Duminică, 26 octombrie, la București, pe Dealul Arsenalului, într-o ceremonie plină de fast, a fost sfințită pictura Catedralei Naționale. Construcția, a cărei piatră de temelie a fost pusă în anul 2011, se distinge astăzi limpede, de departe, în peisajul Capitalei: și dacă te apropii de oraș cu mașina pe A3, dinspre Brașov, și dacă zbori deasupra Bucureștiului. E un edificiu care are soliditate și un aspect impunător: pare făcut să dureze.
Asemenea semne verticale ridicate de oameni spre cer n-ar trebui să lipsească din nicio țară, căci prin ele o națiune se definește și se legitimează. Admirăm peste tot aceste izbânzi ale spiritului uman, prin care se face proba că specia noastră are în firea sa, pe lângă finitudinea știută, și o dimensiune a infinitului și a eternității: Bazilica Sfântul Petru din Roma, construită între 1506 și 1626, cu contribuția, între alții, a lui Michelangelo (căruia i se datorează proiectul Cupolei), Carlo Maderno (care a completat Fațada), Bernini (care a conceput planul Pieței cu colonadele). Sau piramidele egiptene, între care Marea Piramidă, a Faraonului Khofu, măsoară 230 de metri la bază și 146 de metri înălțime și a necesitat 2 milioane de blocuri de piatră (un bloc de piatră avea, cel mai mic, o tonă, iar cele mai mari cântăreau chiar și 80 de tone); la o piramidă lucrau timp de 20-30 de ani, între 20 000 și 40 000 de muncitori (plătiți, nu sclavi). Sau, mergând la Ulm, suntem emoționați în fața Domului al cărui turn de 162 de metri îl face cea mai înaltă biserică din lume.
Clădirea Catedralei Naționale deține și ea, aflăm, câteva recorduri în ceea ce privește dimensiunile: este cea mai înaltă și cea mai mare (ca volum, ca suprafață) biserică ortodoxă din lume; are 127 de metri înălțime, 36 898 de metri pătrați suprafață utilă, 17 800 de metri pătrați suprafața picturii, iar capacitatea interioară este de 5000 de persoane; greutatea crucii de pe turlă este de 7 tone; între clopote, șase la număr, se numără și unul care cântărește peste 25 de tone – este cel mai mare din Europa și sunetul său se aude de la o distanță de 15 kilometri.
Dar, dincolo de aceste date exterioare, ținând de performanțele la vedere, măsurabile, ale construcției, ceea ce se cade să ne intereseze este valoarea simbolică deosebită a acestui nou lăcaș ortodox: Catedrala Națională afirmă, după cum precizează Biserica Ortodoxă Română, „unitatea spirituală a neamului românesc“ și reprezintă „visul de un veac și jumătate al Ortodoxiei românești devenit realitate“ (înșiși regii României Carol I și Ferdinand au susținut ideea ridicării unei catedrale în București).
Iar pe mine, ca român de rând, apariția Catedralei Naționale m-a bucurat și din alt motiv, care-i dă construcției o valoare simbolică în plus. Ca să explic la ce mă gândesc, aș vrea să mă întorc în trecut, la un moment istoric important, venirea pe tronul Principatelor Române, în 1866, a Principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. E binecunoscut episodul. Principele călătorise incognito sub numele de Karl Hettingen, din Düsseldorf până la Turnu Severin, de unde Ion C. Brătianu îl duce, cu o trăsură, pe drumurile de pământ ale noii sale patrii, spre București. Ajuns la Băneasa, Carol I este întâmpinat de Dimitrie Brătianu, primarul Bucureștiului, și de o mulțime de oameni care-l primesc cu căldură. Principele ține o scurtă cuvântare de mulțumire în limba franceză. De aici, împreună cu generalul Golescu și cu Ion Ghica, se urcă într-o trăsură trasă de șase cai și, însoțit de un convoi alcătuit din oameni politici, notabilități ale vremii și militari călare, pornește spre Capitală. Intră în București pe faimosul Pod al Mogoșoaiei, care nu era nici pe departe în bună stare, și se oprește în fața unei case cu un singur etaj. Aceasta e scena asupra căreia țin să ne îndreptăm atenția: văzând acolo o gardă de onoare cu steag, Principele Carol I întreabă contrariat, așa cum aflăm din memoriile sale: „Qu’est qu’il y a dans cette maison?“. Generalul Golescu îi răspunde jenat: „C’est le palais…“. Da, reședința domnească era o clădire modestă (fosta casă a boierului muscelean Dimitrie Golescu, vândută de urmași statului și transformată în palat domnesc); „palatul“ avea în față pavajul „nespus de primitiv“, iar „apartamentele domnești erau orientate spre o piață murdară unde se instalaseră câteva familii de țigani și unde porcii se tăvăleau prin noroi“. Dezolantă imagine! Dar ea spune multe despre oamenii locului care, în timp, n-au excelat la capitolul monumentalitate și a construi frumos, trainic, armonios.
Dar și dacă venim spre prezent, avem o listă lungă de zădărnicii și neputințe. Așa cum am mai menționat în paginile Rl, în toți acești ani scurși din 1989 și până astăzi n-am fost în stare noi, ca stat, să construim un spital de arși și, de fapt, n-am construit niciun spital. (Cu excepția acelei minunate inițiative civice particulare, datorate celor două doamne, Oana Gheorghiu și Carmen Uscatu, dintre care una, în loc să primească laudele și recunoștința noastră, chiar în aceste zile, este pusă la zid de anumiți concetățeni ai noștri, după obiceiul locului, unde, în relațiile interumane, sunt mereu prezente și dominante ingratitudinea, lipsa de solidaritate, invidia, ura). Mă înșel cumva?
Cum n-am fost în stare în acest răstimp nici să legăm provinciile românești prin șosele de mare viteză, nici să trecem cu o autostradă munții dinspre Capitală spre Europa de Vest, nici să modernizăm cât de cât căile ferate și gările, deși am avut bani europeni pentru toate astea, pe care, prin neiscusința noastră, i-am irosit.
Și aș completa lista neputințelor naționale cu un caz în aparență mărunt. Traficul pe Valea Prahovei este infernal, toți ne-am convins de adevărul acesta. Nefiind capabili să facem o autostradă, s-a anunțat, cu tam-tam, că s-a găsit o soluție de avarie: se vor construi centuri ocolitoare pentru localitățile care sufocă circulația, Comarnic, Bușteni, Azuga, Predeal. Lucrările la centura Comarnicului chiar au început. În septembrie 2023. Termen de execuție: un an de zile. Costuri: 340 de milioane de lei. Suntem în noiembrie 2025 și șoseaua nu e gata. Costurile au fost majorate la 470 de milioane de lei. Termenul de finalizare a fost încă o dată amânat: pentru vara anului 2026. Lungimea șoselei în discuție: 6 kilometri. Doar 6 kilometri, atât, și nu suntem în stare!
De aceea eram cuprins de o firească exasperare, începusem să cred că suntem atinși pe aceste meleaguri, iarăși, de blestemul Meșterului Manole, îmi ziceam că am uitat, că nu mai suntem capabili să construim nimic serios, peren. Chiar dacă e o construcție scumpă (și este), chiar dacă prioritățile statului erau altele (și erau), chiar dacă, așa cum arată investigațiile jurnalistice, Catedrala a fost înălțată cu contribuția statului într-un procent covârșitor (din bugetul public – 240 milioane de euro, din bugetul Capitalei – 23 de milioane, din bugetele primăriilor de sector – 24 de milioane), contribuția din fondurile Bisericii Ortodoxe Române fiind de doar 10 %, mie finalizarea acestei lucrări publice îmi dă speranța că, iată, nu ne-am pierdut totuși accesul la frumos, la monumentalitate și însușirea de a duce lucrurile până la capăt.
Am un scurt comentariu și despre nume: prefer Catedrala Națională, e mai sobru, cu un grad de generalitate mai mare; iar nu Catedrala Mântuirii Neamului. Acest al doilea nume trimite la evenimente istorice întemeietoare: Războiul de Independență din 1877, Reîntregirea din 1918. Astăzi avem altă situație istorică, altfel de nori negri ne amenință identitatea națională. Cât despre „neam“ și „mântuire“ sunt termeni nu tocmai potriviți în prezent, iar mântuirea, „mântuirea ontologică în Hristos“, se dobândește totuși individual, anevoios, prin asumare. Și dacă vorbim despre mântuire drept salvarea noastră ca popor, este ea sigură? Lupta, vedem, nu este încheiată, nu s-a decis dacă de partea noastră este victoria sau înfrângerea.
P.S. Aceste însemnări nu sunt despre Biserica Ortodoxă Română: dacă este sau nu pregătită să-și îndeplinească menirea. Ci strict despre construirea Catedralei, despre reușita ridicării unui edificiu reprezentativ în această țară.