Romanul lui Călin Vlasie Fading. Programul Fenix (Editura Rocart, 2025) este un labirint de oglinzi. Mai întâi, naratorul-personaj Alin Vizu, care privește zilnic prin haosul minții altora, este chipul din oglindă al celui de pe coperta cărții: „În roman sunt doi naratori: autorul însuși, Călin Vlasie, și psihologul Vizu, care este un fel de alter ego al lui Călin Vlasie. Sunt cumva în concurență. Fiecare scrie o prefață la roman și fiecare mărturisește că vrea să scrie un roman despre psihiatrie, despre lumea bolnavilor psihic, cu exact aceleași personaje pe care ambii le cunosc foarte bine“: autorul scrie „ca și cum aș fi Alin“. Apoi, pacienții – Meltiade Protopopescu, Ioana Robu, Marius Runcu, Ninel Mușat, Gică Zamfirescu – și medicii care îi îngrijesc în spitalul de psihiatrie din Psittey – Modest Chihaia, Natașa Kalapod, DubluVe, Alin Vizu, Masala, supravegheați de infirmierul-șef Gimy și de căpitanul de poliție politică Oleg Vătafu sunt oglinzile din labirintul spitalului și, în fapt, al cărții. Toți sunt percepțiile celorlalți: pacienții mei, mărturisește psihologul, „nu sunt personaje“, ci un fel de oglinzi, fiecare reflectând „o parte din mine – partea fragilă, partea pierdută, partea care încă mai speră“. Literatura lui Alin Vizu însuși e o percepție a celor din preajmă (un critic literar, un prozator și poet „cunoscut prin anumite medii bucureștene“, o pictoriță), luând distanță față de proza lui Augustin Buzura, de pildă, care „nu a prea făcut pureci pe la psihiatrie“, adaug, și față de Pavilionul lui Romulus Guga ori trenul fantomatic din Wiener Walzer al lui Mircea Ghițulescu. În sfârșit, oglinzile centrale de unde începe tot jocul prozei lui Călin Vlasie sunt cele ale unei existențe construite „în minte“ sau în coșmarul suprarealist pe care autorul îl transferă în realul măcinat de un deficit de existență: casa și spațiul subacvatic pentru Melti, pacientul preocupat de „înfrângerea timpului“, sunt evocate pe un traseu foarte accidentat, de la tonul egal al prozei realiste, de reconstituire a interiorului casei și portretului personajului, întrerupt brutal de episodul oniric al transformării camerelor, holului și bucătăriei într-un acvariu prin care înoată un pește „cu fălcile ca foarfecele“.
Scena, care se repetă în alte dimensiuni, cu toate celelalte personaje – pacienți, nu reprezintă un simplu episod psihotic, ne avertizează Alin Vizu: a trăi e una și a fi perfect adevărat e cu totul alta și între mine și această lume nu există nicio legătură interioară sunt cele două fraze fixate în focarul oglinzilor paralele din labirintul textului. Ele rezumă experiențe onirice cu tot „insolitul“ lor, de la Bebe Kent care e obsedat de tabloul lui Berilă, un nume „nou“ pentru fostul conducător iubit, numit, altundeva, și Jugulescu Nicolae sau Barbă-Cot, apoi, mărul din gât și cureaua din jurul capului, până la delirul paranoic al „fenomenului Rudava“, cutia fermecată care înlocuiește capul unui personaj, mastodonții din visul lui Ninel Mușat. Toate fantasmele personajelor provin din „lumea submarină“ a subconștientului pe care Alin Vizu îl explorează până în profunzimile sale, marcând, astfel, distanțele față de proza lui Augustin Buzura, Romulus Guga sau Mircea Ghițulescu.
În Fading. Programul Fenix, Călin Vlasie identifică realitatea irealității, formulând discursul subversiv în ofensivă. Pacienții din spitalul de psihiatrie își joacă „nebunia“ pentru a spune ceea ce gândesc, acolo este deplina libertate de exprimare, iar masca afecțiunilor psihice pe care o așază medicii și psihologul pe chipul lor e necesară ocrotirii într-un spațiu securizant, un refugiu precar, desigur, printre cele foarte puține din vechiul regim al lui Jugulescu Nicolae. Libertatea de exprimare din saloanele spitalului pare să se convertească în libertate de acțiune prin revolta pacienților care ocupă spitalul și primăria din Psittey, dar revolta, un amestec de grotesc și comic, nu e încă revoluția din preajma Crăciunului, iar revoltații nu sunt încă revoluționarii din viitorul coșmar colectiv.
Acțiunea din romanul lui Călin Vlasie se petrece în Pitești, numit aici, ca și într-un poem de altădată, Psittey, cu celebra sa închisoare, în apropiere de Curtea de Argeș, evocat pe un fir autobiografic, presărat cu episoade spumoase, precum acelea cu Daniel Croitorescu de la „România literară“, un nume romanesc pentru cronicarul revistei, cu Eugen Barbu, zis Lulian Grosu, autorul unui plagiat în Bizantinul, adică, Principele, șef al „sinistrei publicații 7 zile“ unde se publică „pisaniile de la Mănăstirea Secu“ și cu Curcănescu, adică, Adrian Păunescu, „poetul oficial al lui Jugulescu“ etc. Înscenarea, diversiunea, simularea, parabola constituie formele de exprimare a discursului subversiv care trans-figurează spitalul de psihiatrie în spațiul social, căutând o civilizație a comunicării, empatiei și afecțiunii acolo unde aceasta lipsește.
Modul cel mai spectaculos al acestui transfer este Programul Fenix, în fapt, celebrul experiment Pitești: „Programul Fenix, un proiect medical experimental inițiat prin anii 1950, sub coordonarea unor specialiști de care nu mai auzisem niciodată, în perioada în care Securitatea și Partidul Comunist căutau metode inovatoare de convingere că sistemul socialisto- comunist e viitorul omenirii (…) A fost un program experimental de psihologie aplicată și neurologie experimentală, desfășurat la Spitalul de Neuropsihiatrie Psittey. Conceput ca un studiu avansat asupra percepției umane și subconștientului, programul a fost, în realitate, o încercare de a manipula psihicul uman prin metode extreme, cu scopuri ascunse, controlate de Securitate și Partidul Comunist.“ Astfel, pacienții din anii ’70 sunt oamenii din anii ’50, „supraviețuitorii unui experiment care le deformase realitatea și le confiscase viețile“. În marginea acestui program pe care îl descoperă Alin Vizu în arhiva spitalului, naratorul scrie ca să nu uite, iar personajele cântă, precum Dulcinica, pentru ca să nu dispară, într-o succesiune de episoade ale unui film proiectat în mintea personajelor și, deopotrivă, în imaginarul suprarealist al naratorului care experimentează, între altele, ceea ce André Gide numea la mise en abîme: personajul visează visând, într-un șir nesfârșit de vise, trăind împreună cu Alin Vizu, simțind cum „realitatea și visul se împletesc strâns“.
Reconversia la proză a poetului resetează creația lui Călin Vlasie, unul dintre cei mai importanți scriitori ai generației contemporane cu spitalul din Psittey.