Sub un titlu de poveste – Confesiunile unui samovar (Ed. C.L.R.L., 2025) – Nichita Danilov înfățișează cu talent narativ datele unei călătorii cu caracter simbolic, deopotrivă reală și livrescă, de regăsire și afirmare a identității („de la mine însumi spre mine însumi“). Titlul i-a fost sugerat, cum mărturisește în textul introductiv, de Emil Brumaru, pe vremea când erau amândoi corectori la revista „Convorbiri literare“. Firul ordonator al confesiunii este generat de călătoria inițiatică în trecut (cap. Trecutul ninge peste mine) spre satul natal, Climăuți, al familiei sale de „ruși de rit vechi“, învecinat contrastiv cu satul sovietic Fântâna Albă. Amintirile recuperate într-o mixtă scriitură confesivă sunt completate cu informații provenind din felurite surse istorice despre „rascolnicii“ înrudiți cu lipovenii din Delta Dunării. Exercițiul retrăirii devine seducător pentru eroul confesiv: „Mergând spre satul meu natal, am încercat să-mi dau timpul înapoi și să-mi retrăiesc copilăria.“
Pigmentată cu amintirile din copilărie, incursiunea confesivă devine oglinda epocii, amplificând imaginea printr-o serie de instantanee epice care demonstrează înclinația autorului spre proză. Ilustrative sunt O întâmplare din copilărie, Prigoana ș.m.a. Când e cazul, în lipsa documentelor despre neamul său, el apelează la ipoteze credibile pe marginea adevărului istoric: „În lungul lor exod, e posibil ca cetele de credincioși de rit vechi să se fi unit între ele precum șuvoaiele unui pârâu și să se fi despărțit tot de atâtea ori, pentru a face mai bine față primejdiei.“ Istoria străbunilor este proiectată pe fundalul istoriei Rusiei, de la Petru I până la U.R.S.S.-ul bolșevic și multinațional. Precum relatează în incursiunea documentară din Câteva considerații pe marginea unei vizite făcute de trei călători imperiali la Fântâna Albă. Fondul documentar este completat prin interviuri (Andrei Rubliov – adevărata Biblie a Rusiei medievale) sau convorbiri transcrise cu prietenii ieșeni, în primul rând.
Originea scriitorului își lasă amprenta pe opțiunile sale în eseurile și comentariile critice propriu-zise încorporate în țesătura confesivă. Începând cu Tolstoi (Un fals autoportret al lui Tolstoi ș.a.), Cehov și Gogol, continuând cu Esenin, Maiakovski, Ana Ahmatova, Evtușenko (cunoscut în casa lui Mircea Dinescu), Ostrovski etc. Cel puțin, Esenin devine eroul unui serial confesiv și exegetic: Esenin în viziunea lui Emil Iordache, „Pe câmp trandafirii fug picurând tăcerea“ ș.a. În textul din urmă, este negată sinuciderea poetului lunatic: „La sfârșitul anului următor, 1924, luna l-a prins în mrejele sale pe Esenin, și marele poet din Reazan, tăindu-și venele de la mâini, ‹s-a spânzurat› în camera unui hotel din Leningrad (…) Se pare că poetul nu a murit de moarte bună, ci a fost asasinat de către bolșevici.“ Nu lipsește din evocările lui Nichita Danilov nici Eminescu („față de care Ahmatova a avut un adevărat cult“), a cărui Odă în metru antic este citită ca „revers“ al Învierii biblice: „E aici ceva, în această suferință dureros de dulce“ și mai ales în versul următor „până-n fund băui voluptatea morții neîndurătoare“, care ne aduce aminte de strigătul lui Isus aflat pe cruce.“
În capitolele de evocare istorică, memorabile sunt portretele personalităților negative, conturate în registru realist cu înclinație satirică, începând cu Petru I (Excesele și abcesele istoriei). Apoi: portretul lui Marx în Familia nucleară, al lui Stalin în Istorii vechi și noi, al lui Hitler în Adolf Hitler și arta nazistă. Astfel de portrete sunt proiectate contrastiv față de figurile luminoase care împânzesc prozele evocatoare din prima parte a cărții: Biberonul, O întâmplare din copilărie, America visurilor noastre ș.a. Sunt narațiuni unde autorul își depășește nostalgia, procedând ca un prozator realist pentru care ficțiunea ține de atmosfera afectivă în cadrul căreia își învăluie personajele familiare.
Meritul lui Nichita Danilov constă, mai cu seamă, în maniera de a asigura coerența acestui amalgam aluvionar al amintirilor, unde alternează proza cu eseul. Tematica este de largă diversitate: de la reforma monetară la „bigdatism“; de la revolta mocnită din regimul comunist până la colaborarea cu Securitatea (cazul nefericitului Al. Paleologu). Confesiunile despre formația sa ca scriitor de prim-plan al generației optzeciste se reduc, în fond, la reclamația unui securist care informează autoritățile despre revolta lui Brumaru și Danilov de la „Convorbiri literare“. În pofida diversității tematice, Nichita Danilov a reușit în Confesiunile unui samovar să realizeze un corpus narativ și documentar închegat, încadrându-și amintirile într-un discurs istorico-politic și literar bine articulat.
Nu știu ce profil are Editura C.L.R.L., dar numeroasele greșeli tipografice sunt sâcâitoare, culminând cu repetarea paragrafelor de la paginile 464-’67 la pp. 471-’77. Cred că se putea apela mai degrabă la corectorul de la „Convorbirile literare“ de odinioară.