Există o întreagă istorie personală care mă leagă de Cristian Paraschiv, dar nu asta mă determină să scriu, ci faptul că în răstimpul de la debutul său a reușit/reușește încă să își păstrează forța de a propune forme diverse de expresie vizuală, acțiuni artistice care îi consolidează tot mai pregnant identitatea creatoare. Artistul este cunoscut acum ca un reprezentant important al Generației ’80 în artele vizuale din România, cu o carieră marcată dar și remarcată de exil și într-un fertil dialog artistic internațional. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București, promoția 1978, activând, încă din perioada studenției, în expoziții de grup. Prima expoziție personală, conform cutumei din epocă, nu a putut să o realizeze decât după absolvirea studiilor. „Prima mea expoziție de pictură, care a avut loc în anul 1978 la București, avea deja ca temă centrală corpul și moartea. În 1980, în cadrul unei alte expoziții, tot în București, la Galeria Simeza, am prezentat fragmentarea imaginii fotografice în raport cu imaginea corpului, care va deveni un motiv recurent în opera mea. Temele oii, turmei, ciobanului și lupului sunt pentru mine metafore transversale și eficiente, care abordează atât dimensiunea religioasă, cât și cea socială și politică.“
Expoziția deschisă recent la Galeria Romană din București, deși sugestiv intitulată „Schimbarea la față“, nu ne propune, așa cum ne-am fi așteptat, o nouă viziune, ci o revizitare atent selectată a unora dintre cele mai importante momente din creația sa, într-un discurs curatorial unde panotarea, deliberat eclectică, urmărește să coaguleze aproape întreaga diversitate de expresii vizuale, de la pictură la obiect, fotografie, colaj și instalație, practicate de artist de-a lungul anilor. „De-a lungul timpului, am abordat toate tipurile de tehnică, de la cele mai tradiționale până la cele mai inovatoare. Am alternat fotografia și pictura și am lucrat în mod sistematic cu tehnici mixte, îmbinând desen, pictură, gravură, obiect, instalație, artă performativă, până la cultura de piele și recoltarea pielii de pe propriul corp“, va spune el, mai târziu, într-un amplu statement. Regăsim aici lucrări din cicluri importante precum Strunga, Nomos sau cele din seria Feminin-Masculin care puneau în discuție la începutul anilor ’80, într-un limbaj cvasi figurativ, o chestionare firească pentru aceea vârstă, asupra identității erotice a omului, temă devenită de mare actualitate astăzi, după aproape patru decenii. Faptul că i-a fost interzisă expunerea acestui ciclu, previzibil de altfel în contextul acelei epoci, a determinat și decizia plecării sale definitive din România, în 1986.
Toate aceste „neliniști“ și căutări febrile l-au impus pe tânărul artist, încă de la sfârșitul anilor ’70, ca lider într-un peisaj cultural concurențial cum a fost cel al generației optzeciste. Atunci, în pofida unei uriașe presiuni sociale generate de absurdul unei dictaturi tot mai obtuze, au apărut o serie întreagă de tineri artiști furioși, cu discursuri novatoare, care au reușit să impună un nou pattern vizual în arta plastică românească. Despre această perioadă tensionată, care a coincis și cu emigrarea sa în Franța, artistul va mărturisi peste ani: „Opera mea și viața familiei mele au fost marcate de exilul și mutarea în Franța, din 1986. De la bun început a fost vorba despre o căutare a sinelui, marcată de poziția mea inițială în raport cu dictatura care distruge și provoacă o permanentă stare de așteptare, favorizată de identitatea noastră ortodoxă, care acceptă sacrificiul și chiar martiriul, așa cum spune bunul meu prieten Ion Grigorescu. Ca artist, am experimentat această stare de timp înghețat ca un imbold spre căutarea permanentă a unei provocări. Exilul acționează ca un accelerator al memoriei și al identității: ruptura provocată de exil potențează efortul de căutare, evidențiind în mod decisiv demersul de reconstrucție a memoriei colective și a istoriei.“ Și, într-adevăr, așa cum singur a observat, exilul a fost pentru el oportunitatea de a-și continua, fără constrângeri ideologice, parcursul artistic început în România.
Este important de afirmat însă și faptul că, deși foarte tânăr, Paraschiv a emigrat la Paris ca un artist deja format, bine așezat pe coordonatele sale majore/esențiale. Atât expozițiile personale, cât și participarea ca membru fondator la gruparea Prolog, inițiată de Paul Gherasim, cel mai longeviv grup artistic din România, au amprentat structura sa de profunzime. Cu toate că nu a existat un manifest al grupării, era ușor de sesizat încă de la prima lor expoziție de grup, „Floarea de măr“ (1985), că își asumau o regenerare a sentimentului de sacralitate din perspectiva contem poraneității, fără a apela la conotații simbolice explicite. Subliniez însă afirmația anterioară că, asumându-și natural această condiție spirituală, Cristian Paraschiv a ajuns în „centrul lumii artistice“, Parisul, matur, atât ca artist, cât și ca om. Tot ceea ce a acumulat în lunga sa perioadă pariziană reprezintă însă un câștig esențial pentru configurarea creației sale vizuale, dar care s-a sedimentat pe o structură artistică și o sensibilitate bine asumată anterior. Întreaga lui creație post-românească își trage seva din scurta perioadă de formare autohtonă. Nu a fost ușor de gestionat și mai ales de impus această moștenire latentă, într-un peisaj atât de divers și acerb concurențial cum este Parisul, pentru care concepția sa spirituală greu își găsea repere recognoscibile. Asumarea acesteia și livrarea ei în imagini cu o estetică postmodernă reprezintă echilibrul dificil dintre inovație și tradiție pe care artistul a reușit să îl afirme. Forma sa de angajare artistică relevă calitatea etică a unui demers în care contemporaneitatea este doar un vehicul de exprimare a unei identității. În acest sens, trebuie „citită“ seria de piese inițiată încă de la sosirea în Franța, Negrul este culoarea limbajului, care se întinde pe o lungă perioadă de timp. Consider că în acest ciclu, conceput într-un discurs intenționat abordat în zona nonfigurativă, el exprimă în mod exemplar acest raport complex al exilului său interior cu identitatea spirituală.
Multe dintre piesele expuse acum le știam, dar trebuie să mărturisesc că am rămas plăcut surprins de cele câteva lucrări de grafică, crochiuri de tinerețe, care, prin prospețimea și spontaneitatea lor, mi-au relevat, mie cel puțin, chipul delicat și înduioșător de fragil a lui Cristian Paraschiv cel puternic. În aceste detalii, aparent nesemnificative, găsesc opțiunea bine camuflată a titlului ales: „Schimbarea la față“.