Cei 140 de la moartea unui mare scriitor înseamnă mai mult decât aceiași ani scurși de la un alt eveniment: aproape un secol și jumătate de posteritate a unui om care a fixat în versurile lui limba română în formă irepetabilă ne aduce în altă lume culturală, în altă mentalitate.
Grigore Alexandrescu a murit în 1885. Chiar dacă astăzi el a ajuns aproape necunoscut majo rității tinerilor, rămâne unul dintre marii noștri poeți. Nu numai pentru că, în meditațiile sale de o gravitate fără vârstă, l-a prefigurat pe Eminescu, dar și pentru că în fabule, epistole și satire a creat un clasicism poetic românesc. Acest pașoptist înzestrat cu geniu a scris o poezie la care ne referim acum ca la o moștenire clasică de bază.
În Epistole, Satire și Fabule, el a dovedit că speciile poetice prin care clasicismul francez a devenit celebru se puteau adapta limbii române, ale cărei resurse poetice păruseră până atunci insuficiente. Prin versuri scrise de la 1830 până spre 1850, tânărul poet dovedea o posesie a limbii literare și un talent cu totul excepționale.
Pe urmele lui La Fontaine ori Voltaire, a compus în română versuri memorabile ce vor deveni ulterior aproape proverbe. Asemeni lui La Fontaine, el reușea să emită adevăruri generale săpate într-un vers sau într-o strofă și devenite apoi bun comun prin uz. A oferi versuri care, prin repetare la infinit, se transformă în adagii a reprezentat, probabil, visul oricărui poet – vis pe care Alexandrescu l-a tradus în faptă. Este unul dintre puținii autori români care au reușit să o facă.
Autorul Umbrei lui Mircea a avut a doua jumătate a vieții, cea de după 1860, nefericită și săracă. O boală nervoasă gravă l-a izolat de lumea înconjurătoare și i-a secat forța creatoare. Ultimele sale decenii de viață n-au mai înregistrat decât rare sclipiri poetice. Nu-i de mirare că starea psihică a autorului s-a degradat continuu, iar Alexandrescu și-a însușit treptat psihologia celui care nu mai așteaptă dreptate decât din partea posterității, atunci când adevărata lui valoare va fi recunoscută.
Poet meditativ și introvertit, Alexandrescu a mizat pe posteritate încă de la o vârstă tânără, când nu avea, aparent, niciun motiv de nemul țumire față de prezent. Vizionar, a bănuit parcă ce i se va întâmpla în viitor. Astfel, în Epistolă către Iancu Văcărescu, datând de prin 1834, sub masca glorificării bătrânului poet aflat la capătul drumului, tânărul poet pașoptist își evalua exact propria sa literatură, atât pe aceea pe care o scrisese până atunci, cât și pe aceea pe care urma să o scrie. Adresându-se aparent lui Iancu Văcărescu, el se auto-aprecia cu luciditate anunțând, memorabil, locul pe care avea să-l ocupe în istoria literaturii noastre.
„Așa, când viitorimea, al nostru judecător,
Care fără de sfială, aspru, nepărtinitor,
L-al său tribunal supune pe războinicii vestiți,
Pe despoți și pe miniștri, scriitorii străluciți,
Va voi să cerceteze pe acei care întâi,
Stătură începătorii româneștii poezii.“
Astfel îi spunea atunci Alexandrescu lui Alexandrescu însuși. Iar la 1883, bătrânul poet, acum cu mintea rătăcită, încă trăia, în anul în care apăreau poeziile lui Eminescu. Ar fi greu de presupus că pașoptistul a mai înregistrat semnificația poeziei eminesciene, dar nu ne este astăzi interzis să ne imaginăm că, într-un moment de luciditate, el și-o fi adus aminte de versurile scrise în urmă cu cinzeci de ani pentru a constata că avusese dreptate:
„Sânt mult mai vrednici de slavă acei care au
făcut,
În științi sau meșteșuguri fericitul început,
Decât cei ce după dânșii, și de dânșii îndreptați,
Au ajuns desăvârșirea de exempluri ajutați.“