În romanul lui Saramago Evanghelia după Isus Cristos există un fragment controversat privindu-l pe Iosif, logodnicul Mariei, pe care autorul îl flagelează fără milă din cauza faptului că, în loc să se gândească și la ceilalți prunci, s-a gândit numai la al lui, de fapt nu al lui, ci doar al Fecioarei conceput, cum se știe, prin pogorârea Sfântului Duh. În felul acesta, fugind în Egipt, a reușit să-l scape de la moarte pe Isus, dar cu prețul celorlalți copii omorâți de soldații lui Irod. Fragmentul a dat hermeneuților multă bătaie de cap, deoarece chestiunea nu poate fi soluționată cât ai bate din palme. Saramago, om de stânga, chiar comunist, a judecat problema din punct de vedere umanitar și până la urmă chiar cantitativ. Cum adică? Salvăm numai pe unul și pe toți ceilalți bebeluși îi sacrificăm? Nu e drept. Ori toți, ori niciunul, ar fi concluzia unei asemenea judecăți aspre, dar din perspectiva omului de stânga drept.
Aceia dintre noi însă care pun totuși preț întâi și întâi pe factorul spiritual nu pot fi de acord cu o asemenea judecată. În primul rând, îngerul care i s-a arătat lui Iosif în vis i-a spus să salveze doar un singur copil, adică pe Isus, și nicidecum pe toți ceilalți. Nu a stat în vederile îngerului un asemenea avertisment. Dacă ar fi fost vorba de salvarea tuturor atunci îngerul ar fi trebuit să li se arate în vis tuturor tăticilor din Iudeea și să le spună ce-i așteaptă. Ceea ce, evident, ar fi fost posibil, dar ar fi creat un fel de happy-end jenant față de gravitatea momentului. Prin salvarea copilului Isus s-a pus accent pe unicitatea persoanei sale, întrucât Isus Hristos nu era un simplu bebe, ci viitorul Mântuitor, de care atârna soarta omenirii. Salvarea lui nu reprezintă un simplu gest umanitar, ci un act soteriologic cu mari consecințe peste veacuri și milenii. Până la urmă, ambele puncte de vedere sunt valabile, dar perspectiva pe care o slujesc este, într-un caz, de o anvergură maximă, în celălalt, ține de atitudinea umanitar sentimentală. Care în niciun caz nu se cuvine disprețuită. Dar să rămână acolo unde îi e locul… Forțând puțin explicația, afirm că, dacă s-ar fi impus condiția dură ca viața lui Isus să depindă de masacrarea celorlalți prunci, chiar și o asemenea decizie ar trebui îmbrățișată, cu riscul ca aceia care o susțin să fie la rândul lor numiți criminali și așezați alături de Irod. În numele Sfântului Spirit nicio moarte nu e inutilă, ba chiar e necesară. Pe drept cuvânt poate fi socotită jertfă și nu are nicio legătură cu supliciile injuste. Dar Evanghelia nici nu pune problema în asemenea termeni. Salvarea lui Isus este doar consecința visului pe care Iosif l-a avut și care i-a spus să plece cât mai repede, cu Maria și pruncul, de pe acele meleaguri. Plecarea lor nu a fost condiționată de nimic.
Eu, acum, stau și mă gândesc la altceva, fiindcă așa e gândul omului, nu-i dă pace chiar și atunci când se simte satisfăcut de concluzia la care a ajuns. Să presupunem că Iosif nu primea acel vis, pruncul Isus rămânea acolo, în Galileea, vegheat de mama sa, masacrul soldaților începea, orice posibilitate de-a mai fugi era ca și inexistentă… Ce s-ar fi întâmplat atunci? Ar fi fost Isus omorât alături de ceilalți bebeluși de o vârstă cu el? Nu, exclus, așa ceva nu putea să aibă loc. Și atunci? Încerc să deplasez analiza spre o zonă riscantă, dar singura care promite o ieșire din impas. Despre ce e vorba? Soldații intră în peșteră, dar, incredibil, nu văd nimic. Deși Isus se afla la doi pași de ei, capacitatea lor de a-L vedea e anihilată. Cu alte cuvinte, persoana divină ieșise din câmpul vizual fizic și aparținea unei alte dimensiuni. În asemenea condiții avem de-a face cu un invers al Transfigurării care urma să aibă loc mult mai târziu, pe Tabor. Atunci Isus s-a dezvăluit în splendoarea insuportabilă a dumnezeirii, ca prunc însă s-a retras într-o ocultare nu mai puțin misterioasă. Ochii celor trei apostoli, atunci, nu au suportat lumina orbitoare increată, adică Prezența maximă, dar, la naștere, ochii soldaților au fost învinși de o Absență la fel de intensă. Inversul Schimbării la Față sau al Exploziei Feței este așadar Ascunderea Feței. Dacă Iosif nu primea pe calea visului respectivul avertisment, așa ar fi stat atunci lucrurile. Și nu trebuie să fim deloc surprinși. Evangheliile sunt îmbibate de mister și orice lectură a lor este o desfoliere spre miezul de neatins. Tocmai de aceea, poziția lui Saramago în roman exprimă un nivel mediocru pentru care, cum am spus, nu e de criticat. Aidoma scriitorului portughez nobelizat judecă milioane, iar ăștia nu-s oameni fără carte, ci, vai, sunt tobă de carte, ha, ha… Dar încă o dată nu e cazul să fim ironici, ba dimpotrivă… Dacă mai stau încă puțin pe gânduri, îmi dau seama că-i mai bine să avem mediocri decenți decât mistici demenți… Primii te plictisesc, pe când ceilalți te înspăimântă… Iar între spaimă și plictiseală oare ce alegem?