Expoziții majore au fost dedicate în această vară lui David Hockney (născut în 1937) și lui Anselm Kiefer (născut în 1945), doi dintre cei mai importanți artiști europeni ai ultimelor decenii. La prima vedere, operele lor au puține puncte în comun, dincolo de încrederea în pictură ca formă încă pe deplin valabilă de explorare a adevărurilor existențiale, inclusiv prin adaptarea unor noi metode, materiale și tehnologii. Contextele culturale în care și-au găsit identitatea artistică, traiectoriile lor evolutive și centrele de interes sunt însă profund diferite. Hockney s-a format ca artist în austera Anglie postbelică și și-a definit universul vizual în lumina Californiei, celebrând mereu bucuria simplă a privirii și strălucirea culorii. Kiefer, în schimb, s-a născut într-o Germanie ruinată de război, crescând în umbra traumei nazismului, și a transformat pictura într-un teatru al memoriei, unde cenușa și plumbul dau formă întunericului. Și totuși, așa cum demonstrează explicit mica expoziție „Kiefer/Van Gogh“ de la Royal Academy din Londra și implicit imensa retrospectivă Hockney de la Fondation Louis Vuitton din Paris, există ceva în comun între modul în care primul se confruntă cu tenebrele istoriei și celălalt celebrează lumina: amprenta moștenirii lui Vincent van Gogh.
Fascinația lui Kiefer pentru arta lui Van Gogh s-a manifestat încă din 1963, când, la doar optsprezece ani, a pornit într-un pelerinaj din Țările de Jos până în sudul Franței, pe urmele idolului său. Înarmat cu un caiet de schițe, surprinde pe rând atât fragmente de peisaj, cât și chipuri contemporane – „Edith Causse la 12 ani“ sau „Monsieur Dumont, președintele Asociației Toreadorilor din Fourques“ – pe care le consideră apropiate de cele desenate ori pictate de Van Gogh la Arles.
De fapt, nu este atras de frământările emoționale și de viața zbuciumată a lui Van Gogh, ci – în cuvintele lui Kiefer – de „structura rațională“ și de „construcția plină de încredere“ ale pânzelor sale, de acea fermitate arhitecturală care se ascunde adesea sub agitația tușelor. Îl impresionează modul în care, în tablourile lui Van Gogh, haosul cromatic și gestul pictural sunt contrabalansate de o ordine structurală: direcția rândurilor de grâu trasează linii de forță, trunchiurile copacilor devin coloane care susțin spațiul, iar linia înaltă a orizontului funcționează ca o barieră de rezistență. Kiefer, aflat la început de drum, înțelege atunci că pictura poate fi, în același timp, expresie viscerală și ordine rațională, emoție și armătură care ține imaginea laolaltă. Această dublă tensiune, odată descoperită, îi va însoți explorările de-a lungul întregii cariere.
La Royal Academy sunt prezentate câteva dintre uriașele pânze recente ale lui Kiefer, construite din straturi de paie, lut, cenușă și foiță de aur. Dacă la Van Gogh „armătura“ compozițională rămânea discretă, la Kiefer ea se transformă într-o arhitectură masivă, unde materia și memoria se împletesc.
Nevermore (2014) trimite direct la poemul lui Edgar Allan Poe și înfățișează un câmp întunecat, peste care planează stoluri de corbi. Aluzia la celebrul Lan de corbi (1890) al lui Van Gogh este evidentă, dar Kiefer mută accentul de la neliniștea personală spre o dimensiune istorică: moartea nu mai e presimțire individuală, ci devine alegorie a unei catastrofe colective. Poezia romantică și pictura postimpresionistă sunt absorbite într-o viziune de proporții mitice.
În Noaptea înstelată (2019), o pânză de peste opt metri lățime, Kiefer preia motivul celebrului tablou de la MoMA, dar ajunge în cu totul altă parte. Vârtejurile devin reliefuri din paie, lut și foiță de aur, iar cerul capătă consistență sculpturală. Unde Van Gogh sugera vibrația diafană a luminii, Kiefer evocă greutatea istoriei: cosmosul nu mai inspiră uimire, ci pare apăsat de memoria pământului, plină de gravitate și nostalgie.
Floarea-soarelui, asociată de Van Gogh cu lumina și speranța, capătă în Danaë (1981–82) un sens întunecat. Din paginile arse ale unor cărți se ridică o tulpină de plumb, rigidă și inertă. Simbolul fertilității devine aici imagine a sterilității și a declinului – o reflecție asupra fragilității culturii și asupra imposibilității de a despărți frumusețea de moarte.
În contextul expoziției, imagistica lui Van Gogh capătă sensuri noi alături de viziunile monumentale ale lui Kiefer. În Pereche de pantofi (1886), încălțămintea uzată și anonimă nu mai evocă doar truda cotidiană, ci devine relicvă a unei istorii colective, ecou al grămezilor de pantofi rămași în urma victimelor nevinovate. La rândul său, Lanul cu maci (1890) își pierde inocența cromatică: roșul florilor, semn al vitalității, devine o premoniție a sângelui vărsat în războaiele secolului al XX-lea, evocând fragilitatea vieții în fața catastrofei.
Titlul manifestării de la Fundația pariziană Louis Vuitton – „David Hockney 25“ – semnalează o explorare a celui mai recent sfert de veac din creația unui artist încă foarte activ. Ea include însă și referințe la întreaga sa operă, începând cu portretele din Bradford-ul natal și piscinele din California, geografia sa de adopție.
Ca și Anselm Kiefer, Hockney vede în adoptarea unor metode și materiale neconvenționale o cale de a reînnoi pictura. De la culori acrilice vibrante la imprimări digitale și desene pe iPad, tehnologia devine pentru el o prelungire firească a privirii.
O retrospectivă ce reunește peste 400 de lucrări oferă nenumărate prilejuri de a observa preocuparea constantă și referințele frecvente pe care Hockney le face la moștenirea lui Van Gogh. Un loc important în parcursul expoziției îl ocupă instalația The Great Wall, un perete imens acoperit de sute de reproduceri color ale unor lucrări fundamentale din istoria picturii, de la Renaștere până în modernitate. Este un fel de genealogie vizuală pe care Hockney și-o asumă, în care dialogul cu Van Gogh capătă un loc privilegiat.
Printre cele mai convingătoare ecouri ale universului lui Van Gogh se numără peisajele monumentale din Yorkshire, realizate după revenirea lui Hockney în nordul Angliei la începutul anilor 2000. Cicluri precum The Arrival of Spring (Sosirea primăverii) sau vasta compoziție Bigger Trees Near Warter surprind schimbarea anotimpurilor prin ritmul dens al tușelor și paleta de tonuri vibrante, amintind de lanurile, drumurile și livezile pictate de Van Gogh la Arles. Precum olandezul, Hockney caută să redea nu doar aspectul natural al peisajului, ci și energia sa vitală, de parcă fiecare frunză și fiecare fir de iarbă ar fi traversate de aceeași forță care însuflețea câmpurile de grâu sau crengile înflorite ale lui Van Gogh.
Un alt punct de legătură îl reprezintă seria desenată direct pe iPad și prezentată ca o uriașă friză care reunește peste două sute de imagini, intitulată Un an în Normandia, provincia franceză unde Hockney s-a mutat în 2019. Chiar dacă menită să evoce marile peisaje cu nuferi pictate de Monet la Giverny, succesiunea rapidă de imagini cu copaci, flori și peisaje care se schimbă odată cu anotimpurile are ceva din spontaneitatea caietelor de schițe ale lui Van Gogh. Dacă pictorul din Arles nota febril, în creion sau cu penelul, impresiile zilnice, Hockney folosește ecranul digital cu aceeași nevoie de a fixa clipa, de a surprinde viața în desfășurare.
Drumurile flancate de copaci sunt o temă recurentă în expoziția pariziană. Perspectiva adâncă, trasată de trunchiuri verticale, trimite direct la aleile pictate de Van Gogh la Arles sau Saint-Rémy. Sub penelul lui Van Gogh, ele par adesea să alunece spre neliniște și izolare, de parcă natura însăși ar reflecta tensiunea interioară a artistului. La Hockney, dimpotrivă, aceeași temă devine un spațiu al exuberanței vizuale: arcade de frunziș scăldate în tonuri intense, unde privirea e invitată să înainteze ca într-o continuă celebrare a vitalității.
Împreună, cele două expoziții ilustrează pluralitatea valențelor moștenirii lui Vincent van Gogh. Pentru Kiefer, recitite prin prisma războiului și a genocidului, lanurile și cerurile lui Van Gogh își pierd inocența. Pentru Hockney, aceleași motive devin izvor inepuizabil de bucurie, o afirmare a posibilității frumuseții chiar și în vremuri tulburi. Cei doi artiști contemporani nu îl tratează pe Van Gogh ca pe un idol distant, ci ca pe un interlocutor activ, iar omagiile lor constau tocmai în refuzul de a-i reduce opera la un clișeu ornamental, lipsit de profunzime. În registre diferite, amândoi afirmă că Van Gogh rămâne un interlocutor permanent, care ne întreabă mereu cum vedem, cum ne amintim, cum trăim.