro-atlantică progresivă a Europei de Est. Autonomismul estetic raționalist al criticului, singurul recuperabil înainte de 1989, va fi substituit de imperativul revizuirilor postdecembriste, iar literatul devenit istoric al civilizației, care miza pe primatul ideilor în fața factorilor economici, e apoteozat ca emblemă a racordării la „ordinea liberală occidentală“ – tot mai contestată global în ultima vreme, ca și modul lovinescian de a face critică literară.

În 1991, Lovinescu a fost primit post-mortem la Academia Română, care i-a marcat, de curînd, centenarul trilogiei din 1924-25 printr-o amplă serie de evenimente. O melancolică sincronizare instituțională postumă…

 

Angelo Mitchievici

Literatura română și modernitatea în contextul teoriilor lovinesciene

 

1. Lovinescu nu a fost propriu-zis nici filozof, nici sociolog, nici psiholog, nici antropolog de formație, ci istoric și critic literar, și cu toate acestea a jucat rolul unui remarcabil istoric al ideilor, dialogând într-un mod fecund-polemic cu ideile epocii sale. El s-a opus cu argumente care stau și astăzi în picioare reducționismului enticist și formulelor totalitare, așa cum au fost ele îmbrățișate de o însemnată parte a cărturarilor de marcă ai perioadei interbelice la care trimite studiul emblematic al lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor. Chestiunea modernității culturii și civilizației românești se pune odată cu edificarea statului modern și presupune deopotrivă modernizarea instituțiilor sale, a infrastructurii etc. și intrarea în modernitate a culturii sale. În Istoria civilizației române moderne (1924, 1925), termenul de „modernitate“ este unul capital, iar absența termenului de cultură este subînțeles prin includerea sa în discuțiile și ipotezele care au în vedere civilizația. Cu o definiție simplificată, mai degrabă situațională decât operativă, civilizația reprezintă totalitatea condițiilor materiale, iar cultura totalitatea bunurilor sufletești (forțe morale, și religioase, fie deprinderi sufletești recente). În fapt, reflecția lovinesciană din volumul al cărui centenar l-am sărbătorit le cuprinde pe amândouă.

Aș observa, oricât de banal pare, că Istoria cvilizației române moderne precede Istoria literaturii române contemporane (I-IV) (1926-1929), ciclul maiorescian alcătuit din volumele T. Maiorescu (I, II, 1940), T. Maiorescu și contemporanii lui (I-II, 1943-1944), T. Maiorescu și posteritatea lui critică (1943). Situarea sa nu e lipsită de importanță nu numai în contextul operei lovinesciene, ci și în raport cu cel al istoriei României. Lovinescu nu începe cu istoria literaturii, ci stabilește un cadru al ei, fiind interesat de problemele sistemice, de un context mai amplu în care se așează problematica literară. Pe de altă parte, ne aflăm într-o altă realitate geopolitică, economică și socio-culturală cu România Mare, realitate care venea cu provocări serioase ce au mobilizat și alți intelectuali, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Emil Cioran ș.a., să regândească noul orizont de posibilitate al noului stat constituit și consolidat în urma Primului Război Mondial, a Unirii din 1918, a Tratatului de Pace de la Versailles, din 28 iunie 2019, și a celui de la Trianon, din 4 iunie 2020. România devenea cea mai importantă forță politică regională a Europei de Est și consolida flancul estic împotriva amenințării bolșevice ridicate pe ruinele a trei mari imperii: Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Țarist și Imperiul Otoman. Echilibrul politic în Est se dovedise fragil, și pacea nu era o certitudine cu state revizioniste precum Ungaria sau Rusia Sovietică cu tradiția sa istorică expansionist-anexionistă. Lovinescu nu avea cum să prevadă ascensiunea politică a extremei drepte peste tot în Europa, și deopotrivă în propria țară. Istoria civilizației române moderne definește, în primul rând, momentul scrierii ei și conține o strategie implicită de evoluție a României, așa cum o vedea autorul la acea dată. Ciclul maiorescian constituie un răspuns tot în planul ideilor deopotrivă culturale și politice care configurează o etică, răspuns dat provocărilor anilor ’30, culminând cu declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Pentru Lovinescu modernizarea presupune transformarea revoluționar-burgheză prin idei (de la formă spre fond) dinspre o elită cultural-politică către masă, popor. Simplist dar edificator această confruntare dintre forțele revoluționare, care se bazează pe importul de civilizație și ideologie occidentală, și forțele reacționare care opun rezistență, revendicând valorile unui fond autohton centrat în cultura populară și în vechile cadre de cultură și civilizație având ca model cultura și civilizația autarhică a societății țărănești, reprezintă „istoria însăși a civilizației române moderne“.

În orice caz, cartea lui E. Lovinescu constituie un răspuns la o problemă a decalajului, unul extern între România și alte țări dezvoltate, cu o cultură situată cumva în urma importanței pe care o dobândește prin Unirea din 1918 și unul intern, cel dintre o societate urbană care se dezvoltă rapid și una țărănească tradițională, conservatoare, care opune rezistență la modernizare. La rândul său, G. Ibrăileanu observa în Spiritul critic în cultura românească (1908) premisele unui decalaj între două forme de cultură și civilizație afine, una muntenească și una moldovenească: muntenii dispun de spirit revoluționar, sunt mai deschiși către reformă, către acțiune politică, către importul de forme de civilizație occidentale, altfel spus către modernizare, în timp ce moldovenii au mai mult „spirit critic“, sunt mai aristocratici, mai refractari la schimbare, în schimb, mai profunzi, edificând o cultură înaltă pe care tradiția umaniștilor și cronicarilor medievali o revendică din plin. Muntenii preiau inițiativa modernizării prin acțiune politică, moldovenii își asumă edificarea culturii naționale, ca și cum ar fi vorba de specializări în cadrul noului stat România, rezultat din Unirea din 1859. Altfel spus, Muntenia este mai modernă sub raportul civilizației decât Moldova sau se modernizează mai rapid, în timp ce Moldova este cultural mai avansată decât Muntenia, dar se modernizează mai lent. Unde va fi fost locul transilvănenilor mitelleuropeni în contextul României Mari? În mod evident, Lovinescu nu continua pe urmele lui Ibrăileanu dezbaterea acestor specificități regionale fondatoare de decalaj.

În literatură există acest reflex, dacă privim romanul lui G. Ibrăileanu Adela romanul rezistenței unor sensibilități vechi în cadre noi de civilizație. Crepuscularismul moldovenesc cu Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu este relevant pentru rezistența la modernitate/modernizare în vechile cadre mentalitare, aristocratice sau țărănești. La Medeleni relevă din plin acest câmp de tensiuni și mefiența personajului principal față de simbolismul popularizat cu Albert Samain, dar mai ales față de literatura decadentă a lui Oscar Wilde o probează din plin. La fel, romanul sadovenian Locul unde nu s-a întâmplat nimic pune în scenă decadența aristocrației locale pe fondul dizolvării vechilor așezări patriarhale, a târgurilor, nici sat, nici oraș și a elanului vitalist al burgheziei în formare.

Dacă privim cu atenție piesele lui Caragiale observăm mizele politice bine subliniate în O scrisoare pierdută care exemplifică teoria formelor fără fond, așa cum ne-o revelează trecând-o prin filtrul filozofiei platoniciene Alexandru Dragomir în Crase banalități metafizice, în comedia într-un act Conu’ Leonida față cu reacțiunea, unde tensiunea între forțele revoluționare și cele reacționare sunt plasate în contextul unor anxietăți mic-bur ­gheze, în D’ale carnavalului, unde sentimentul național este dilatat până la abnorm și grotesc de personaje, precum revoluționara femme du peuple Mița Baston sau chiar O noapte furtu ­noasă, unde lectura gazetei se face pentru a combate, pentru înfruntarea politică între o middle class așezată și sans cullotes locali cu apetit revoluționar.

Cadrul intern relevă coexistența a două forme de cultură și civilizație, una urbană deschisă modernității, acolo unde modernita ­tea este asumată prin importul formelor menite să producă printr-un proces de imitație, de inducție, dar și printr-unul de asimilare, de metabolizare un fond adecvat ei, și o cultură și o civilizație specifice societății țărănești, ancorată într-o medievalitate târzie la finele secolului XIX cel puțin, refractară prin excelen ­ță la schimbare, la modernizare. Într-o pro ­por ție covârșitoare, populația României belle époque era una rurală, țărănească, trăind în cadre mentalitare străvechi. O parte dintre intelectualii români, începând cu Mihai Emi ­nescu (Icoane vechi și icoane nouă, 1877), continuând cu Rădulescu-Motru Românismul. Catehismul unei noi spiritualități, 1936) sau Nichifor Crainic (Programul statului etnocratic, 1937), au propus edificarea statului român pornind de la reali ­ta tea predominanței acestei societăți țără ­nești, mai precis de la valorile ei. Eminescu însuși imaginează un stat țărănesc care să asume o modernizare lentă, o evoluție organi ­cistă. Poetul sesiza bine situația de decalaj de civili zație revelată în multitudinea de forme fără fond pe toate palierele societății românești, și faptul că decalajul nu ținea doar de raportul dintre agrar și industrial în ponderea pe care cele două sectoare o au în economia unei țări, ci și de situația „spiritului public“, altfel spus al gradului de civilizație la care se raporta modernizarea, al mentalităților și implicit al unui ethos. Nu este singurul caz, unul similar până la un punct fiind cel al Japoniei la începu ­tul epocii Meiji, în anul 1868, unde adopta rea modernizării occidentale se face concomitent cu conservarea tradiției japoneze, într-o uni ­tate dată de expresia wakon yōsai (spirit japonez și tehnologie occidentală). Numai că spiritul japonez și mentalitatea Japoniei medievale, ethosul ei construit în jurul conceptelor de datorie și onoare care vin din epoca Edo, nu este totuna cu ethosul inculcat românilor și elitelor lor în epoca domniilor fanariote. Diferența de ethos situează procesul modernizării pe traiectorii diferite și poate de aceea fondul țărănesc, al culturii și civilizației sale, fond perceput ca nealterat, neschimbat în timp, este privit ca o bază a renașterii naționale, ca sursă de autenticitate și sănătate morală.

De aceea Lovinescu se adresează și chestiunii „rasei“ nu în termenii unui etnicism reducționist, rasist, al purității rasei, ci al unei „idealități comune“, „rasa istorică“, al unei disponibilități, deschideri, predispoziții, „formulei somatice“ fiindu-i preferate „conformația mintală“, altfel spus o anumită mentalitate, „mentalitatea latină“. Iată formulări revelatoare în acest sens, unde deslușim sunetul familiar al ulterioarelor sentențiozități cioraniene: „Destinul fiecărui popor este înscris în caracterul lui etnic“, „Istoria unui popor neatârnând de instituții, ci de caracterul lui, adică de rasă (…)“. Sub forma „specificului național“, chestiunea etnicului intră în preocupările tuturor marilor istorici și critici literari. G. Călinescu o așează la finele istoriei sale într-un capitol care ține loc de concluzie. Lovinescu încearcă o demonstrație în cheie etnopsihologică, susținând teza că rasa, sufletul etnic este deschis, disponibil pentru schimbări, cu alte cuvinte este receptiv modernizării. El rămâne în esența sa un moderat gradualist, ostil formulelor totalitare (revoluția bolșevică a lui Lenin și cea fascistă a lui Mussolini). Lovinescu mizează totul în teoria sa, în virtutea unei cauzalități arbitrare, pe capacitatea elementului etno-psihic, al rasei, pe dispoziția „fondului sufletesc propriu al poporului român“ de a realiza adaptarea mimetică a unor idei care, la rândul lor, ar produce o societate evoluată de tip occidental cu economia aferentă.

Este surprinzător cât de mult se apropie aici Lovinescu de Cioran cel din Schimbarea la față a României atunci când vizează tocmai acest fond al psihologiei abisale a poporului român și posibilitatea de a-l influența, mobiliza, dispune la o acțiune concertată în plan civilizațional, cu deosebire că proiectul lovinescian este revoluționar în sens liberal, iar cel al lui Cioran este revoluționar în sens totalitar. Ca și Cioran, chiar dacă nu cu virulența acestuia, Lovinescu concepe procesul de modernizare ca o disociere de orientalism și influența turcească, mai ales sub raportul civilizației, și de ortodoxism ca „ferment al orientalizării“, ambele formule ale influenței „răsăritene“, ambele retardative, reacționare în concepția celor doi.

Este situația generică din povestirile și romanele lui Mihail Sadoveanu, rezistența fondului autohton, tradițional adică țărănesc la tot ceea ce presupune modernizare de la mașinismul exploatării agricole la formele capitaliste incipiente unde terții, ciocoii, arendașii, adică „pătura superpusă“ împotriva căreia vitupera Eminescu, organizează capitalist munca agricolă. Să ne gândim că un roman precum Moromeții (1955) al lui Marin Preda, cu referire la anii ’40 în România interbelică, surprinde acest tip mentalitar refractar unui sistem capitalist cu formele sale de impozitare (funciarul – „foncirea“) și subliniază neînțelegerea celui mai inteligent țăran din sat cu privire la rosturile modernizării capitaliste, cu deplasarea dinspre rural spre urban a forței de muncă. Este interesant de urmărit relevanța romanului țărănesc care se prelungește până târziu în secolul XX, în România comunistă, unde problematica urban vs rural se reformulează în termenii rezistenței la modernizare, una concepută pe baze colectiviste. În orice caz, operațiunea de modernizare a României a presupus reducerea acestui decalaj între urban și rural care, cu toate încercările de armonizare precum cea a reușitei reforme haretiste în educație, rămân două dimensiuni antagonice în cadrul culturii și civilizației românești. Literatura preia toate tensiunile din spațiul social și le reinvestește într-o dimensiune estetică, le dramatizează, le conferă un corp mai amplu și complex care dă seama de metabolismul modernității.

Cadrul extern precizează și el situația specifică unei culturi și civilizații de decalaj. Lovinescu a încercat să își întemeieze teoria sincronistă prin invocarea legii imitației formulată de sociologul francez Gabriel Tarde. Istoricul literar observă, cred eu, corect, că există un raport de decalaj intern între civilizație și cultură, echilibrul reprezentând excepția, iar acest lucru nu se întâmplă doar în cazul românesc. Exemple pe care le furnizează sunt grecii antici, unde cultura devansează civilizația, și germanii secolului XX, în centrul dezvoltării cărora se află civilizația, „iar cultura, mai ales sub forma artei, n-a ajuns la un adevărat rol configurator.“ Formula se poate pune și în cazul Rusiei cu începere de la finele secolului XIX, unde cultura o ia cu mult înaintea civilizației. Prefața la volumul al treilea, Legile formației civilizației române, constituie și un răspuns polemic la obiecțiile formulate de C. Rădulescu-Motru referitoare la absența „fondului sufletesc propriu al poporului român“ în edificarea civilizației pe care Lovinescu o tratează în formula de maximă generalitate amintită mai sus. Același „fond sufletesc“ însă este chemat să convină, cum am văzut, asupra occidentalizării civilizației românești, adică a modernizării ei precum în cazul german sau, adaug eu, cel japonez. Teoria lui Lovinescu este recuperabilă din ultimul alineat al prefeței, alineatul 12: „civilizația se transformă în cultură“, presupunând că traseul firesc este cel de la cultură spre civilizație, ca în cazul grecesc. De aceea, miza demonstrației lovinesciene o reprezintă civilizația, importul de civilizație (și nu de cultură!) occidentală, care printr-o alchimie specifică modernității devine cultură: „devenind condițiile vieții noastre, aceste bunuri materiale [civilizația] intră în deprinderi și se prefac cu timpul, prin adaptare la unitatea noastră temperamentală, în valori sufletești [cultura]“.

Prin urmare, importul de civilizație occidentală înseamnă un raport dialectic al modernizării (civilizația) cu modernitatea (cultura), răsturnând teoria maioresciană, într-o mișcare pe care Lovinescu o descrie drept „scoborârea formei la fond“, și „creștere a fondului la formă“. Vectorul modernizării așa cum o înțelege Lovinescu ține de determinarea factorilor etnopsihologici ai rasei, mobilizarea caracterului poporului, a ethosului comunitar în sensul acceptării unei schimbări, a adaptării la forme noi nu într-un mod organicist lent, ci accelerat, adică revoluționar. De fapt, ritmul modernizării, așa cum observa Marta Petreu într-un eseu, De la formă la fond. Cu repetiție, publicat în România literară (nr. 41/2024), este cel care îi separă pe Lovinescu și Maioresccu, lent la Maiorescu, alert la Lovinescu și comparația poate fi făcută la fel de bine între Lovinescu și Eminescu, ajungându-se la aceeași concluzie. Aici stă, probabil, disocierea lovinesciană de formula gradualismului junimist în ce privește dezvoltarea. Exista în istoria României o experiență a rupturii și a saltului? În mod evident, da. Parcursul istoric al României, unul tensionat, își spune cuvântul: termenii în care se face prima modernizare este cei ai rupturii. La mijlocul secolului al XIX-lea o elită intelectuală și politică revoluționară provoacă ruptura de cultura și civilizația fanariotă în cuprinsul a circa două decenii. Trecerea de la un mod de viață oriental, desprinderea de cultura și civilizația fanariotă, ca expresie a unei medievalități târzii, la unul occidental se petrece aproape peste noapte. Modelul exemplar inițial a fost acela al culturii și civilizației franceze cu care generația intelectuală pașoptistă era familiarizat și în spiritul căreia fusese educată, provocând prima mare scindare. Teza de doctorat din 1898 a lui Pompiliu Eliade, De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie, descrie reducerea acestui clivaj civilizațional cu fenomenul de aculturație aferent.

România „orientală“ a trecut cu un succes real, fără violență, sub influență europeană la una „occidentală“, sub toate aspectele, iar trecerea la monarhie ca instanță de arbitraj cu concursul clasei politice formate pre ­ponde rent din boieri denotă o conștiință politică și civică avansată. Alfel spus, Lovinescu își putea întemeia demersul saltului ca accelerare, fără a mai fi vorba de o ruptură, pe acest precedent fondator din istoria recentă a României cu evidentele beneficii pe care le-a adus. Cu atât mai mult, reușita istorico-politică numită România Mare îl îndreptățea pe Lovinescu să gândească etapa următoare îndeplinirii dezideratului politic al unei națiuni. În numele generației criterioniste, Mircea Eliade asuma același proiect al edificării unei culturi românești comparabile cu cele mai evoluate culturi europene, tocmai pentru că dezideratul politic al României Mari fusese împlinit de generația intelectuală anterioară.

Prin urmare, există două momente de sincronizare care sunt succesive, sincronizarea externă a culturii și civilizației moderne existente deja cu formele de cultură, dar mai ales de civilizație occidentale, prestigioase, prin imitație, și o sincronizare internă între formele de cultură și civilizație de import și cele autohtone care manifestă o receptivitate graduală de la acceptarea elitelor, la una moderată a unei middle class în formare, la respingere din partea societății țărănești și uneori a elitei care se desprinde din ea, cea a învățătorilor și a preoților de țară, a micilor funcționari rurali cărora li se adresează discursul naționalismului iorghist, precum și cel al ultranaționalismului legionar. Din punct de vedere teoretic, așa cum observa Antonio Patraș în E. Lovinescu și modelele românești și europene ale criticii literare interbelice, în Istoria civilizației române moderne, există o ambivalență a lui Lovinescu care traduce chiar procesul de sincronizare pe care-l ilustrează teoretic. Istoricul literar susține „valorile tari ale modernității“, în timp ce în plan psihologic „atitudinea sa e mai curând conservatoare, anti-modernă“. Este și motivul pentru care, observă cu subtilitate Antonio Patraș, anti-modernul Lovinescu evaluează simbolis mul, expresia primei autentice sincronizări literare, de o manieră vădit negativă, ca expresie a decadentismului pe care metabolismul rasei crescută în aerul pur al bucolicelor și eroizărilor baladești îl respinge. Acest suflet pastoral-agrar cu ethosul aferent transferat primei noastre modernități se regăsește mai degrabă în romantismul minor cu accente clasicist-pedagogice și o tendință folclorizantă. Instanța de mediere nu este înalta cultură apuseană, cum o demonstrează câțiva istorici și teoreticieni literari precum Paul Cornea, ci un strat intermediar al ei, al minorilor care îndeplinesc rolul de popularizare în cadrul propriei culturi. Așa cum observă corect Antonio Patraș, Lovinescu merge în direcția forțării culturii și civilizației românești de a intra în tiparele culturii și civilizației europene, neglijând această etapă a medierii, a „civilizării prin intermediari“. Teza de doctorat a lui Ovidiu Drimba, Primele influențe ale simbolismului francez asupra poeziei române, susținută în 1948, cu puțin înainte ca societatea să se închidă complet și aceste subiecte să devină indezirabile ideologic, trata acest prim efort de sincronizare numit simbolism, pe care Lovinescu alege să-l respingă. El se datorează nu unei grupări culturale, ci mobilizării formidabile și antijunimismului programatic al lui Alexandru Macedonski care se adresează literaturii franceze (și celei belgiene de limbă franceză) reluând filiera pașoptistă pentru a aclimatiza ceea ce ținea de noutatea momentului în republica literelor: simbolismul. Teza sa merită atenția pentru că situează sincronismul lovinescian pe teritoriul literaturii, relegarea de tradiția pașoptistă, a modelului francez în literatură. Numai că, așa cum o demonstrează cu acribie Ovidiu Drimba, modelul ales de Macedonski și de simboliștii români grupați în jurul său nu este cel reprezentat de canonicii simbolismul francez începând cu Charles Baudelarie, ci acela proiectat de minorii aceluiași curent, precum Maurice Rollinat. Simboliștii minori sunt cei imitați dintr-un motiv foarte simplu, sunt mai accesibili, asigură popularizarea curentului cum a făcut-o mutatis mutandis Ion Minulescu la noi.

La rândul său, Adrian Tudurachi, în Fabrica de geniu. Nașterea unei mitologii a productivității literare în cultura română (1825-1875), urmărește dinamica gradualistă a imitației, prin intermediari, adică preluarea unei forme accesibile, am putea spune astăzi de popularizare, în cheie minoră, mai ușor de asimilat. De fapt, avem un decalaj în trepte, care devine sesiza ­bil în felul în care Lovinescu optează în cadrul sincronizării pentru un anumit tip de literatură sau altul socotit adecvat. Adrian Tudurachi remarcă un deca ­laj la nivelul instituțiilor și al cantităților brute, unul care ține de absența vârfurilor, a realizărilor individuale excepționale și altul la nivelul deficitului de prestigiu geopolitic. În opinia istoricului literar, pe urmele lui Pascale Casanova din Republica literelor, aceste decalaje sunt irecuperabile fiind înscrise în istoria literelor mondiale ca inferiorități prinse în contextele lor culturale specifice.

Încă o dată contează momentul și modelul de import, alegerea formei înseamnă alegerea a ceea ce este potrivit pentru cadrul mentalitar, estetic al culturii tale. Pentru elita cultural-politică pașoptistă la momentul cristalizării conștiinței naționale relația dintre literatură și națiune este definitorie și prezidează la edificarea unei culturi/literaturi naționale. Nu întâmplător, în manifestul său din Dacia literară, Mihail Kogălniceanu recomanda două surse privilegiate de inspirație pentru literatura națională, ambele interne, folclorul, literatura populară și istoria, izvoarele istoriei naționale menite a configura un profil identitar al literaturii naționale. În momentul în care scrie Lovinescu, naționalismul devine un factor retardativ, inerțial, anacronic, în contextul interdependenței vieții moderne. El este asimilabil naționalismului palingenezic al lui Nicolae Iorga, așa cum îl definește Georgiana Țăranu în Nicolae Iorga și seducția fascismului italian, ca afirmare a „fondului sufletesc“ rural, refractar la forme noi, reacționar, antimodern prin definiție, a civilizației societății țărănești românești și care stabilește economia de decalaj intern a României interbelice. Acest fapt se regăsește pe deplin în literatură, cea care reflectă un etnos particular, precum cea sămănătoristă vehiculând stereotipiile unor conflicte și înrădăcinări identitare, ridicată la puterea unui ethos colectiv și literatura pe care o vizează Lovinescu, mimetic-cosmopolită, aparținând formelor de civilizație urbane cu o problematică complexă, mizând pe individualizarea unei sensibilități proteice și nonconformiste. În aceeași logică, Lovinescu respinge demersul extrem revoluționar al avangardelor tocmai pentru că nu este momentul lor, ele sunt defazate în raport cu o cultură insuficient consolidată în care formele nu au fost saturate cu fondul necesar.

În concluzie, Lovinescu a încercat din mers o reglare a tuturor acestor decalaje interne și externe, atât în planul civilizației, cât și al literaturii. Numai că sincronizarea nu se face mecanic, elementul care se dorește asimilat trebuie să corespundă etnosului și nu, cum ar fi fost normal, unei modernități configurate organic, etapizat, într-un context favorabil apariției ei sau unei tradiții estetice culte anterioare genezei civilizației noastre moderne, tradiție inexistentă. Prin urmare, E. Lovinescu propune o accelerare a procesului de modernizare, opunând unei economii de decalaj, una de salt, dar cu acele elemente capabile să intre în rezonanță cu acest etnos pe care dorește să-l modeleze și la ale cărui dispoziții creatoare face apel.

 

Vasile Spiridon

Sincronism și (in)diferență, astăzi

Principiile imitației, care constituie o componentă centrală a sincronismului, nu mai sunt astăzi atât de simplificatoare și de acut resimțite ca în urmă cu un secol, la data apariției Istoriei civilizației române moderne. Și aceasta, deoarece interacțiunile civilizaționale și culturale au devenit mult mai nuanțate, cu feedback-uri multiple, însă cu hibridizări nu întotdeauna de soi. Nu toate modelele occidentale au aceeași relevanță universală ca altădată și nici nu pot fi asimilabile intergal. Totuși, nu mai există nici riscul alterării treptate a specificului național în urma unei presiuni de tip – să-i spunem – (neo)colonial. Cum este și firesc, aceste aspecte nu erau de prevăzut în cadrul teoriei sincronismului lovinescian. De exemplu, teoriile actuale despre globalizare și postcolonialism, precum și acelea culturale critice despre identitate și hibridizare oferă instrumente mai fiabile pentru a analiza ce se sincronizează, ce diferenţieri există, ce se pierde, ce se câștigă sau ce se schimbă. Modernismul, pentru care atât de mult a militat autorul Istoriei literaturii române contemporane, a cedat peste jumătate de secol locul postmodernismului, oferind perspective și rezolvări noi. Proba timpului a demonstrat că mutațiile survenite nu au dus la o despărţire de lovinescianism, întrucât evoluţia în contemporaneitate apare firească tocmai în virtutea teoriei sincronismului. Ne revizuim!

332. Lovinescu identifica în cartea sa ajunsă acum centenară „epoci de tranziţie, în care o lume veche a murit înainte de a se fi consolidat lumea nouă“. (E. Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, ediție critică de Nicolae Mecu și Oana Soare, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române, Bucureşti, 2016, p. 332.) Din păcate însă, o lume nouă s-a consolidat după 1990 în România înainte de a fi murit lumea veche. Este curioasă starea de fapt că unii dintre românii plecați să lucreze în străinătate pe o perioadă mai mult sau mai puțin determinată devin naționaliști cum nu au fost înainte de a părăsi România. Peste hotare, ei ajung să nutrească simpatii pentru extrema dreaptă din țară și chiar pentru aceea a țării gazdă. (De altminteri, o teorie slab verificabilă afirmă că cei mai mari naționaliști se recrutează din rândul străinilor și se dau drept exemple Napoleon Bonaparte și Adolf Hitler.) Oricât de nefiresc ar părea la prima vedere, acest fenomen de conservatorism radicalizat este de explicat din perspectivă psihosocială și interculturală. Privit prin prisma psihologiei etnice, el este cauzat de atitudini temperamentale comune ce se pot urmări într-o serie prea variată de manifestări pentru a fi considerate ca întâmplătoare.

În perioada postdecembristă s-a produs în România, la noul contact direct cu Occidentul după o jumătate de veac izolaționist, ceea ce au suferit și celelelalte țări din lagărul sovietic, deoarece, după cum spunea și E. Lovinescu, „o societate dislocată din vechea sa aşezare şi aruncată pe povârnişul prefacerilor vertiginoase este fatal dezarmonică; oamenii sunt zvârliţi în situaţii nepotrivite; între formă şi fond se sapă un contrast […]“ (Ibidem, p. 332). Începând din 2007, a existat un exod tot mai numeros al românilor (aduc în discuție doar etnicii români, nu pe toți cetățenii români), acolo de unde i s-a părut fiecăruia că vine lumina: ex occidente lux, ex septentrione lux și chiar ex oriente lux – pentru a uza de sintagmele intelectualului de structură clasică Lovinescu. Aceștia au dus și duc cu sine, „încotro suflă vântul veacului“ (motoul ales de E. Lovinescu din opera logofătului Costache Conachi pentru cartea sa), promisiunile racordării la unele forme de sincronism sau speranțele deschiderii civilizaționale, dar experiențele frustrante duc uneori la degenerarea în accese de naționalism exacerbat. Inadaptații se văd prinși în mişcarea istoriei și se arată incapabili să renunţe la fantasmele trecutului.

Nu mă voi referi în rândurile de mai jos la deschiderea culturală în sensul înalt al cuvântului oferită de elite, eu având în vedere doar pe românii din clasa de mijloc plecați în străinătate din rațiuni economice. Va fi vorba despre „oamenii din popor“, cu viață comunitară distinct conturată, care nu pot avea o voce de auzit distinctă în concernul integrării europene. Înrădăcinarea lor este de găsit într-o tradiție ordonată de forțele endogene (naționale) oricărei societăți, în sensul grijii avute pentru supraviețuirea în doritele condiții idilice ale traiului în comun din incinta căminului tradițional, pentru că în afara acestuia se simt stingheri. Aflându-se într-un mediu exogen, unde limba maternă și obiceiurile de acasă devin minoritare sau marginalizate, ei au o reacție de protezare/protejare simbolică, ce ține de psihologia socială, de replierea sufletească bazată pe încredințarea că aparțin unui ethos național trainic. Ar fi de așteptat ca noua lor experiență să le stimuleze deschiderea cosmopolită, dar ei apleacă urechea la discursul naționalist rostit în țară ce le adâncește sentimentul apartenenței la originile românești, la tradiția, rânduiala și buna așezare a țării de altădată. E. Lovinescu ar încadra în categoria simulărilor fără stimulare astfel de cazuri de neacomodare a „forțelor reacționare“ la un nou climat internațional.

Puterea de răspândire a ideilor („contagiune ideologică“, ar spune E. Lovinescu) este mult mai mare în străinătate și de aceea, în procesul individual de adaptare la o civilizaţie străină numit aculturație, viețuirea într-un mediu diferit necesită adoptarea unor noi norme și comportamente, dar cu păstrarea și a vechilor habitudini și reflexe identitare. Aculturația nu are efecte neapărat negative, diferența rodnică făcând-o capacitatea de a transforma experiența suferită (în sens propriu) într-un proces stimulativ, adică așa cum l-a văzut E. Lovinescu. Din nefericire, după intrarea în contact cu posibilele modele externe, nu există întotdeauna pentru acești dezrădăcinați fără putința unui profil ambivalent un proces de asimilare, ci unul de întărire a mijloacelor interne de apărare identitară.

Cu toate că experiența personală li se îmbogățește în mod netăgăduit, cei care se simt inadaptați se raliază orientării naționaliste din țară și manifestă atitudini și comportamente conservatoare uneori chiar mai retrograde decât ale compatrioților de acasă. În loc să fie stimulați de spectrul schimbării spre o deschidere nu doar din punct de vedere economic, ci și civilizațional la contactul cu alte norme, valori, stiluri de viață, ei întrețin cultul tiparelor tradiționale prin excelență conservatoare. Ajung să plângă ratarea unei posibile vârste de aur românești, pe care o plasează de obicei în perioada interbelică, dacă nu cumva, pe filieră tracomanică, în vremea dacilor. Explicația este relativ simplu de dat: lipsa contactului direct cu realitățile din țară le oferă multe argumente paseiste pentru a idealiza trecutul și valorile autohtone. Se derulează astfel un proces de edulcorare anacronică în atmosfera aburoasă a reveriei patriarhale: rădăcinile nu mai sunt amare, locul natal este resimțit drept autentică sursă de identitate și continuitate cu cât se îndepărtează de el. Chiar și drapelul național capătă o coloratură afectivă, adesea în tonuri stridente de victorie. Totuși, acesta rămâne firesc și de înțeles, cu excepția cazurilor în care anumite grupuri – precum virtualii tracomani – aleg drept simbol capul de lup dacic. Fenomenul a fost observat chiar și de E. Lovinescu, referitor la Franța: „Prezicerea lui La Fayette că tricolorul va face ocolul lumii n-a fost, aşadar, o vorbă, ci o realitate: principiile drepturilor omului sunt la baza tuturor constituţiilor din lume.“ (Ibidem, pp. 437-438.)

Refuzul sau neputința dialogului (chiar și în sens propriu, din cauza dificultăților de a deprinde o limbă străină) cu cei din țara gazdă joacă un rol perturbator, pentru că numai de un tratament preferenţial sau de binefacerile principiilor discriminării pozitive nu se pot bucura intrușii. În lipsa reflecției critice în vederea asimilării altor obiceiuri, stiluri de viață, modele civilizaționale, sociale și profesionale, se activează uneori pulsiuni xenofobe destul de agresive în răstimpul somnolentelor nostalgii dătătoare de scenarii reparatorii. Referindu-se la Mihai Eminescu (suspectat de reacționarism, în ciuda frapantei sale sincronizări la modernitatea estetică a poeziei europene), E. Lovinescu spunea că „naţionalismul nu putea duce decât la xenofobie“ (Ibidem, p. 300), dar în anumite contexte de astăzi se întâmplă un proces invers: în străinătate, xenofobia poate duce la naționalism, pentru că ideea de românitate se poate dispensa, pentru o vreme a nostalgiei, de datele concrete ale geografiei.

Impactul cu străinătatea este benefic doar dacă nu se constituie într-un impuls pentru replierea identitară etnică a celor ce trebuie să treacă și marea probă a anonimatului. O astfel de experienţă, ca rezultantă a unui proces invers de evoluţie ad interiora care nu are drept efect o schimbare lăuntrică, ci doar o asimilare mecanică necondiționată, seamănă, în termeni lovinescieni, cu o simulare fără stimulare. Această situație de prefacere a… simulării fără vreo adaptare adecvată poate genera o adevărată luptă împotriva înrobirii față de modele externe, ducând până la alienare și chiar la „sinucidere“ identitară. Experiența interculturală ar putea interveni în această situație ca dialog activ, ca proces de mediere și negociere între culturi, nefiind vorba doar despre adoptarea sau adaptarea unui model, ci și despre facilitarea stimulării. Astfel, prin noua experiență dobândită s-ar ivi posibilitatea depășirii stadiului simulării.

Dintre condiționările care le definesc identitatea, cei plecați pierd teritoriul natal, dar nu le fuge cu totul pământul (românesc) de sub picioare, pentru că mai păstrează cu ei limba, tradițiile orale și datele istoriei naționale. Ceea ce riscă este să devină locuitori într-o anexă a unei geografii lipsite de istorie contemporană. Neștiind ce valori trebuie să conserve, să schimbe sau să adopte, transplantații în alt spațiu geografic sunt nevoiți să pună de acord sau să sincronizeze nostalgia pentru un timp pe care riscă să-l piardă definitiv prin dorința de a se întâlni cu timpul regăsit pe cărările patriei (cărări pe care istoria contemporană nu se mai angajează, dar ei le preferă rapidelor autostrăzi occidentale). Aceasta înseamnă că ei își asumă propriul trecut, pe care nu ar vrea să-l facă uitat, asemenea valorilor ce le-au format lor identitatea. Tentativa nereușită de exorcizare a solitudinii şi a dezrădăcinării, precum și teama „deznaționalizării“ trădează mai multe nostalgii decât regrete din partea lor.

Dacă, dintr-un motiv sau altul, cei plecați se întorc în România, efectul este acela al dezorientării și al nemulțumirii clamate într-un mediu ce li se pare înapoiat sau restrictiv. În cadrul climaxurilor previzibile, mai ales restricțiile de circulație îi deranjează pe cei mai tineri dintre reveniți. Pe autostrăzile occidentale, ei s-au văzut obligați să respecte legile, iar acasă simt o mare plăcere să le încalce, fie doar în privința traficului rutier din sezonul estival. Atunci, cei lipsiți de infrastructura „educației timpurii“ îi obligă pe concetățeni să le asculte fondul muzical al manelelor preferate puse la boxele modelelor Audi (amintesc această marcă de mașină din rațiuni de rezonanță sau de sunet sincron). Toți militează, în răspăr cu teoria lovinesciană, pentru obiectivarea prozei (cotidiene) și liricizarea manelei. Suspendați între orizonturi temporale disonante, plini de fervoare juvenilă și călare pe mulți cai putere, în acest fel realizează acești întârziați, ca să nu spun retardați, în structura lor sufletească efectul stereo al sincronizării, dar una de… formă, cu trecutul național („Tradiţionalismul va trebui să ne dovedească posibilitatea unei muzici româneşti pe baza cântecului popular, a isonului grecesc sau a manelei turceşti.“ – Ibidem, p. 495).

Este de înțeles o astfel de permisivitate superficială la nou, pentru că, în afara oricărei idei de mutație a valorilor estetice, „nevoia de a asculta precede nevoia de a vorbi, după cum nevoia de a consuma precede nevoia de a produce“. (Ibidem, p. 458). Impusă de un închistat instinct de conservare, imitaţia trecutului nu este aici dictată de un sentiment al ștafetei generaționiste. E. Lovinescu şi-a prezentat în mod sintetic primul volum din trilogia sociologică la data apariției, într-un interviu acordat lui Al. Bogdan, și trasa liniile unui dialog cultural generaționist cu strănepoţii, nu cu strămoşii: „Să nu uităm că nu suntem numai strănepoţii respectivi ai câtorva generaţii de străbuni, ci vom fi şi noi, la rândul nostru, străbunii cărora strănepoţii trebuie să ne fie recunoscători pentru îndrumarea nouă ce le vom da, căci răspunderea noastră faţă de viitor este mult mai mare decât pentru trecut.“ (apud E. Lovinescu, p. 663). Cu alte cuvinte, nu suntem doar strănepoți, ci și virtuali strămoși cu mari responsabilități față de viitor ce le depășesc pe acelea față de trecut.

1. Ibrăileanu l-a atenționat pe E. Lovinescu, într-un articol publicat sub pseudonim, că există asemenea excepții de la principiul sincronizării prin imitația de sus în jos, dând un contraexemplu ingenios cu direcția luată de fum: „«Interdependenţa» aceasta este o lege, dar o lege nu produce aceleaşi fenomene în orice mediu unde se exercită. Legea gravitaţiei ne spune că toate corpurile sunt atrase de pământ şi cad în jos. Dar iată că fumul nu cade în jos, ci se ridică în sus. Dar se ridică tot din cauza gravitaţiei şi nu în contra ei. Legea operează şi aici, dar efectul nu e cel obişnuit. Aplicând legea buchereşte, fumul ar trebui să cadă la pământ.“ (P. Nicanor, „Iar interdependența!“, în Viața românească, nr. 4/1925, apud E. Lovinescu, p. 556).

La vremea lui Mihai Eminescu, cele rele veneau din Apus „cu drum de fier“ în gara noastră mică, la fel ca și cele bune din perioada sincronismului lovinescian: „Elaboraţie seculară a individualităţii unui popor, cultura nu se împrumută; îndeplinind condiţiile traficului, civilizaţia, dimpotrivă, vine cu cele dintâi şine de drum de fier.“ (E. Lovinescu, Istoria…, p. 323). În condițiile traficului de astăzi, spoiala de civilizaţie este adusă fie cu fumul/fumurile degajate de țeava de eșapament a mașinilor străine, fie cu prima cursă întârziată de avion low cost (clasa economic, mai pe românește), în virtutea faptului că imitația vine de sus în jos, nu invers, după cum o spune și E. Lovinescu. Cu gândul la o nuvelă a lui Liviu Rebreanu și la protocroniștii noștri, îmi vine să spun că trebuia să ne fi trezit mult mai devreme, cu ceasurile puse după ora Europei Centrale, dacă aveam pretenția să nu mergem pe scara (bou)vagonului de Orient Express.

Imigranții pleacă de acasă cu vădite intenții pecuniare și cu visul de a se întoarce în țară ca să investească câștigurile bănești. De aceea, preocupați de realizarea planurilor pur pragmatice, ei limitează relațiile cu țara gazdă la minimum de contacte civilizaționale, până la autosegregare sau enclavizare în situația viețuirii într-o comunitate românească. Întorși acasă, dar nicicând de-a binelea, nu arareori „stranierii“ manifestă un complex de superioritate față de partea sedentară a conaționalilor, pentru că posedă marele atu de a fi fost purtați prin lume, dar îl clamează, în numele tuturor românilor, și pe acela avut față de cetățenii din fosta țară gazdă. În acest caz, șansele de a fi mai naționaliști decât atunci când au fost plecați sunt sporite – drept corolar al unei posibile „uri de sine“ – și de aceea încep să exprime violente profesiuni de credință izolaționiste.

Însuși E. Lovinescu o confirma, dar în alți termeni, declarând că se inspiră din cartea Le Libéralisme a lui Émile Faguet: „Patria şi patriotismul au, desigur, o origine milenară; sub forma ei modernă, ideea naţională a apărut însă mult mai târziu. Omul fiind un animal ambiţios, războinic şi imperialist, patria răspunde unei idei defensive; fără instinctul lui războinic, ea n-ar mai fi necesară. Patria este, deci, o colectivitate formată din necesităţi istorice şi geografice, pentru a se apăra împotriva altor colectivităţi.“ (Ibidem, p. 153). Pe iubitorii tacticii temporizatoare potrivit căreia cel mai bun atac este apărarea i-ar caracteriza foarte bine o parafrază lovinesciană: „suntem români, nimic mai mult, dar nici mai puțin de atât“.

Numeroși dintre cei reveniți sunt încercați de nostalgia străinătății, aşa cum avuseseră, departe fiind de casă, nostalgia locurilor de baştină. Dintr-un astfel de motiv, ei pleacă din nou de unde au sosit și devin uneori oameni fără de țară care acuză o mare dificultate în a asimila experiențe culturale și sociale diferite, negăsindu-și niciunde locul sub soare. Se poate ilustra această dezorientare existențială cu o glumă legată de o întâmplare petrecută vara la soare. Un tânăr, fiind pe malul unui râu și văzând o fată atrăgătoare pe partea cealaltă, la plajă, spune suficient de tare, ca să fie auzit de ea, că ar da și luna de pe cer ca să fie pe malul celălalt. Dar fata, cu posibilul nume de scenă de Europa, îi replică aspirantului, spunându-i cu seninătate că de fapt el se află în locul dorit: pe malul celălalt. Dezrădăcinați plutind ca gâștile/găștile pe apă între două lumi sau maluri fără liman, acești români contemporani nouă nu pot despărți apele și devin purtătorii unor drame noi și totuși vechi. Ei resping sincronizarea de teama de a nu-și pierde identitatea autolegitimatoare, dar tocmai prin acest refuz al indigenizării inovațiilor străine rămân captivi într-o identitate încremenită, care nu se mai poate înnoi sau modifica în funcție de alt context european. Între simulare și dezrădăcinare, ei trăiesc un sentiment al alienării ce-i face să viseze mereu la un alt liman, fie el real sau idealizat.

Este neîndoios că am fost nevoit să generalizez foarte mult în ce am expus mai sus, conștient fiind că astfel de experienţe țin de misterul insondabil al ființei umane. Nici nu știm cum este mai bine: să stăm acasă ca niște prophètes à rebours sau să mergem – vorba lui Creangă – la Paris, unde-a fi acolo, într-un fel și să venim înapoi în altul? Totul depinde de fiecare dintre noi în parte, iar povața dată într-un articol încă din 1919, „…mai bine o universitate mediocră decât fără universitate“ („Formă și fond“, apud E. Lovinescu, p. 636) nu mai este funcțională în spiritul timpului de astăzi. Sunt tot atâtea experienţe câți oameni intră mai mult timp în contact cu o civilizaţie străină, iar pentru E. Lovinescu, temperamentul este acela care explică apetența pentru noi forme de importat sau dezavuarea acestora.

A fost în intenția mea să spun că unii românii plecați, dezrădăcinați și apoi întorși acasă ilustrează datele următorului conflict: iau contact cu formele și fondul altor civilizații, dar revin în țară cu inaderență la legile sincronismului. În cel mai inofensiv caz, în loc de diferență, ei aleg indiferența. Evoluția civilizaţiei române moderne a iterat ideea că nouă nu ne-a lipsit contactul cu Europa, și nici superstiția noului, ci știința de a-l fructifica. La un secol după articularea teoriei sincronismului, ne găsim într-o situație paradoxală. Dacă în perioada interbelică se impunea necesitatea importării de forme occidentale pentru a stimula fondul, acum acestea sunt mai ușor asimilabile, dar atitudinea față de ele oscilează între diferențierea creatoare și indiferență sau refuz din rațiuni mentalitare, politice și ideologice.

Sigur că sincronismul nu este aducător necondiționat de valoare superioară a formei, dar astăzi, când nu mai putem invoca sau proclama izolarea și lipsa contactului cu formele occidentale din timpul comunismului, va trebui să persiste o întrebare în mintea noastră: vom fi capabili să convertim simularea în stimulatoare diferență sau vom rămâne prizonierii indiferenței? Pentru partea a doua a întrebării, răspunsul este de găsit într-o propoziție scrisă tot în Istoria civilizației române moderne: „Naţionalitate, în cazul acesta, se confundă cu pasivitate şi cu incapacitate de adaptare.“ (p. 434).

Sincronizarea nu se poate realiza prin adoptarea unei rezistențe, fie ea și minimă, la schimbare, ci printr-un act de voință comună care să depășească seria simulacrelor. Prinși în mecansimul sincronismului, dar rămași anacronici în chingile unei lumi care și-a epuizat mesajul, nu putem face lucrurile decât de… formă. De aceea, provocarea cu care ne confruntăm în postdecembrism este atât una civilizațională, cât și una de destin național. Și poate că răspunsul final nu-l putem găsi decât în noi înșine, în a nu mai ezita între diferență și indiferență. Este oare indiferența prevestitoarea benefică a unei maturități discrete care pregătește, sub zodia seninătății imperturbabile, o nouă diferențiere? Sau este simptomul unei oboseli istorice care ne condamnă să rămânem mereu – cum ne arată întocmai harta geografică și politico-administrativă – la marginea Europei, niște simulanți fără voința de a ne sincroniza, fie în bine, fie în rău? În fața idiosincraziilor mutaționiste, este de ales, ca întotdeauna, aurea mediocritas: nici localism emfatic și steril, nici cosmopolitism iresponsabil și uniformizant.

 

Varujan Vosganian

Eliberarea din captivitatea monitorizărilor

Istoria civilizației române moderne, dincolo de aspectele sale culturale și sociologice, de incursiunile în istoria universală și de dovada unei erudiții impresionante, este o tulburătoare incursiune în destinul poporului român. Lovinescu pornește de la o teză în sprijinul căreia aduce numeroase dovezi, și anume că societățile mai puțin dezvoltate sunt influențate de societățile dezvoltate, elitele culturale și politice ale celor dintâi preluând modelele mai evoluate și transpunându-le cu mai mult sau mai puțin succes la propriile condiții. Prin imitație, dar arzând etape, popoarele mai mici, mai puțin dezvoltate, capătă șansa de a fi sincrone cu cele mai avansate. Teoria imitației nu este o simplă transpunere a unor forme instituționale. Imitarea modelelor societăților mai avansate ar trebui apoi urmată de stimulare, ceea ce înseamnă găsirea unei căi proprii de evoluție, pornind de la specificul societății care le-a împrumutat. Lovinescu nu încearcă nicio clipă să ignore specificul național, teoria imitației nu este o negare a acestui specific, ci potențarea lui.

Întrebarea care se pune în urma lecturării, după un secol, a lucrării lui Lovinescu e următoarea: să fie oare România condamnată să rămână pentru totdeauna un câmp de aplicare a teoriei imitației? Să fie mai mereu una dintre țările înapoiate care au nevoie să transpună experiența celor avansate, pentru ca apoi să alerge cu sufletul la gură pentru a le ajunge din urmă? Să fie acesta destinul implacabil al națiunii române?

Trilogia lui Lovinescu nu e o carte a resemnării. Sincronismul este o viziune a speranței, o șansă pentru națiunile aflate în pragul emancipării. Noi nu am fost niciodată epicentrul unui imperiu. Nici măcar nu am dus războaie de cotropire. Am fost așezați, în schimb, în vecinătatea unor imperii, ba, mai mult de-atât, ne-am aflat la întretăierea unor imperii. De aceea, simplificând oarecum, istoria noastră a însemnat, într-o anumită măsură, trecerea de la un imperiu la altul sau bătălia imperiilor peste capul nostru, victoriile lor reașezându-ne în frontierele unora sau ale altora. În acest fel, am fost lipsiți nu atât de modernitate, cât de șansa alegerii modernității. Faptul că Principatele Române s-au aflat mai tot timpul sub dominație străină a făcut ca ele să nu dispună de resursele și oportunitățile necesare emancipării.

Regulile după care ne-am condus nu au fost opțiunile noastre, ci ne-au fost impuse. Ceea ce a constituit, pentru secole, o frână în calea construcției instituționale de care alte națiuni, independente, spre deosebire de noi, au beneficiat. Condițiile puse de Imperiul Otoman pentru păstrarea autonomiei Țărilor Române obliga la izolarea diplomatică și la inexistența unei politici comerciale proprii. Lipsa unei politici comerciale până la Pacea de la Adrianopol (1829), când Turcia a fost silită să renunțe la monopolul comercial asupra Principatelor Române, a făcut ca burghezia să nu găsească posibilități de dezvoltare. Lipsa unei burghezii autohtone a dus la o slabă dezvoltare a burgurilor. Desigur că am avut orașe și până la începutul secolului al nouăsprezecelea, ele însă erau, în mare parte, lipsite de ceea ce noi numim urbanism, rezultat al existenței unei burghezii citadine. Ca dovadă, avem în vechiul Regat numeroase vestigii religioase, biserici și mănăstiri, căci libertatea religioasă a fost garantată, dar nu avem vestigii urbane. În București, de pildă, avem o singură clădire rămasă dinainte de 1800 și care și-a păstrat oarecum forma, anume Casa Melik de pe strada Spătarului, construită la jumătatea secolului al optsprezecelea. Aceeași situație se regăsește în toate orașele din Moldova și Țara Românească. În Iași, dintre clădirile construite înainte de 1800 nu mai există decât Casa Dosoftei, clădire aflată, inițial, într-o incintă religioasă.

Neavând burghezie și burguri, nu am avut universități. Primele forme de învățământ superior în limba română le datorăm lui Gheorghe Lazăr în Țara Românească, și lui Gheorghe Asachi în Moldova, deci tot în secolul al nouăsprezecelea. Nu am avut o armată regulată și un corp ofițeresc. Nu am avut un sistem bancar și monedă proprie. Fiii boierilor, în primele decenii ale secolului al nouăsprezecelea, deveniți, ulterior, promotorii burgheziei liberale, și-au făcut studiile, de preferință la Paris, sub imboldul ideilor Revoluției franceze, dar și la Berlin sau Viena. Tot răul spre bine, pare că ne spune Lovinescu. Odată reîntorși în țară, acești tineri instruiți au înfăptuit reforma de sus în jos, imitând formele pe care le deprinseseră în Occident.

Nu cred că astăzi, la un secol de la apariția Istoriei civilizației române moderne, prioritatea noastră, în ce-o privește, este s-o comentăm. Rodnic este, mai degrabă, pornind de la maniera de abordare a lui Lovinescu, acceptând-o sau respingând-o, după voia noastră, să răspundem la întrebarea: cum ar arătat o Istorie a civilizației românilor scrisă nu în 1924-1925, ci în 2024-2025? Ce anume a spus Lovinescu și vremurile au adeverit așa cum a spus el, cu forme pe care le-am imitat și ne-am bulucit să le însușim, sau dimpotrivă, societatea românească a evoluat organic, așa cum i-ar fi plăcut lui Eminescu, creând, cu adevărat, un destin propriu și o civilizație pe măsură?

Trebuie să recunosc, spre lauda lui Lovinescu și spre obida noastră, că modelul descris de el continuă să ni se potrivească. Nu în dimensiunea eroică, de emancipare, de cultivare a elitelor, ci în dimensiunea lipsită de măreție a unor capitulații simbolice, a supușeniei aproape fără condiții. Teoria imitației nu era o teorie a mimetismului, a lipsei de identitate. A imita nu însemna a te supune. Nu cred că lui Lovinescu i-ar fi plăcut vremurile pe care n-a mai apucat să le trăiască.

Ce înseamnă teoria imitației e lesne de înțeles. În sensul pe care îl dădea Eugen Lovinescu pentru perioada premergătoare înființării statului român modern asta însemna emanciparea de sub influența răsăriteană și orientală și urmarea unor modele influențate ideologic de principiile Revoluției Franceze și, mai apoi, economic, într-o anumită măsură, de politicile industriale germane.

După un secol și experiența unui șir de dictaturi, îi dăm, în privința asta, dreptate lui Lovinescu. Opțiunea noastră astăzi se îndreaptă spre principiile democrațiilor liberale și spre cele ale economiei de piață. În plan politic, asta a însemnat desprinderea de sfera de influență sovietică/rusească și integrarea în structurile euro-atlantice, economice și militare.

Dacă, în ce privește imitația, am păstrat aceleași gusturi pe care le împărtășea Lovinescu, am păstrat, din păcate, și o seamă de năravuri în ce privește (in)capacitatea de a ieși, prin stimulare, de sub umbra imitației. Un destin propriu presupune definirea unui interes național și crearea pârghiilor pentru a-l promova. Aceste pârghii sunt, în principal, două: una în plan extern, cealaltă în plan intern, ambele subsumate principiului suveranității. În plan extern, un stat trebuie să aibă o politică externă proprie. Iar în plan intern, o politică economică proprie, fără ca deciziile să fie denaturate de intervenții străine, ceea ce înseamnă o predominanță a capitalului autohton, dispunerea în mod liber de resursele proprii și o capacitate de refinanțare a eventualelor deficite.

Cu sporadice excepții, națiunea română, alcătuindu-și propriile formațiuni statale și, în cele din urmă, statul unitar, nu a îndeplinit aceste condiții. Și asta s-a datorat captivității care ne-a constrâns, prin monitorizări de tot felul. Pe unele le-am acceptat de bunăvoie, pe altele, cu anasâna, neputincioși să luptăm împotriva lor.

Șirul monitorizărilor a fost aproape neîntrerupt în istoria noastră. La început au fost capitulațiile, termenul generic prin care desemnăm obligațiile reciproce pe care și le asumau Imperiul Otoman, pe de o parte, și Țările Române, pe de alta. Ele au influențat decisiv politica externă, emanciparea sau, mai degrabă, înapoierea economică și socială a Principatelor române din secolul al cincisprezecelea până în primele decenii ale secolului al nouăsprezecelea. E drept că Transilvania a fost, cam un secol și jumătate, o formațiune statală de sine stătătoare, dar socotind că, excepție făcând unele fulgurații, ea a fost condusă de principi neromâni, e dificil să o încadrăm ca atare în logica expunerii noastre. De altfel, nici Eugen Lovinescu n-a făcut-o.

Am arătat ceva mai sus care a fost impactul negativ al Capitulațiilor. După secole de-a rândul, lor le-a urmat, în debutul celui de-al treilea deceniu al veacului al nouăsprezecelea, Regulamentul organic, care suprapunea într-un fel, înlocuia în alt fel influența otomană cu cea rusească. El a durat, în linii mari, un sfert de veac, din anii ce au urmat Tratatului de la Adrianopol până în preajma Unirii Principatelor. Regulamentului Organic i-a urmat Comisia Dunării, un organism care promova, de fapt, interesele economice ale puterilor occidentale și care a exercitat un important control asupra comerțului exterior românesc. E grăitor faptul că această Comisie a fost înființată în urma Războiului Crimeii, război care a fost declanșat în urma crizei alimentare din Regatul Unit și care urmărea, de fapt, înlocuirea controlului imperiilor rus și otoman cu cel al puterilor occidentale. În ce privește actul propriu-zis al Unirii, el a fost facilitat de Convenția de la Paris din anul 1858. În ultimul pătrar al secolului al nouăsprezecelea, România a aderat la Tripla Alianță. A fost o tentativă de a proteja Regatul de atitudinea tot mai agresivă a Rusiei, dar și de a găsi o rezolvare pentru situația controversată pe care o genera activitatea Comisiei Dunării. Apartenența României la Tripla Alianță a durat, simbolic vorbind, până la Consiliul de Coroană din vara anului 1914. În perioada interbelică, lipsită de resurse interne pentru a se industrializa, România a căzut sub influența capitalului străin. În primul deceniu interbelic, capitalul străin deținea deja peste două treimi din industria românească. Plata unor despăgubiri pentru companiile străine care au acționat în perioada interbelică a fost o chestiune care nu s-a rezolvat definitiv decât la începutul secolului nostru. Perioadei interbelice i-a urmat cel de-Al Doilea Război Mondial cu severe constrângeri privind politica economică și participarea la conflagrație dincolo de interesele noastre. În primul deceniu postbelic, SovRomurile, societăți mixte româno-sovietice, au devenit o formă de control și de spoliere a economiei românești. Ele au fost desființate în 1956, dar economia noastră funcționa deja pe model sovietic. Scurta perioadă de așa-zisă independență a României în ce privește politica externă și cea economică în anii ’70-’80, a dus, de fapt, la o izolare treptată în plan extern, cu consecințe dramatice asupra nivelului de trai. În fapt, în acea perioadă România a semnat trei acorduri cu FMI, împrumutând, cumulat, cca 1 miliard de DST (drepturi speciale de tragere). Plata acelei datorii a dus la sacrificii importante pentru poporul român.

S-ar părea că una dintre cele mai pilduitoare perioade pentru aplicarea teoriei lovinesciene este cea inițiată de Revoluția din decembrie 1989. Tentativa de a imita modelele societăților occidentale a început odată cu demersurile pentru aderarea la Consiliul Europei și monitorizarea pe care această instituție a făcut-o. Considerând, cu îngăduință, consider eu, că România respectă o seamă de standarde privind democrația, statul de drept și drepturile omului, Consiliul Europei a acordat statului român calitatea de membru în anul 1993. Timp de aproape trei decenii, cu scurte perioade de întrerupere, Fondul Monetar Internațional a monitorizat economia românească, obligând uneori la măsuri dure, cum au fost cele din 1997, care au dus la închiderea multor companii românești. Imprimarea unor anumite direcții de politică externă, începând cu anul 1999, au fost dictate de aderarea României la NATO, realizată în anul 2004, și urmată de participarea României la teatrele de război din străinătate. Iar procesul de integrare în Uniunea Europeană, demarat în 1999, a presupus o permanentă monitorizare privind aplicarea regulilor economiei de piață, ale liberei concurențe și ale liberei circulații a mărfurilor, persoanelor și capitalurilor. Monitorizarea din partea Uniunii Europene nu a încetat după aderare, cuprinzând diverse forme: Mecanismul de Cooperare și Verificare, îndeplinirea condițiilor pentru includerea în sistemul Shengen, îndeplinirea condițiilor cerute de Tratatul de la Maastricht, cele ce decurgeau din politicile sanitare de răspândire a pandemiei de COVID, mai nou condițiile cerute de accesarea fondurilor din PNRR etc. La acestea se adaugă dorința României de a adera la OECD, ultimul obiectiv important de politică externă, după aderarea la NATO și integrarea în UE, ceea ce presupune monitorizarea statului român în ce privește politicile publice și performanțele economice, capacitatea competitivă a economiei.

Desigur că această succesiune de constrângeri și monitorizări ce caracterizează istoria noastră de multe secole încoace nu poate fi caracterizată printr-un singur adjectiv. Au fost constrângeri și monitorizări care ne-au fost impuse cu forța, cum ar fi, de pildă, controlul Imperiului Otoman asupra comerțului exterior al Principatelor Române sau plata tributului anual. Au fost altele impuse de puteri străine care au avut, cel puțin declarativ, scopul modernizării Principatelor, cum a fost Regulamentul Organic, sau pe care ni le-am asumat, cum a fost aderarea la Tripla Alianță. În ce privește procedurile la care România a fost supusă după 1990, ele nu au fost, teoretic, o știrbire a suveranității, de vreme ce au fost asumate de autoritățile române, din considerente de natură economică și de securitate. E drept însă că nu ne-au știrbit, dar nici nu ne-au consolidat suveranitătea.

Odată cu iminenta aderare a României la OECD, ar fi necesar să asumăm că lungul șir de monitorizări, o captivitate care datează de la începuturile statalității pe teritoriul românesc ar trebui să înceteze. Am fost dominați de tot ce se putea, în jurul nostru, de Imperiul Otoman, de Imperiul Habsburgic, cu varianta sa cezaro-crăiască, de Imperiul Țarist, cu succesoarele sale, Uniunea Sovietică și Rusia. Am aderat la tot ce se putea adera, Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei, NATO, Uniunea Europeană și, probabil, în curând, OECD. Am imitat tot ce se putea imita, de la liturghia slavonă și năravurile fanariote, până la idealurile Revoluției Franceze, fraternitățile francmasonice, tovărășismele proletare și convenționalismele politicii corecte. Suntem un stat suveran, parte a unor tratate care au la bază idealuri nobile și principii de drept internațional.

Vrem, nu vrem să recunoaștem, complexul de țară mică a urmărit mai tot timpul istoria românilor. „Prin noi înșine“ este un slogan ambițios, dar pentru a fi noi înșine, trebuie să fim, întâi de toate, noi înșine. Foarte rar s-a întâmplat în istoria noastră ca un eveniment istoric, o transformare, un punct de inflexiune să se datoreze în întregime dorinței și putinței noastre. Privind în urmă, spre perioada la care se referă cu deosebire E. Lovinescu, sau căreia i-a fost contemporană, marile noastre izbânzi sunt Unirea Principatelor și Marea Unire. Fiecare dintre ele a fost înlesnită sau consfințită de marile puteri. În ce privește Unirea Principatelor, ea a fost neîndoielnic expresia dorinței elitelor politice locale, dar a avut nevoie de acceptul marilor puteri, de sprijinul insistent al Franței, cu atât mai mult cu cât Principatele se aflau încă sub suzeranitate turcească. În ce privește Unirea de la 1918, ea a trebuit negociată, de asemenea, în cadrul unor tratate de pace. Un act la fel de eroic precum realizarea Principatelor Unite și a României Mari ar fi putut fi unirea României cu Moldova în 1991. România nu era încă membră a Uniunii Europene, Moldova își câștigase independența, iar Uniunea Sovietică era în degringoladă. Era suficient să existe declarațiile de unire ale celor două Parlamente pentru ca Unirea să aibă loc. Cum însă nu ne înțelesesem cu nimeni să facem asta și, în lipsa imboldului marilor puteri, eram pe cont propriu, cei doi caimacami Vogoride de la conducerea celor două state, Ion Iliescu și Mircea Snegur, s-au temut. Sau poate că au așteptat ca Moldova să-și rezolve diferendul cu Transnistria, ceea ce nu s-a întâmplat și după aceea oricum a fost prea târziu. Un alt gest eroic a fost Revoluția din decembrie 1989, dar ea, precum seria de revoluții de la 1848, a fost rezultatul unei succesiuni de astfel de mișcări sociale pe care Occidentul le saluta, iar Uniunea Sovietică nu le condamna îndeajuns. Revoluția din România a fost ultima, în serie cronologică, și una dintre cele mai ezitante în plan politic, deși a fost cea mai sângeroasă dintre toate.

Șirul de monitorizări succesive din 1990 încoace pe care le-am pomenit au fost o aplicare a teoriei imitației. Atâta doar că imitației i-a lipsit termenul celălalt, al stimulării. România nu a avut niciun proiect propriu de țară. Cele mai mari izbânzi au fost participarea la proiectele de extindere a NATO și UE către estul Europei, proiecte în care, pe parcurs, ne-am integrat și noi. Statul român nu a fost în măsură să-și negocieze propriile condiții. El nu a spus: „Vreau!”, ci a spus: „Și eu vreau!” Iar acest „Și eu vreau!” a rămas efigia politicii externe românești.

Integrarea în structurile euro-atlantice s-a dovedit utilă, căci ea ne-a asigurat o umbrelă de securitate în condițiile conflictului cu Ucraina precum și evitarea derapajelor economice, în condițiile crizei economice din 2009 – 2010. Aderarea la UE a creat și cadrul macro-economic în care să ne putem mișca, mă refer în principal la Tratatul de la Maastricht și la criteriile Basel pentru sistemul bancar. Dar preocuparea pentru îndeplinirea cerințelor externe a făcut ca, în lipsa unui proiect propriu, să neglijăm evoluțiile interne. România nu are resurse proprii de refinanțare a deficitelor. Ea are nevoie de investiții străine, dar nu are investitori români în străinătate. Fluxul investițional e un drum cu sens unic. Integrarea a făcut ca politicile comerciale să fie focalizate în proporție covârșitoare cu Uniunea Europeană, acolo unde avem puține avantaje de competitivitate, și să ignorăm terțe piețe unde am fi avut avantaje majore, măcar având în vedere prezența noastră pe aceste piețe înainte de 1990. Nu existăm, de pildă, diplomatic și economic, în America Latină sau în Extremul Orient, și nu numai. Slaba capacitate de negociere a făcut ca unele avantaje, cum ar fi cele ce țin de resursele naturale, să nu poată fi fructificate cum ar fi trebuit. Lipsa de realism a autorităților române a făcut ca unele avantaje ce decurgeau din fonduri europene destinate dezvoltării să nu poată fi absorbite.

România nu are o politică externă proprie. Nu are o politică comercială proprie. Nu are o politică industrială proprie. Nu are o definire clară a interesului național care să permită, predând ștafeta de la o guvernare la alta, să urmărească, de la politica demografică și până la cea financiar-bugetară, obiective pe termen lung. Captivitatea monitorizărilor a dus la captivitatea în orizontul pe termen scurt. Ceea ce a dus uneori la situații de-a dreptul hilare. În 2007, obiectivul nostru privind aderarea la zona Euro era 2013. În 2013, obiectivul s-a mutat în 2019. In 2019 s-a mutat din nou în 2025. Acum, dacă mă întrebați când vom intra în zona Euro, v-aș răspunde: „În șase ani din clipa în care mă întrebați“. Deși mai bine ar fi să nu întrebați sau să întrebați dacă lucrul ăsta se va mai întâmpla vreodată.

Există state convexe sau concave. Cele convexe sunt cele care au centrul de greutate înlăuntrul granițelor, acolo e viziunea strategică, voința politică și capacitatea managerială pentru a le aplica, acolo sunt resursele pentru acoperirea eventualelor deficite și tot acolo linia roșie pe care, pe de o parte guvernele, pe de alta societatea civilă știu că nu trebuie s-o calce. Cele concave sunt statele în care guvernările se legitimează prin note la purtare obținute din străinătate, care au nevoie preponderent de împrumuturi din străinătate ca să-și acopere deficitele, ceea ce le face vulnerabile. România este, în privința asta, vulnerabilă. Capacitatea sistemului bancar de a acoperi deficitele este extrem de redusă. La fel capacitatea de absorbție a titlurilor de stat de către fondurile de investiții, fondurile de pensii sau populație. Domeniile strategice sunt deținute în proporție majoritară de capitalul străin asupra căruia Guvernul nu și-a creat pârghii de control, cum ar fi sistemul bancar, siderurgia, metalurgia, piața asigurărilor, piața auto. Singura unde statul român are o contribuția majoritară este piața energiei, dar așa cum s-a văzut, managementul în domeniu este defectuos și noi plătim gazele și benzina ca și cum nu sunt în curtea noastră, ci le aducem de la capătul pământului.

România este o țară concavă, centrul ei de greutate e în afara ei. Nu asta voia E. Lovinescu vorbind de teoria imitației. Suntem reflectarea unor realități care ne-au luat-o înainte, suntem oglindirea lor, dar nu suntem capabili ca, la un moment dat, să ieșim din oglindă.

E drept că în prezent Europa însăși are o problemă de concavitate. Dar asta nu o scuză pe a noastră.

 

Ioan Stanomir

Un liberal-conservator – E. Lovinescu

O prejudecată tenace acreditată de inamicii săi a proiectat, în epocă, imaginea unui E. Lovinescu diletant ce se aventurează pe un teren ce nu îi estre familiar. Istoricul ideilor a fost privit, la stânga ca şi la dreapta, ca un amator ce nu posedă instrumentele disciplinei pe care o practică. În definitiv, asemeni lui Titu Maiorescu, Lovinescu alegea să scrie istoria modernităţii cu sensibilitatea unui literat. Dar, la un secol de la publicarea Istoriei civilizaţiei române moderne, viziunea lovinesciană ne apare în întreaga ei coerenţă monumentală. Ea nu mobilizează doar analiza ideilor, ci implică, înainte de toate, reflecţia asupra condiţiei româneşti în secolul de după 1829. Ea este, în ceea ce are mai profund şi temerar, un manifest al unei voci ce se reclamă de la acel „liberalism burghez“ despre care N. Steinhardt scria atât de inspirat. Linia lovinesciană se revendică de la un trunchi occidental al ideilor: cartea sa nu este un accident, ci expresia ambiţiei de a impune un ethos liberal-conservator, unul care duce mai departe, fecund, reflecţia junimistă şi cea moderat-paşoptistă. Departe de a fi un simplu obiect muzeal, exilat pe un raft al uitării respectabile, ea devine, în circumstanţele lumii noastre, un îndreptar şi… un punct de plecare. Istoria nu epuizează dialectica lovinesciană. Ea comunică, prin fire subterane şi prin reveniri, cu întreaga proză de idei a criticului. Ciclul maiorescian de la final nu este doar testamentul unui intelectual liberal- conservator, dar şi cea din urmă pagină adăugată la această vastă frescă de cuvinte. Mai mult decât oricare dintre contemporanii săi, E. Lovinescu şi- a asumat această condiţie, delicată şi temerară, de apărător al moderaţiei militante. Campaniile sale au fost, până la capăt, forme de ecarisaj intelectual. De la Maiorescu şi de la junimişti, cei de care se desparte şi se reapropie,E. Lovinescu a preluat această metodă a polemicii ca formă de fixare a canonului: insectarul de patologie ideologică este alcătuit cu minuţiozitate de moralist. Ceea ce i-a iritat pe contemporani devine, în posteritate,t emeiul vitalită ţii lovinescianismului. Lite ra tura şi ideile, societatea şi cultura sunt interogate, iar în centrul acestei pano rame se află încercarea de a surprinde identitatea unei naţiuni, la câţiva ani de la Marele Război.

Libertate şi prudenţă

Şi cum poate fi citită, astăzi, metoda lovinesciană de organizare a istoriei ideilor? În secolul lui Sir Isaiah Berlin şi al lui Raymond Aron, E. Lovinescu este definit de aceeaşi pasiune a investigaţiei intelectuale şi este marcat de aceeaşi amprentă a erudiţiei fecunde. Redat unui context comparat, E. Lovinescu îşi ocupă poziţia ce i-a fost refuzată în viaţă, aceea de critic şi de istoric al ideilor. Iar evocarea lui Berlin şi Aron este cu atât mai semnificativă cu cât ea trimite nu doar la metoda intelectuală, ci şi la condiţia de marginalitate fecundă a gândirii lovinesciene. E. Lovinescu se află, spre a relua sintagma lui Berlin, în contra unui curent al vremurilor sale. El este o natură ostilă nu doar reducţionismului etnicist, ci şi elanului totalitar care se simte, deja, la câţiva ani de la 1918. Educaţia lui E. Lovinescu nu este una sociologică sau filosofică, dar metoda sa cucereşte teritoriul pluralismului interdisciplinar. E. Lovinescu refuză abordarea cazonă a simplificării şi a masificării. Asemeni lui Berlin şi Aron, el este capabil să reconstituie, prin câteva tuşe, o întreagă genealogie intelectuală. Textul literar este redat unui context care îi determină specificul: istoria ideilor este alcătuită din materia reflecţiei şi din receptarea acesteia. Metoda lovinesciană este continuatoarea maiorescianismului. E.Lovinescu rafinează ceea ce proza critică junimistă opusese delirului de mediocritate patriotardă: un sentiment al lucidităţii, un ataşament faţă de claritatea critică, un tip de raţionament ce refuză exaltarea mesianică. Post-maiorescian iconoclast, E. Lovinescu dialoghează cu tradiţia pe care o reciteşte, polemic. E. Lovinescu este, aşadar, un excentric şi un vizionar. Excentric, în măsura în care, în spaţiul intelectual şi politic al vremurilor sale, liberalismul conservator pe care îl imaginează nu are un vehicol partinic cu care să se identifice cu adevărat. Vizionar, de vreme ce paginile sale formulează un crez anti- radical şi anti- utopic ce va triumfa de abia în anii de după 1945. Timbrul lui E. Lovinescu are, în acest context, o claritate profetică. E. Lovinescu poate fi citit, astăzi, drept un liberal-conservator. Şi nu este nimic oximoronic în această alăturare de concepte: liberalismul conservator este cel care, plecând de la Edmund Burke şi de la Alexis de Tocqueville, are ca ambiţie trasarea unui drum al progresului temperat şi al libertăţii politice. Ostil elanului utopic, el preţuieşte viziunea unui pluralism ce exclude dogmatismul totalitar şi monomania intelectuală.

Educaţia moderaţiei

 Istoria lui E. Lovinescu a fost întâmpinată cu ostilitate implacabilă de cei care aparţineau direcţiei etnocratice şi ortodoxiste. Intelectualii care se adună în jurul lui Nichifor Crainic pot fi priviţi, ducând mai departe sugestia lui Ioan Petru Culianu, drept intruchiparea târzie a slavofilismului la noi. Gândiriştii comunică cu acel imaginar romantic ce se iveşte în secolul al XIX-lea rus. Pentru aceste voci ale populismului mesianic, linia lovinesciană este o erezie: mobilizarea politică a religiei este pe cale să dea naştere religiei politice ce hrăneşte drepta radicală de la noi. Încadrat în această ramă a reflecţiei ruse, E. Lovinescu este expresia, schinbând ce-i de schimbat, a occidentalismului liberal ce se opune misticii slavofile. Tensiunea interbelică din România este un ecou fascinant al polemicilor ruse purtate cu aproape un veac înainte. Spaţiile periferice se confruntă cu elanul romantismului politic reacţionar. Dilemele de identitate devin interogaţiile ce privesc direcţia de evoluţie a statului şi a naţiunii. Vocile care ilustrează acest front al revoluţiei intelectuale totalitare sunt pe cale de a-şi organiza alternativa. Sursele lor sunt dintre cele mai variate, de la naţionalismul integral al lui Maurice Barrès şi monarhismul lui Charles Maurras, până la mistica slavofilă şi fascismul italian. De la Pamfil Şeicaru şi Nichifor Crainic până la Radu Dragnea şi Nae Ionescu, aceste prezenţe alcătuiesc un peisaj cu atribute familiare. Ele vor îndruma contestarea ordinii postbelice pe făgaşul autocraţiei şi etnocraţiei. Mesajul salvaţionist este imaginat în termenii alternativei la imitaţia sterilă a Occidentului. Două tendinţe de sincronizare se confruntă în anii care urmează lui 1918: sincronizarea liberal- constituţională o are în oglindă pe cea revoluţionar-mesianică. Raportările la lovinescianism sunt hârtia de turnesol a noii linii radicale. Miza nu este doar critica paşoptismului. Scopul ultim este grăbirea naşterii altei lumi, întemeiate pe colectivism şi pe dictatul statului atotputernic. Sinteza lui E. Lovinescu este manifestul intelectual al unui liberalism moderat care nu mai are corespondent în anii inter belici. Pledoaria lovi nes ciană este în contratimp cu practica oficială. Guver narea lui Ion. I. C. Brătianu, ce cuprindea, deja, un nu cleu de auto ritarism eta tist, este înlocuită, în decada carlistă, de angrenajul tătă rescian: combinaţia de autocraţie, de starea de asediu şi de fuziune a puterilor subminează edificiul constituţional. Anii treizeci sunt o vârstă a despotismului. Marşurile copleşesc vocile celor care, asemeni lui E. Lovinescu, refuză ralierea dictatorială. Profetismul liberticid este flamura sub care se adună popoare şi state. Critica sămănătorismului iorghist traduce inaderenţa la confiscarea etnicistă şi reacţionară a literaturii. Masificarea intelectuală provoacă reacţia lui Lovinescu: în Iorga şi în mişcarea sa, liberalul-conservator citeşte moştenirea neguroasă a profetismului eminescian. Ea este direcţia ce hrăneşte, prin medierea lui A. C. Cuza, vehemenţa legionară de mai târziu.

Înapoi la Maiorescu

Şi poate că monumentalul ciclu junimist de la final este oglinda în care E. Lovinescu contemplă tradiţia pe care o recuperează, ca pe o stavilă în faţa delirului etnicist. Centenarul maiorescian (cel care ocazionează teribila filipică reacţionară a lui Nicolae Iorga) devine ocazia de a explora resursele acelui imaginar junimist, plasat sub semnul moderaţiei militante. Iar această întoarcere la Maiorescu şi la Carp nu este omagiul unui discipol stângace, ci revenirea unui continuator ce refuză adularea sterilă. Ciclul junimist permite lui E. Lovinescu să ofere liberalismului său conservator temelia pe care să se aşeze. Evocarea textelor antisemite ale lui Bărnuţiu este ocazia de a invoca, în clipele de mobilizare xenofobă, idealul demnităţii umane. Ordinea progresului moderat junimist, iată alternativa lovinesciană la înregimentarea cazonă a fascismului european. Revenirea la junimism şi la Maiorescu, în preajma lui 1940, închide drumul care se dechide prin Istoria… sa. Argumentul lovinescian este formulat, cu precizie clasică, în aceste momente de rătăcire colectivă. Împotriva lui Nicolae Iorga, dar şi a misticii legionare, E.Lovinescu reafirmă necesitatea întemeierii conduitei publice pe decenţa spiritului critic. Lovinescianismul înfruntă demonii vremurilor, cu acel curaj al moderaţiei militante niciodată abandonat. Demnitatea intelectuală îşi are, în reflecţia sa, o apărare memorabilă. Secolul lui Sir Isaiah Berlin şi a lui Raymond Aron este şi secolul lui E. Lovinescu.

 

Mihai Zamfir

Miracolul lovinescian

Centenarul sintezei intitulate Istoria civilizației române moderne (vol.III, 1925) reprezintă un prilej de a-l evoca global pe E. Lovinescu însuși. Această Istorie…, operă de tinerețe, nu este nici cea mai reușită, nici cea mai cunoscută scriere a criticului. În schimb, ea se poate ușor transforma în operă emblematică: apar expuse aici pentru prima dată ideile de bază ale viziunii lui E. Lovinescu asupra relației dintre cultură și societate.

Dată fiind concurența cu G. Ibrăileanu, nefericitul episod al concursului pentru catedra universitară de la Iași, am putea citi în sinteza lui Lovinescu din 1925 un fel de răspuns polemic la Spiritul critic în cultura română publicat de Ibrăileanu în 1908. Până la un punct, cartea lui Lovinescu cuprinde un răspuns polemic, dar este cu mult mai mult: chiar dacă n-ar fi existat lucrarea lui Ibrăileanu, criticul bucureștean tot ar fi simțit nevoia să-și expliciteze teoria referitoare la evoluția societății.

Sinteza lovinesciană este prima istorie a societății românești scrisă din punctul de vedere al ideologiei liberale. Cele două Principate, Muntenia și Moldova, prezintă aici o istorie ce vedea în spiritul liberal, în democrația parlamentară și în libera inițiativă formele superioare de organizare a unei țări europene. Evenimentul fundamental al istoriei noastre din ultimele două secole devenea trecerea bruscă de la lumea medievală la cea modernă, prin impunerea unui nou model de societate. Această perspectivă asupra secolelor XVIII-XX din istoria României s-a impus ulterior în toată istoriografia noastră, devenind viziunea aproape oficială.

Cea de a doua inovație adusă de Lovinescu prin lucrarea din urmă cu un secol privește explicarea actului civilizațional. Ideile lui G. Ibrăileanu în materie urcau până la Marx, Gherea, Stere și socialiștii români; Lovinescu se simte dator să adopte tranșant o poziție opusă: ideile sunt cele care fac societatea să evolueze, nu lumea materială, nu producția, nici finanțele; dacă Principatele Române au executat un salt istoric, de la lumea medievală întârziată la lumea modernă, aceasta s-a făcut prin schimbarea mentalităților și a filozofiei sociale. Viziunea lansată de Revoluția Franceză, bazată pe afirmarea libertății de gândire și a drepturilor omului, a transformat țara românească, și nu numai pe ea, ci toată lumea din Estul Europei. După modelul schițat de Lovinescu, se imită la început străinătatea, apoi se dezvoltă pe cont propriu un nou model, se produc mutația și diferențierea, se ajunge la varianta originală. (Cum va sintetiza el însuși mai târziu în Memorii, „…sincronism, imitație, relativism, diferențiere, mutație, legate într-un sistem coerent.“)

Fără îndoială că Istoria… lovinesciană a adus numeroase corijări de nuanță în ceea ce privește istoria noastră, dar esența inovației rezidă în afirmarea polemică față de socialism și față de ideile lui Ibrăileanu.

Renumele lui E. Lovinescu, deja pe deplin stabilit la 1925, se baza mai puțin pe cartea evocată, cât pe prodigioasa activitate desfășurată de critic în alte domenii: sute de cronici literare și articole, trei monografii solide despre mari pașoptiști, proză literară, teatru etc.; se baza însă mai ales pe Sburătorul, revista apărută în 1919, și pe cenaclul din jurul ei.

Lovinescu s-a considerat mereu urmaș al lui Titu Maiorescu. A reușit într-adevăr să întreprindă o acțiune similară celei efectuate de patronul Junimii, dar în condiții infinit mai grele. Lovinescu a rămas toată viața un simplu profesor de liceu. Spre deosebire de Maiorescu (avocat de succes, parlamentar, ministru și chiar prim-ministru, șef de grupare politică, personalitate de mare suprafață socială), Lovinescu nu putea oferi nimic discipolilor săi. Cenaclul „Sburătorul“ își desfășura ședințele în decorul modest al unui apartament de câteva camere dintr-un bloc bucureștean. În afară de a publica scrierea în paginile revistei, mentorul „Sburătorului“ oferea discipolului său doar onoarea de a se numi „sburătorist“, doar recompensa pur spirituală a unui articol binevoitor. Maiorescu oferise unor junimiști posturi ministeriale, catedre, burse în străinătate, cariere de politicieni; Lovinescu le putea oferi doar speranța unei viitoare și incerte glorii literare.

Însă situația de membru al cenaclului „Sburătorul“ a început să fie cotată, treptat, tot mai înalt, pe măsura trecerii anilor; aprecierile criticului Lovinescu vor avea din ce în ce mai multă greutate, ajungând să „valoreze aur“ în jurul anului 1940.

Când, în 1937, compendiul într-un singur volum al Istoriei literaturii române contemporane fixa sintetic poziția și valoarea principalilor scriitori români contemporani, sentințele finale formulate aici nuanțau uneori substanțial articolele scrise de Lovinescu în primii ani ai Interbelicului. Când a scris capitolele destinate scriitorilor contemporani în a sa Istorie…, G. Călinescu s-a inspirat direct, fără să citeze, din compendiul lui Lovinescu, pentru că el putea reprezenta un ultim adevăr în materie.

Modestia decorului și a atmosferei în care s-a desfășurat cenaclul lovinescian au fost compensate de celebritatea, în continuă creștere, a membrilor acestuia. Scriitorii proeminenți din epoca interbelică au trecut aproape toți prin casa lui Lovinescu. În jurul criticului de aparențe insignifiante s-a format un alt grup de critici „lovinescieni“, glorioasa pleiadă compusă din Șerban Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu însuși. Grație lor, critica românească s-a aflat la înălțime pe tot parcursul secolului XX, reușind să reprezinte un echivalent de calitate pentru marea literatură produsă în acei ani.

Grupul de critici „lovinescieni“ s-a ilustrat în critica la zi, în istoria literaturii, în estetică, în teoria generală a literaturii, moștenind de la Lovinescu câteva principii cărora le-au rămas fideli: valoarea pur estetică a operei literare primează asupra oricărei alte valori recunoscute; scriitorii români trebuie priviți în ambianță universală, deoarece literatura noastră e parte a literaturii europene; literatura nu trebuie amestecată cu politica, deoarece autonomia esteticului, definită încă de Maiorescu, rămâne principiu de bază. Cât privește politica, înrudirea tuturor criticilor tineri cu Lovinescu s-a afirmat în permanență: liberalismul, parlamentarismul, libertățile individuale puse în evidență au ferit pe toți acești discipoli lovinescieni de extremism politic, fie el de dreapta sau de stânga.

Lovinescu s-a stins din viață într-un moment tragic pentru țara noastră. Intrată într-un război fără speranță, pe care urma să-l piardă, aflată în preziua ocupației sovietice, care urma să se întindă pe decenii, criticul de la „Sburătorul“ a avut o posteritate ciudată. În primele decenii de după război, numele lui nu putea fi pronunțat decât pentru a fi acoperit de injurii. Abia după 1970 el începe să fie din nou amintit și revine în studiile consacrate Interbelicului.

Și apoi, surprinzător, se petrece cu el o renaștere spectaculoasă. Fiica sa, Monica Lovinescu, împreună cu soțul ei, Virgil Ierunca, amândoi exilați la Paris, inaugurează o emisiune literară la postul de radio „Europa Liberă“. Emisiunea a avut la început o audiență redusă; Monica Lovinescu își propusese să dezbată nu atât actualitatea culturală pariziană, cât situația scriitorilor din România. A început să scrie în deplină libertate despre literatura contemporană română, fără constrângerile politice impuse criticilor din țară. Pe măsura trecerii anilor, succesul emisiunii Monicăi Lovinescu devine tot mai evident, în așa fel încât, începând cu deceniul 1980, judecățile de valoare emise prin eter de fiica criticului fac tot mai mare autoritate.

Iată că, în deceniul 1980-1990, un nou canon literar impus prin postul de radio „Europa Liberă“ ghidează literatura română a momentului. El a convins nu doar pe amatorii de literatură, ci și un public tot mai larg; criticii literari aflați în opoziție cu orientările partidului comunist, mai ales cei de la revistele România literară și Viața românească, privilegiind criteriul estetic, încep să-și scrie articolele în consonanță cu opiniile Monicăi Lovinescu. Revendicându-se direct din estetica lovinesciană, fiica criticului de la „Sburătorul“ încerca să stabilească o ierarhie cât mai exactă a literaturii române, o ierarhie bazată pe criteriul valorii literare și, în subsidiar, pe orientarea politică implicită a scriitorilor în cauză.

Ar fi greu să afirmăm că E. Lovinescu ar fi subscris integral la aprecierile și clasificările făcute la radio de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca. Nu e însă mai puțin adevărat că spiritul lovinescian a început să domine din nou panorama literară românească. După ce se perpetuase prin activitatea unor Șerban Cioculescu, Tudor Vianu ori Vladimir Streinu, spiritul lui E. Lovinescu cunoștea o nouă renaștere, datorită fiicei sale. La finele secolului XX și la începutul secolului XXI, viziunea lovinesciană reintra în literele românești.

O astfel de supraviețuire după aproape un secol ține până la urmă de miracol, de inexplicabil. Au existat scriitori a căror operă și-a transmis ecoul multă vreme după ce scriitorii nu mai erau printre noi, uneori peste decenii și secole. În cazul criticilor însă, al eseiștilor și al esteticienilor, un asemenea fapt este aproape imposibil. De aceea, putem spune astăzi, cu toată îndreptățirea, că am asistat la un „miracol Lovinescu“, care a înfruntat cronologia: sub semnul acestei fericite anomalii recitim astăzi marile cărți ale criticului.