Recent a apărut al treilea volum din proiectul inițiat în perioada când Adrian Iorgulescu fusese președintele UCMR, de prezentare a compozitorilor din România, inclusiv a celor ignorați până acum din motive ideologice: Noi istorii ale muzicilor românești. Spre deosebire de alte istorii ale muzicii sau studii de ansamblu datorate câte unui singur autor (între care Octavian Lazăr Cosma, Viorel Cosma, Zeno Vancea, Valentina Sandu-Dediu ș.a.), volumele au fost realizate prin colaborarea mai multor cercetători, culegerea de studii presupunând un plus de specializare și o considerare obiectivă .Acest plurivocalism neexersat încă în România vine după ce istoriile muzicii din Occidentul ultimei jumătăți de secol au fost toate florilegii de studii, cu noi perspectivări, muzicologia fiind socotită „știință a viitorului“,
Primele două volume, coordonate de Valentina Sandu-Dediu și Nicolae Gheorghiță, conturează formarea și evoluția instituțiilor (învățământul muzical, Societatea Compozitorilor ș.a.), a direcțiilor estetice și tehnicilor componistice din România. Astfel, Valentina Sandu-Dediu descrie tensiunile dintre sincronism și autohtonism, tranzițiile, consolidările și presiunile ideologice, confruntarea naționalism-avangardă; Antigona Rădulescu și Alice Tacu au studiat formările instituțiilor muzicale; Mihai Cosma a evocat apariția și evoluția Operei în diferite orașe, iar Irina Boga, teatrul muzical și Opereta. Speranței Rădulescu i-au revenit prefacerile muzicilor orale și treptata lor pro fe sionalizare; Costin Moisil s-a referit la construirea unei muzici naționale bisericești iar Nicolae Gheorghiță a elaborat o amplă analiză a muzicilor militare. Capitolul semnat de Alex Vasiliu a explorat începuturile și implicațiile jazzului românesc, iar al lui Andrei Tudor, com pozitorii și rosturile muzicii „ușoare“. În încheiere, Dan Dediu a conturat orizontul componisticii după 1960, notând despre eterofonie, teoria sintaxei muzicale, sisteme de acordaj, „tehnici adaptate“ (precum spectra lismul, serialismul, muzica electronică, direcții estetice inedite – între care mini malismul arhetipal, oni rismul – sau adaptate: integralismul postmodern, improvizația, metisajul retro). Într-un mod concluziv e rezumat un catalog al ideilor componistice de după 1960 și o hartă a contribuțiilor compozitorilor. Între repre zentanții aleatorismului improvizatoric sunt, de pildă, citați Ulpiu Vlad, Iancu Du mitrescu, Ana-Maria Avram, Mihaela Vosganian, Cătălin Crețu ș.a.; preocuparea pentru metisajul retro fiind observată la un număr și mai mare de compozitori, ca și neo-to na lismul (ilustrat și prin Concertul pentru pian de Valentin Gheor ghiu, pe care l-am ascultat recent în Festivalul Enescu 2025, cu pianistul Andrei Gologan și Filarmonica din Sibiu). Compozitorul, muzi cologul și actualul președinte al UCMR, Dan Dediu, descifrează urme ale jazzului simfonic gershwinian în unele creații de Pascal Bentoiu, Dumitru Bughici, Dumitru Capoianu, Cornel Țăranu, iar din „catalogul ideilor componistice după 1960“ nu lipsesc Ștefan Niculescu, Adrian Iorgulescu, Doina Rotaru, Aurel Stroe, Anatol Vieru, Corneliu Cezar, Horațiu Rădulescu, Liviu Dănceanu, alături de mulți alții (lista rămânând deschisă). Unele subiecte rareori abordate, precum bizantinismul sau muzicile militare, au beneficiat acum de noi analize documentate arhivistic. Cititorii își pot alege subiectul, abordând doar unele capitole, dar, după cum se precizează în cuvântul introductiv, cine citește tot volumul poate observa laitmotive precum frecventa revenire a anului 1920 ca „moment simbolic al avântului instituțional“.
Recent apărutul volum portretizează individual compozitorii, începând cu cei născuți între 1874 și 1934, selectați și ordonați după criterii ce depășesc vechea clasificare pe generații. Un viitor volum se va referi la compozitorii născuți între 1935 și 1939. Cu accente pe adaptarea înnoirilor occidentale la restrângerile din comunism, ca și pe diversitatea geografică a școlilor de compoziție (nu doar din București, ci și din Cluj, Iași, Timișoara), volumul include și indexuri, precum și un grupaj de fotografii inedite, analizele fiind datorate cercetătoarelor Florinela Popa, Antigona Rădulescu, Olguța Lupu, în coordonarea Valeninei Sandu-Dediu. Dacă majoritatea studiilor despre compozitorii născuți între 1874 și 1918 sunt semnate de Florinela Popa (de la Alfonso Castaldi, Dimitrie Cuclin, Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Marțian Negrea și Sabin Drăgoi, până la Zeno Vancea, Theodor Rogalski, Tudor Ciortea, Sigismund Toduță, Paul Constantinescu, Constantin Silvestri, Dinu Lipatti…), autoarele Olguța Lupu și Antigona Rădulescu se referă mai ales la „generația de aur“ a celor născuți între 1926 și 1934 (dintre care nu lipsesc Anatol Vieru, Carmen Petra-Basacopol, Pascal Bentoiu, Ștefan Niculescu, Tiberiu Olah, Georg Wilhelm Berger, Myriam Marbé, Aurel Stroe, Cornel Țăranu ș.a.). Am citit cu oarecare nostalgie aceste prezentări de maeștri pe care în bună parte i-am cunoscut personal și nu pot decât să elogiez buna documentare a textelor și faptul că, deși științifice, ele rămân accesibile cititorilor care nu sunt muzicieni; alcătuind „un discurs muzicologic polifonic și în egală măsură, critic“, cum precizează muzicologul Nicolae Gheorghiță. Unele biografii au fost completate după cercetări arhivistice și creațiile sunt recontextualizate istoric. Cele trei volume devin astfel utile educațional, nu doar prin selecție, ci și prin verificarea și îmbinarea informațiilor, completând micromonografiile unor compozitori despre care se știe prea puțin. Astfel, Constantin Silvestri, care după plecarea sa definitivă în Marea Britanie s-a con sacrat preponderent dirijo ratului, fusese de-a dreptul ignorat în România, cu manuscrisele părăsite într-un sertar. Florinela Popa îi creionează stilul divergent, „între organizare riguroasă și tendința spre improvizație“. În volumul din 2002, Muzica românească între 1944-2000, la care se face deseori refe rință, Valentina Sandu-Dediu vorbise despre nedrep tățile sau răzbunările per sonale care vizaseră după 1944 mulți muzicieni, unii sprijiniți de Enescu la începuturile lor (Mihail Jora, Ionel Perlea ș.a.). „Decadențele“ Occi den tului (dodecafonismul, pesimismul, „misticismul“) constituiseră acuzații nu doar pentru Jora sau Silvestri, ci și pentru Theodor Rogalski, Paul Constantinescu și chiar Sigismund Toduță, care s-a adaptat totuși (fără com pro misuri majore) în comu nism, reușind să inițieze de unul singur școala com ponistică de la Cluj. Cornel Țăranu vorbește și despre o fericită întâlnire între creațiile lui Toduță și Lucian Blaga (pe lângă apropierea lor de folclor).
Din „generația de aur“ pre zen tată în volumul al III-lea, cerce tă toarele abor dează și creatori mai rar programați în sălile de concert, precum timi șoreanul Remus Georgescu: „Muzica lui Remus Georgescu are impact prin masivitate, dramatism, caracter epic, monumental.“ (mai ales în oratorii). Alt compozitor român aproape necântat la noi, Filip Lazăr (a cărui scurtă viață s-a petrecut preponderent la Paris) fusese evocat într-un capitol anterior: „Muzicianul care, în afară de Enescu, a avut cea mai mare vizibilitate internațională în epocă.“ Această recuperare a unor personalități care nu au ajuns în prim plan din diferite motive e de sperat că va continua în viitorul volum, întrucât mulți muzicieni care erau încă tineri în comunism, când au emigrat, s-au afirmat doar în străinătate. Un efect tangențial al acestor lăudabile Noi istorii ale muzicii românești (cărora nu le-ar strica totuși, în viitor, câteva plusuri privind redactarea și exprimarea) ar putea fi, prin urmare, atenția sporită acordată muzicii românești, o mai frecventă includere în repertorii a creațiilor de maeștri din toate generațiile.