Posteritatea regretatului Daniel Vighi a început cu un volum din seria celor scrise „la două mâini“, împreună cu colegul și prietenul Viorel Marineasa. Intitulată Bifrons, cartea este cea de-a treia din trilogia inaugurată cu Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic. Memorator pentru tanchiști (2011) și continuată cu Pas de deux (2023).
Titlul nu se referă numai la modalitatea de scriere adoptată de cei doi autori: una în care discursurile fiecăruia sunt individualizate și semnate explicit, convergența fiind a temei alese și a unui sistem de valori culturale și politice comune. Bifrons înseamnă și o dublă raportare la subiectele pe care Daniel Vighi și Viorel Marineasa le-au extras din documente istorice privind Banatul, în special. Pe de-o parte, cei doi scriitori încearcă, prin intermediul prozelor pe care le alcătuiesc, să regăsească o istorie locală bogată și diversă, pe cale de a fi uitată din cauza tăvălugului uniformizator adus mai întâi de comunism, iar acum de consumism. Pe de altă parte, această recuperare a trecutului nu este de natură muzeală: Vighi și Marineasa utilizează ficțiunea ca modalitate de reconfigurare activă a conștiinței istorice colective, dinspre modelul „uniformității naționale“ consacrat de romantici și exacerbat în perioada ceaușistă, înspre o viziune pluralistă, care evidențiază diversitatea conținută în proiectul nostru național. Proza joacă, în cazul de față (și în secolul XXI), rolul pe care folclorul literar l-a jucat în perioada premodernă: un dublu rol, de păstrare a memoriei și, în același timp, de permanentă ajustare a ei.
Trebuie spus, în paranteză, că acest remarcabil și original efort literar al lui Daniel Vighi și Viorel Marineasa vine în completarea unor demersuri culturale diverse, pe care, separat sau împreună, cei doi le-au făcut în deceniile anterioare, tot cu scopul de a contribui la o reașezare a conștiinței naționale.
Mă refer, mai întâi, la efortul de recuperare a unor episoade tragice care au avut loc în perioada comunistă, peste care fostul regim și-ar fi dorit să se aștearnă uitarea, cum ar fi deportarea a mii de familii de țărani din Banat și Mehedinți în Bărăgan. Aceasta a fost documentată de Vighi și Marineasa în cercetarea lor intitulată Rusalii ’51. Fragmente din deportarea în Bărăgan (1994), urmată de o a doua, Deportarea în Bărăgan. Destine, documente, reportaje (1996), la care a colaborat și Valentin Sămânță. Se poate spune că, deși nu a avut semnificația politică pe care a avut-o arestarea liderilor partidelor democratice (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin I. C. Brătianu, Gheorghe Brătianu, Constantin Titel-Petrescu și mulți alții), deportarea țăranilor din Banat și Mehedinți a fost un adevărat atentat la însăși ființa națiunii noastre și, în tot cazul, la adresa societății românești. Prin dislocarea nelegiuită a zeci de mii de țărani bogați și deposedarea acestora de fructul muncii lor de generații, comuniștii au reușit să zgâlțâie nu numai edificiul economic al societății noastre, ci mai ales sistemul ei de valori.
Recuperarea începută în primii ani de după 1989 a fost continuată prin demersurile complexe ale Fundației Ariergarda, de regăsire a istoriei regionale bănățene și, prin ea, a unei istorii a unității în diversitate, cum se spune astăzi pompos în Europa. Cărțile publicate la Editura Ariergarda au luminat trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al provinciei „de margine“, începând cu perioada – prea puțin discutată în istoriografia noastră – a ocupației otomane, apoi cu cea habsburgică și, nu în ultimul rând, cu secolul al XIX-lea. Banatul a traversat mari convulsii istorice, care i-au conferit înfățișarea actuală, pe care comunismul a încercat să o șteargă prin uniformizare. Bătălia pentru memorie nu este una de „separare“ (cum greșit s-a înțeles, adesea), ci de integrare cu valorile specifice într-un edificiu național bogat și divers.
Bifrons este o continuare cu alte mijloace, cele ale literaturii, a acestor demersuri derulate cu metode științifice. O continuare care a trebuit să se adapteze unor circumstanțe tragice, cele ale bolii și dispariției premature a lui Daniel Vighi. O provocare căreia Viorel Marineasa i-a făcut față în mod admirabil, cu atât mai mult, cu cât, cum spuneam, specificul volumelor de proză scrise de cei doi nu a constat în topirea scriiturilor individuale într-una comună, ci tocmai în păstrarea și asumarea diferențelor. Creații postmoderne, cele trei volume care alcătuiesc insolita „trilogie“ mizează tocmai pe forța expresivă a contrastelor, a rupturilor de viziune și a dezvoltărilor imaginative în direcții diferite.
Astfel, după o introducere și un prim Text pilot, ambele semnate de Viorel Marineasa, nucleul cărții este format de capitolul al doilea, intitulat Bifrons incertus. Acesta cuprinde dublete narative consacrate unor subiecte istorice, desprinse din documente de epocă și dezvoltate în povestiri: de la Comunitatea de Avere din Caransebeș (conținând averea silvică și pastorală a foștilor grăniceri români din Banatul Montan) la personalitatea lui Sever Bocu (un adevărat Iuliu Maniu al Banatului) și de la figura mitică a „Împăratului“ la cea istorică a revoluționarilor Horea și Victor Deleu, istoria fascinantă a provinciei de margine este transformată de cei doi autori în proză. O proză minuțioasă, mergând către detaliu și infuzată de umor, în cazul lui Viorel Marineasa, respectiv, una barochistă, ducând realitatea până spre fruntariile mitului, în cazul lui Daniel Vighi. „Dubletul“ narativ funcționează, însă, impecabil: putem vorbi cu adevărat de un experiment postmodern reușit, de construcție dublă (și în direcții distincte, dacă nu chiar opuse) în jurul aceluiași nucleu semantic. Se adună, astfel, laolaltă o serie de „scenarii“ de roman, de romane posibile și poate chiar viitoare, căci fiecare personalitate scoasă din documente și redată, prin ficțiune, memoriei culturale active poate fi una de roman. De la împrejurarea împrumutului fără gaj acordat de Comunitatea de Avere întreprinzătorului balnear Carol Tatartzy, unul dintre creatorii Băilor Herculane (împrumut urmat de falimentul acestuia) și până la figura tragică a lui Victor Deleu, care îi scoate din lagărele rusești pe soldații ardeleni și bănățeni și îi mână în luptă împotriva Imperiului Austro-Ungar, toate aceste evenimente și figuri istorice pot alimenta narațiuni sau filme de impact asupra publicului actual.
Partea a treia a cărții, Addendum, pornește de la demersurile de recuperare istorică promovate de Daniel Vighi la Editura Ariergarda, dar este scrisă în întregime de Viorel Marineasa. Care, sub semnăturile Quasi-Daniel Vighi sau Pseudo-Daniel Vighi, a dus mai departe experimentul postmodern, scriind în maniera regretatului său prieten, spre a păstra structura „dubletului“. Subiectul, de data aceasta, este nu mai puțin interesant: și anume, trecutul otoman al Banatului, puțin cunoscut astăzi, deși responsabil și el de diversitatea culturală, etnografică și culinară a provinciei.
Cel de-al patrulea capitol, intitulat Tranzit, leagă subiectele anterioare de contemporaneitate, tratând, în dublete semnate de Viorel Marineasa și Maria Marineasa, anii confruntării dintre URSS și SUA, ai războiului din Vietnam și ai prăbușirii ordinii sovietice (cu consecințe dramatice în Basarabia, la care Viorel Marineasa asistă îndeaproape). Nu aș neglija, în sensul general al volumului, acest „tranzit“, căci el dă valoare gestului de recuperare a unui trecut local și regional. Acesta din urmă ar fi mort, dacă nu ar fi legat, într-un fel sau altul, de Marea Istorie. În cazul de față, este vorba, evident, despre generația hippy și de mișcarea care, pornită în anii 1960 din SUA, a avut ecou și efect și în România, cu Timișoara în prim-plan.
În fine, Bifrons se încheie, dureros, dar și optimist, cu un Reset scris – tot la două mâini și în continuarea proiectului început cu atâția ani în urmă – de către Viorel Marineasa și Alexandru Potcoavă. Istoric și prozator descoperit și susținut de Daniel Vighi, Alexandru Potcoavă este cel cu care Marineasa continuă, în acel spirit temeinic al culturii bănățene dintotdeauna, ceea ce începuse alături de regretatul dispărut. Noii parteneri de „dialog“ narativ alcătuiesc, în două texte emoționante (Boemă și utopie, respectiv, Despre erori și morminte), un portret uman și intelectual al lui Daniel Vighi.
Avem în Bifrons, deopotrivă, o încheiere și o continuare a unui original experiment narativ postmodern, cu semnificații mai ample însă decât cele strict literare.