O carte frumoasă, în ediție bilingvă, română și engleză, tipărește Andrea H. Hedeș care, în Martie curge, aprilie visează. Acuarele (Editura Neuma, 2025), „vernisează“ peste douăzeci de acuarele; acestea se însoțesc cu poemele într-o geneză reciprocă pentru că, iată, lucrările pictorului nu ilustrează poemele cărții, ci le (re)produc. Poezia asumă o constelație simbolică prin care Andrea H. Hedeș extrage din real semnele timpului și trăirea ființei interioare între și cu acestea: scoica, zborul, noaptea, mugurii, cormoranii, ploaia, trecerea, păsările, crapii, scorbura, eclipsa, pietrele, stelele, seara, duminica, echinoxul, dimineața, melancolia sunt semne ale timpului și ale înaltului, trecute, în chip explicit, cu numele lor, în sumarul cărții. Ceea ce vede pictorul, poetul aude și închipuie.
Poemele din Martie curge, aprilie visează crește în explorarea unei constelații de simboluri care vin din imaginarul poetului și din mitologie pentru a fi vizualizate de pictor în acuarelele sale. Astfel, scoica, spune Lucian Blaga se asociază într-un poem cu acest titlu este o metaforă a inimii, iar în mitologie, Afroditei, feminității, fecundității, regenerării, pântecului matern, iar scoica pictorului din poemul inaugural al cărții trebuie citită pentru că ea nu se oferă doar vederii, ci figurează universul însuși, lumea de deasupra cu stelele cerului și aceea de jos, cu pietrele râului, Calea Lactee și malurile „crestate“ de sălcii ale Someșului, poetul-pictor fiind Unu, într-o „barcă de jad alb“, la mijloc de lume: „scoica de râu,/ unio pictorum/ scoica pictorului/ în lumea ei/ satinată/ ovală/ în lumea ei/ cu perle de râu/ stele/ atârnând/ de un cer/ alb/ luna grea/ printre ele/ râul cu valuri albe/ oglindind/ Calea Lactee/ între malurile/ crestate de sălcii/ barca ta/ de jad/ alb/ la mijloc/ de lume/ dacă întinzi mâna/ atingi/ luna/ luna din scoica pictorului/ satinată și moale“ (Scoica).
Între simbolurile de unde vine poezia Andreei H. Hedeș – mugurii din pacea, liniștea de dincolo de zgomotul asurzitor al claxoanelor și înjurăturilor din preajmă, cenușa pe care o străpung aceștia, păsările, un simbol în deriziune pentru că, iată, fiind proaste, „cântă pe un cablu“ și fac cuiburi semnificând, în poezie, ca în mitologia extrem orientală, bogăția și mesajul sacrului de sus, pietrele care sunt ale jocului, ale „podului de piatră“ din cântecele copiilor. Vrăjiții cormorani au un stăpân care locuiește într-o scorbură și care, asemeni vârcolacilor, rostogolesc din gușa lor „o lună plină de sânge“. De prezența cormoranilor se leagă ritualuri ascunse, proprii realității secunde din planul imagistic al cărții: „poate/ în scorbura aceasta/ locuiește/ stăpânul cormoranilor/ cel care/ îi poartă/ încolo și-ncoace/ pe cer/ cel care/ îi duce și-aduce / îi face/ să apară și să dispară/ înflorește copacii cu ei/ îi scufundă/ în apele mici/ ale Someșului/ să intri/ sau să nu intri/ să bați/ mai întâi/ în scoarță/ cum ai bate/ în ușă/ să închizi ochii/ să te întorci/ să arunci sare/ peste umăr/ să pleci?“ (Scorbura).
Andrea H. Hedeș plasează în centrul „pădurii de simboluri“ Someșul, ființa vie, figura tutelară a spațiului ființial: uneori, alb, cu podul „neterminat“, unde poetul aude plesnetul mugurilor, alteori, greoi, purtând șoaptele negre ale unui cer de mercur, cu ape mici care „se tânguie“, visând ori bătând tobele. Ascuns în întuneric, „dispare“ în timpul nopților cu lună sângerândă devorată de cormorani, între malurile cu pietre care cântă: pe Someș în jos, pe un mal frumos, cum scrie Andrea H. Hedeș în Stelele, ca într-o faimoasă baladă sunt năluci, iar peisajul misterios al drumului de lângă apele scăzute, unde „poporul nevăzut din tărâmul cu arbori căzuți“, aduce în poezie intruziunea fantasticului: plimbarea pe drumul de lângă Someș este o cale între lumi: „se întâmplă/ ceva nelalocul lui/ ceva misterios/ se petrece/ sălciile/ papura/ plopii/ răchitele/ la o primă vedere/ par așa/ la locul lor/ dar e destul să asculți Someșul/ cum le ademenește/ cum le cheamă/ iar ele/ îndată/ cu viclenie/ coboară/ în apa lui/ cu miros/ de bolovani/ acoperiți cu alge/ și melci/ ca o inimă zdrobită/ bucăți de cer/ sunt duse/ și ele/ tăcut/ la vedere/ într-o altă țară/ dintr-o altă lume/ la fel și/ copacii fluizi/ doar păsările/ scapă/ cu zborul/ umbrele rătăcesc/ pierdute/ rupte/ de dublul lor/ un amestec de năluci/ închipuind/ o seară/ de primăvară/ te întrebi/ să mai stai/ să te duci“ (Seducția). Frapantă în poezia Martie curge, aprilie visează este absența, aproape totală, a dimensiunii picturale propriu-zise, a „tablourilor“. Doar zborul greoi al unei rațe pe un cer de porțelan „cu nori pictați cu argint“ din Duminica, cele două cești de porțelan alb cu flori de un gingaș albastru din Melancolie și Împărăteasa de Jad Alb ori ceaiul alb, „al unui alb dintre toate albe“ din Fujian așază picturalitatea lângă ființa vie a Someșului, în textura unei poezii ce se revendică din paradigma simbolismului și (neo)romantismului, într-o lume dominată de ecranul laptop-ului.
Dincolo de acesta vede Andrea H. Hedeș poezia sa adevărată.