Nu l-am cunoscut pe Geo Dumitrescu. Doar din 1990 fac parte din breasla scriptoriană, de când autorul volumului Libertatea de a trage cu pușca își pusese arma culturală în rastel. „Activistul“ anilor 1950 (a se vedea Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române, ediția a II-a, revăzută și revizuită, Editura Cartea Românească, 2019), dinamicul spirit devenise și reputat poștas literar, dedicat „tinerelor condeie“ (precum profesorul Tudor Opriș, la alte proporții; în alt registru de susținere). Geo Dumitrescu era prezent constant în publicații precum CONTEMPORANUL, GAZETA LITERARĂ, ROMÂNIA LITERARĂ, LUCEAFĂRUL, FLACĂRA (anii 1960-1980), ocupându-se, acribios, de june și juni aspiranți.
Îl citisem, cu poftă de insolit poetic, în anii mei de licean bârlădean, pe când mă pregăteam pentru olimpiadele naționale de literatură (clasele a XI-a și a XII-a, anii 1970-72). Mă frapase, între altele, versul „țanțoș ca un țăran pe bicicletă“. Origine țărănească aveam, dar țanțoș nu mă știam. Dimpotrivă. Bicicletă am avut după ce mi-am pierdut tatăl, în vâltoarea Tezelor PCR din vara anului 1971 (dezolanta „revoluție culturală“). Constatam la maturitate: țăranul fusese sovietizat, iar bicicleta avea ghidon proletarizat de estul kremlinez.
Născut la 17 mai 1920, mort la 28 septembrie 2004, Geo (Gheorghe) Dumitrescu debutase la 19 ani, cu pseudonimul Vladimir Ierunca. Tresăream de două ori, în clandestinitatea anilor 1970-80, când îl ascultam și pe Virgil Ierunca, la Radio Europa liberă. Pentru scurt timp – București, 10 martie – 15 iunie 1941, tânărul Geo inițiază și conduce revista ALBATROS. Publicația proclamă „libertatea de a năzui spre o artă adevărată, neîncorporată propagandei oficiale“. Poezia este prezentă prin pana junilor Dimitrie Stelaru, Miron Radu Paraschivescu, Șt. Aug. Doinaș, Mihnea Gheorghiu, Geo Dumitrescu. Cu proză, între alții, este prezent Dinu Pillat. (Pentru detalii, recomandăm I. Hangiu, Dicționarul Presei Literare Românești, 1790-2000. Coordonare lexicografică Rodica Pandele. București, Editura Institutului Cultural Român. Ediția a III-a, 2004).
„Eminență cenușie a poeziei noastre“, dar și, în prima junețe, „un contestatar îmbrăcat cu costum și cravată“, cum ni-l descrie Alex Ștefănescu în Istoria literaturii române contemporane. 1941 – 2000. București, Editura Mașina de scris, 2005), Geo Dumitrescu publică, tot cu pseudonim – Felix Anadam – placheta Aritmetică: 14 poeme; tiraj de carte 300 ex.
Libertatea de a trage cu pușca, tom care îl va consacra, va apărea în 1946, după complicate aventuri editoriale. Primise „Premiul pentru scriitori tineri“ al Fundațiilor Regale. Paradoxal, va fi, un timp, un republican de încredere al noului regim, instaurat cu tancuri ateiste.
După 17 ani de absență din spațiul nostru poetic (a doua „dispariție“ se va petrece după căderea Zidului berlinez), va reveni în 1963, cu volumul Aventuri lirice. În 1966 continuă cu Nevoia de cercuri, ambele cărți readucându-l în agora literelor.
A fost director al Teatrului Național din Craiova (1946-47), apoi redactor-șef la GAZETA LITERARĂ. Va conduce prima serie a ROMÂNIEI LITERARE (1968 -1970; eram în primele clase de liceu și, grație tatălui meu, de formație interbelică, devenisem fidel cititor al publicației, apărută prima oară în 1855, la İași – proiect al lui Vasile Alecsandri; când provinciile românești erau cu tenacitate despărțite, în interesul imperiilor vecine, care ne disputau).
Din 1966, secretar al PEN – Clubului român, poetul și jurnalistul cultural se dedicase debutanților presa culturală. Ne răspundea, generos, dar și exigent. Ne selecta, ne publica, ne cultiva. Câți dintre noi, de prin cătunele limbii materne, nu i-am trimis texte pentru evaluare? Cu inima cât o dropie din proza lui Ștefan Bănulescu?
În 1990, în entuziasmul zăpăcelilor, fost-am ales, prin vot secret, „vornic“ al Muzeelor și caselor memoriale din Iași și din județ. Între altele, am reluat PRELECȚIUNILE JUNIMII de la Casa – muzeu al junimistului Vasile Pogor. Pe „lista“ mea era și Geo Dumitrescu. Cu telefoanele de atunci era dificil de comunicat. I-am scris și l-am invitat la Iași. Mi-a răspuns, pe cărțile lui de vizită, în pliculețe vechi, tip de felicitare de Sfintele Paști sau de Crăciunul Domnului, cu scris caligrafic interbelic (litere mici, cu spații generoase de respirare, cu ondulări cu-tremurate). Îmi comunica, succint, că nu poate face deplasări. Că are bune amintiri despre İași, din perioada când coordona Almanahurile editate de filiale scriptoriene, sub egida Uniunii Scriitorilor, de când, sporadic, trimitea texte, solicitat de presa din urbea Junimii lui Ion Creangă.
Mi-a trimis, cu autograf, cărți semnate de el, apărute în acei ani. M-a rugat să îi trimit tomuri editate în Iași, dificil de procurat pentru el. L-am invitat să ne trimită pagini pentru DACIA LITERARĂ – proiect Mihail Kogălniceanu, İași, 1840 – , pe care o reluasem, editând-o, după 150 de ani de la interzicerea ei de către autoritățile țariste anti unioniste.
Publicația a apărut, un timp, sub auspiciile UNIUNII SCRIITORILOR (ne ajutaseră, în primăvara anului 1990: Ana Blandiana, Șt. Aug. Doinaș și Mircea Dinescu – la nivel de breaslă administrată central) și sub egida MUZEULUI LITERATURII ROMÂNE İAȘI.
Mi-a răspuns pe o altă tradițională carte (a lui) de vizită: „Mulțumiri pentru atenție și pentru vorbe bune! Deocamdată, n-am cu ce să răspund amabilei invitații. Salutări cordiale! Geo Dumitrescu.“ Se întâmpla în 1996, când am primit si această epistolă (anexez fotocopie și adnotez succint – n.n. LuVa):
Buc., 11 sept.
Dragă domnule Vasiliu,
Vin cu o mare rugăminte: am văzut în ziar că poetul Cezar Ivănescu (1) a publicat o carte (f. interesantă, după cum se spune), despre amicul său și vechiul meu prieten Marin Preda (v. „Viața ca o pradă“). Din toate motivele posibile, cartea mă interesează în cel mai înalt grad. Din păcate (grație savantelor mijloace de difuzare de astăzi) ea e de negăsit pe aici. Iată, deci, rugămintea mea, anunțată de la începutul acestei misive: să binevoiești a-mi face rost, într-un fel sau în oricare altul – cu cerul și pământul! – de această carte prețioasă pentru mine, urmând ca eu să te despăgubesc, poștal, cu toată promptitudinea. Pentru care binevoitoare osteneală a dumitale, te rog să primești de pe acum calde mulțumiri, pe lângă vechile gânduri bune și sentimente colegiale, – al dumitale, Geo Dumitrescu
PS. Un supliment la rugăminte: comunică-mi și mie, dacă-ți e la îndemână, adresa (de-acasă sau de la slujbă) a prof. Al. Husar (2), fost coleg de facultate (drag inimii mele) căruia i-am pierdut urma. Mulțumiri, GD.“
Atelierele (de potcovit inorogi! – cum îmi plăcea să le numesc) „gestionate“ de infatigabilul poștaș au fost veritabilă școală pentru mulți „provinciali“ dintre noi, de-ar fi să menționez doar câteva nume: Aurel Dumitrașcu, Patrel Berceanu, Doina Uricariu, Gabriel Chifu, Marian Drăghici, Iulian Talianu, Gellu Dorian.
„Doamne, ce bine e să ai certitudini!“, exulta poetul opului Nevoia de cercuri. Iar Eugen Simion conchidea în Scriitori români de azi: „Geo Dumitrescu este, în adevăr, o pasăre rară.“
Dar unde sunt scrisorile, epistolele, misivele de odinioară?
___________________________________________
1 Cezar IVĂNESCU (6 august 1941, Bârlad – 24 aprilie 2008, București). Este vorba despre incendiarul op Pentru Marin Preda. Iași, Editura Timpul (director Cassian Maria Spiridon), 1996. În acei ani, victimă și a mineriadei, Cezar Ivănescu naveta între București și İași. Îl invitasem, și susținea „minate“, rafinate, erudite cursuri de poezie, în spațiul muzeelor literare din Iașii Junimii lui Vasile Pogor și al vechilor comilitoni maiorescieni.
2 Alexandru HUSAR (26 aprilie 1920, İlva Mare, Năsăud – 17 mai 2009, İași), născut în același an cu Geo Dumitrescu. Scriitor. A fost președinte al Comitetului de cultură Iași, universitar rafinat la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“. După moartea cărturarului, soția lui a donat întreaga arhivă husariană Muzeului Literaturii Române İași, spre uzul cercetătorilor de azi și de mâine.