BIOGRAFIE
Han Kang, născută în 1970 la Gwangju, este fiica scriitorului coreean Han Seung-won. De la zece ani a crescut în zona Suyuri din Seul, metropolă în care mai apoi a studiat literatura la Universitatea Yonsei. Și-a început cariera literară ca poetă în 1993, iar în anul următor a debutat și în proză, câștigând concursul organizat de ziarul „Seoul Shinmun“ cu nuvela Ancora roșie. Primul roman, Cerbul negru (1998), i-a apărut la vârsta de douăzeci și opt de ani, urmat de Mâinile tale reci (2002). A continuat să scrie romane, poezie, nuvele, eseu și cărți pentru copii, iar începând cu 2005 i-au fost acordate cele mai importante premii literare coreene. Urmează romanele: Vegetariana ( 2007), Cerneală și sânge (2010), Ora de greacă (2011), Disecție (2014), Cartea albă (2016) și Nu ne despărțim (2021; Humanitas Fiction, 2025). Din 2016, când primește Man Booker International Prize, opera lui Han Kang este încununată cu o pleiadă de mari premii internaționale – 2017, Premio Malaparte (Italia), 2019, Premio San Clemente (Spania), 2023, Prix Médicis Étranger (Franța), 2024, Prix Émile Guimet de Littérature Asiatique (Franța), culminând cu Premiul Nobel pentru Literatură acordat de Academia Suedeză în 2024. Hang Kang este considerată astăzi cea mai importantă autoare coreeană contemporană, cu traduceri în peste cincizeci de țări.
Un imens cimitir la malul mării. Mii de trunchiuri de copaci, negri și goi ca pietrele funerare, acoperiți de zăpadă, și fluxul care crește, amenințând să înghită totul și să măture osemintele. Acest vis o bântuie pe Gyeongha de ani, dar un mesaj neașteptat o va smulge din izolarea voluntară și va întrerupe coșmarul: Inseon, prietena ei internată în spital, o roagă să meargă pe insula Jeju pentru a-i salva papagalul. Este începutul unei coborâri în infern, în abisul unuia dintre cele mai cumplite masacre pe care le-a cunoscut Coreea: treizeci de mii de civili uciși și mulți alții închiși și torturați la sfârșitul anilor 1940. O rană care nu s-a vindecat și care continuă să pulseze dureros în viața celor două prietene, reflectând chinurile prin care a trecut mama lui Inseon. Han Kang redă această pagină întunecată a istoriei construind magistral un roman lucid și poetic, în care granița dintre vis și realitate, dintre vizibil și invizibil se estompează până aproape de dispariție. Un roman pe care ea însăși l-a descris ca pe „o făclie aprinsă în adâncurile sufletului omenesc“. (Editura)
(fragment)
Inițial am crezut că sunt păsări. Mii de păsări cu pene albe, zburând razant pe linia orizontului. Nu erau păsări, ci nori de zăpadă, mânați de un vânt puternic deasupra mării, în depărtare. Fulgii de nea strălucesc în lumina razelor care se strecoară printre nori. Reflectată de oglinda mării, lumina se multiplică, creând o iluzie optică: un șir de păsări albe, ca o panglică luminoasă.
E prima dată când văd o furtună de zăpadă. În urmă cu zece ani, am prins într-o iarnă la Seul nămeți până la genunchi, dar ninsoarea nu umpluse cerul ca acum. Fiind un oraș fără ieșise la mare, la Seul nici vântul nu suflă atât de tare. Autobuzul în care mă aflu înfruntă ninsoarea înaintând de-a lungul coastei. Așezată pe unul dintre locurile din față, cu centura de siguranță pusă, mă uit pe geam la palmierii bătuți de viscol. Cu siguranță la suprafața șoselei sunt în jur de zero grade, dar, chiar și așa, mi se pare ireal că zăpada dispare fără urmă și nu se depune nimic pe drum. Din când în când, vântul se oprește brusc, sub acțiunea cine știe cărui fenomen atmosferic, și atunci fulgii mari se văd plutind atât de lent, încât, dacă nu m-aș afla într-un autobuz care gonește pe șosea, probabil că aș putea să disting cu ochiul liber cristalele din fiecare hexagon de nea. Când vântul pornește să sufle din nou, fulgii se rotesc iar haotic, parcă scuipați în văzduh de un aparat imens de făcut floricele de porumb. Ca și cum zăpada nu ar cădea din cer, ci ar izvorî necontenit din pământ și ar fi aspirată de vidul spațiului.
Neliniștea mi se cuibărește încet în suflet. Încep să cred că am făcut o alegere proastă luând autobuzul.
Avionul cu care am venit a aterizat pe aeroportul din Jeju în urmă cu două ore, zgâlțâindu-se teribil. Se pare că s-a produs o forfecare a vântului, fenomen de care până atunci auzisem doar la știri. Când avionul rula pe pistă, reducând treptat viteza, tânăra care era așezată în dreptul meu, pe partea opusă a culoarului, butona pe ecranul telefonului, mormăind ceva. „Dumnezeule mare! După noi, toate zborurile sunt anulate.“ Tânărul care părea iubitul ei i-a răspuns „Ce noroc am avut!“. Ea a izbucnit în râs: „Ăsta-i noroc? Tu nu vezi ce vreme e afară?“
Când am ieșit din aeroport, viscolul bătea cu atâta putere, încât nu puteam ține ochii deschiși. După ce în stația de taxiuri mi s-a întâmplat de patru ori ca cei veniți după mine să fie luați de mașini înaintea mea, am traversat strada și m-am întors la intrarea în aeroport, unde l-am întrebat pe un angajat cu vestă reflectorizantă, care încărca niște bagaje în cala unui autobuz de lux, dacă știe de ce am fost refuzată în stația de taxiuri. Când a auzit unde merg, m-a sfătuit să iau autobuzul. Tocmai se anunțase cod roșu de ninsori și viscol pe insulă, așa că nu credea că vreun șofer de taxi s-ar fi încumetat să urce până în satul de munte unde locuieşte Inseon. Autobuzele urcau oriunde, cu lanțuri pe roți, dar dacă ningea toată noaptea, și acestea își încetau activitatea, iar asta însemna că erau mari șanse ca satele de la munte să rămână izolate de a doua zi dimineața. Când l-am întrebat ce autobuz să iau, a clătinat din cap și mi-a spus că trebuie să merg la autogară. Se încrunta, căci fulgii îi biciuiau fața fără încetare. „Puteți lua orice autobuz de aici. Toate merg la gară“, mi-a spus.
I-am urmat sfatul. Am luat primul autobuz de oraș spre autogară. Eram îngrijorată. La ora cinci se întuneca și se făcuse deja două și jumătate. Casa lui Inseon era la o oarecare distanță de sat. De la stația de autobuz mai aveam de mers pe jos vreo jumătate de oră. Pe drumeagul acela pe care Inseon mergea seara cu o lanternă, plângându-se că nu era iluminat, pe o vreme ca asta, mă îndoiam că m-aș fi descurcat de una singură să ajung la ea. Pe de altă parte, nici nu puteam să mă cazez în oraș și să aștept până de dimineață când se lumina. Nu-mi spusese omul că e posibil ca drumurile care duc la satele de la munte să se închidă la noapte?
La puțin timp după ce am ajuns în autogară, a tras la peron un autobuz expres, care ajungea până în orașul P. de pe coasta de sud a insulei. Era cel mai apropiat oraș de satul în care locuieşte prietena mea. Mai erau și alte autobuze care traversau muntele Halla, trecând chiar prin satul lui Inseon, dar treceau la intervale mult mai mari și ar fi trebuit să aștept mai bine de o oră până la următoarea cursă, așa că am luat autobuzul expres. Inseon îmi spusese că, atunci când avea treabă la poștă ori la cooperativa agricolă, mergea cu mica ei camionetă până în P. Mă luase și pe mine o dată în camioneta ei și am coborât împreună drumul acela mărginit de crânguri de camelii. Tot ea mi-a spus și că între orașul P. și satul ei circula un microbuz de trei ori pe oră. Când nu avea bagaje și era frumos afară, Inseon prefera să ia autobuzul până la P. și să se plimbe pe malul mării. Când am întrebat-o pe unde se plimba, mi-a indicat din priviri o plajă cu nisip, unde marea, de un albastru năucitor, rostogolea creste de spumă.
Datorită acelor amintiri, eram convinsă că făcusem cea mai bună alegere. Mai întâi iau autobuzul expres până la P., apoi mă sui în autobuzul local, cu care merg până în satul lui Inseon. Problema e că drumul de-a lungul coastei e o elipsă întinsă longitudinal. Poate că ajungeam mai repede dacă așteptam o oră în autogară și luam un autobuz care traversează insula, trecând peste munți. Dacă până fac eu turul acesta al insulei de-a lungul coastei se suspendă cursele care leagă orașul P. de sat?
Arborii tropicali, încărcați de imense flori roșii, se apleacă în toate direcțiile. Deși ninge abundent, nici un fulg nu se depune pe flori, din pricina vântului puternic. Palmierii se clatină și mai dramatic, cu crengile lor ca niște brațe lungi, aruncate spre cer. Frunzele lucioase, mugurii de flori și crengile groase ale copacilor încearcă fiecare în parte să scape de furtună, de parcă ar fi vii.
Îmi dau seama cât de blânde sunt ninsorile de la Seul prin comparație cu aceasta. Ninsoarea pe care o văzusem în urmă cu mai puțin de patru ore, când ieșisem de la spital și mă suisem în taxi, semăna cu niște ițe subțiri care se țeseau dese între asfaltul orașului și cerul cenușiu. Taxiul care mă ducea la Aeroportul Gimpo se îndepărta, lăsând-o în urmă pe Inseon, care sângera o dată la trei minute de la înțepăturile acelor, care vorbea abia șoptit ca să nu-și întrebuințeze corzile vocale, care mă privea cu ochi scânteietori, dar nu-mi puteam da seama dacă strălucirea din privirea ei ascundea durere sau vreun alt sentiment – Te rog du-te la mine acasă, la Jeju, mi-a spus Inseon.
Deci de-asta eram aici.
– Când?, am întrebat-o.
– Azi. Înainte de apus.
Părea imposibil, chiar și dacă aș fi sărit în clipa aceea într-un taxi și aș fi luat primul avion care mergea de la Aeroportul Gimpo până în Jeju. Mă gândeam că o fi vreo glumă de-a ei stranie, dar Inseon mă privea cu seriozitate.
– Dacă nu te duci, moare.
– Cine?
– Pasărea.
„Care pasăre?“, mă pregăteam să întreb când mi-am amintit de cei doi peruși mici pe care îi văzusem la Inseon acasă toamna trecută. Unul din ei chiar mă salutase și rămăsesem surprinsă de asemănarea dintre vocea lui și cea a lui Inseon. Habar n-aveam că papagalii pot imita nu doar pronunția, ci și timbrul vocal. Și mai uimitor era că pasărea părea să poată purta o conversație reală, răspunzându-i lui Inseon cu „Păi…“, „Da“, „Nu“ sau „Nu știu“. Inseon mi-a spus atunci că, după ea, expresia „a papagalici“ era total greșită când se putea discuta astfel cu pasărea. Nu eram convinsă. „Încearcă și tu. Cheamă-l să se așeze pe mâna ta“, mi-a spus ea râzând. Am ezitat, dar încurajată de zâmbetul ei, am deschis ușa coliviei și am întins degetul arătător: „Vii la mine?“ La care pasărea a răspuns pe loc „Nu!“, dezamăgindu-mă. Apoi, parcă sabotându-și răspunsul, a pășit cu piciorușele aspre pe degetul meu. M-am emoționat simțindu-i trupșorul ușor ca o pană.
– Ami a murit acum câteva luni. Mai e doar Ama.
Dacă îmi aminteam bine, Ami era pasărea vorbitoare. Parcă mai avea de trăit încă vreo zece. Cum de murise subit? Era un peruș alb, cu pene de un galben-lămâie pe cap și pe coadă.
– Du-te să vezi dacă Ama mai trăiește. Și dacă e vie, dă-i niște apă.
Spre deosebire de Ami, Ama era albă toată, ceea ce îi conferea o înfățișare mai modestă, și nu vorbea, dar imita perfect fluieratul lui Inseon. Când Ami s-a prins de degetul meu, Ama a zburat spre mine și mi s-a așezat pe umărul drept, aproape concomitent. Simțeam pe umăr trupșorul ei imponderabil, la fel ca al lui Ami, și piciorușele aspre prin țesătura puloverului. Am întors capul spre ea și păsăruica și-a aplecat și ea capul într-o parte, să mă studieze cu ochiul stâng, de parcă ar fi cugetat la ceva.
– Am înțeles, am acceptat eu rugămintea serioasă a lui Inseon. Mă duc acasă, îmi fac bagajul și iau primul avion mâine-dimineață…
– Nu.
Inseon nu întrerupea pe nimeni, niciodată.
– Mâine e prea târziu. Accidentul a fost alaltăieri. În seara aceea m-au operat și până ieri am fost inconștientă. Azi ți-am scris de cum mi-am recăpătat cunoștința.
– Nu poți ruga pe nimeni din Jeju?
– Nu.
Îmi era greu să o cred.
– Nici în oraș, la Jeju, nici la Seogwipo? Nu o poți ruga pe bătrânica aceea care te-a găsit?
– Nu-i știu numărul de telefon, mi-a răspuns Inseon cu o iritare nefirească pentru ea. Gyeongha, cel mai bine ar fi să mergi tu, să ai grijă de Ama acasă la ea. Doar până ies eu din spital.
Îmi venea să o întreb ce voia să spună cu asta, dar n-am apucat să deschid gura, căci Inseon a continuat în grabă.
– Noroc că alaltăieri-dimineață i-am umplut vasul pentru apă. I-am lăsat mai mult mei, fructe uscate și i-am pus granule de așternut curat, în ideea că aveam să stau mai mult la lucru. Ar trebui să îi fi fost de-ajuns pentru două zile, dar trei e imposibil. Dacă mergi azi, e posibil să o poți salva, dar mâine va fi deja moartă.
– În regulă, i-am răspuns ca să o liniștesc, deși nu o înțelegeam deloc pe Inseon. Dar să știi că nu pot să rămân acolo până ieși tu din spital. Mă duc să o salvez, și apoi o aduc încoace în colivie. Are să-ți facă și ție bine să o vezi în siguranță.
– Nu!, s-a încăpățânat Inseon. Ama n-ar putea suporta o schimbare atât de bruscă.
Eram uluită. În cei douăzeci de ani de când eram prietene, Inseon nu-mi ceruse niciodată ceva atât de exagerat. Când îmi trimisese mesajul în care îmi scria să am la mine buletinul, mi-am imaginat că era vorba de o situație de urgență, poate că trebuia să semnez un formular de consimțământ pentru operație. De aceea nici nu mai trecusem pe acasă, ci sărisem așa cum eram în primul taxi. Oare durerea o făcea pe Inseon să se poarte astfel? Sau șocul accidentului? Sau voia să îmi asum responsabilitatea fiindcă totul se întâmplase din pricina proiectului meu? Ori să fi fost eu cu adevărat singurul om căruia îi putea cere așa ceva? Singurul om pentru care viața de zi cu zi n-avea nici o noimă, care putea lăsa totul baltă, slujbă și familie, ca să stea o lună pe insula Jeju să aibă grijă de o pasăre? Indiferent de motivele ei, n-aveam cum să o refuz.
*
De fiecare dată când vântul năvalnic împrăștie norii cenușii din largul mării, la orizont se văd câteva raze de soare. Un nor de fulgi ce aduce cu un cârd imens de păsări apare ca un miraj la suprafața apei, apoi dispare în lumină. O perdea continuă de fulgi imenși se avântă spre geamul rece de care îmi sprijin fruntea și pe parbrizul măturat necontenit cu un scârțâit ușor de cele două ștergătoare. Apoi dispar. Îmi îndrept spinarea și caut în buzunarele hainei matlasate. Scot un pachet subțire de gumă de mestecat. L-am cumpărat într-un chioșc din aeroport, așteptând îmbarcarea. Din pachetul cu douăsprezece pastile dreptunghiulare, am scos una pe care am mestecat-o la decolare. Acum mai scot o pernuță bombată la mijloc și o așez în palmă, apoi o arunc în gură și încep să mestec. Simt apropierea unei migrene, ca o crevasă care se formează în gheață și avansează. Nu știu care e cauza acestor migrene care mă chinuie de multă vreme, însoțite de o cumplită durere de stomac și de scăderea tensiunii. Nu știu când mă paște vreo criză, așa că am mereu medicamentele la mine, dar azi n-am apucat să le iau, căci am ieșit puțin să mă plimb prin fața casei și m-am trezit aici. Odată ce apar primele semne și se instalează durerea, niciun remediu nu mai funcționează. Știu din experiență că în momentele critice singurul lucru care mă ajută e guma de mestecat. Până și cea mai ușoară supă-cremă îmi poate face rău. Și, odată ce începe durerea de cap, inevitabil vomit.
– Până unde?, îmi strigă șoferul în dialectul insular.
Mă crede localnică, dat fiind că nu am niciun bagaj și sunt îmbrăcată cu haina asta largă, care nu mă face să aduc a turistă.
– Până la P.
– Unde?
Îi mai spun o dată, ridicând vocea.
– Puteți să mă anunțați când ajungem la P.?
Deși stăm aproape unul de celălalt, nu aud bine răspunsul lui din pricina vântului de afară, care ne acoperă vocile. Bănuiesc că vrea să știe unde cobor fiindcă mai toate stațiile de autobuz prin care trecem sunt goale. Cum sunt singura pasageră, se gândește să treacă fără să mai oprească prin stațiile unde vede din timp că nu așteaptă nimeni.
Totuși, în următoarea stație așteaptă cineva. Un bărbat de vreo treizeci și ceva de ani, turist după câte se pare, face semn cu mâna prin ninsoarea deasă, aplecat spre carosabil. Pare epuizat de așteptare înfruntând urgia, căci urcă fără să plătească și se prăbușește pe bancheta din spatele șoferului. Abia după ce reușește cu oarecare sforțare să-și dea jos rucsacul ce pare destul de greu, își scoate portofelul din buzunarul interior al hainei.
– Ajungeți la aeroport, nu?, întreabă el, validându-și cardul de transport.
Șoferul îi răspunde cu glas tare:
– Pentru aeroport trebuie să luați autobuzul în direcția opusă. Dar, oricum, toate zborurile sunt anulate.
– Nu mergeți la aeroport?, întreabă iar, cu o voce ce trădează o epuizare soră cu disperarea. Nu scrie clar pe parbriz că mergeți la aeroport?
– De mers, merg la aeroport, doar că ocolesc mai mult, de-asta v-am zis să luați autobuzul în sens invers.
– Știți cât am așteptat? Dacă ajungeți la aeroport, asta e. Rămân aici.
– Ocolul ăsta ne ia vreo două ore, îi spune șoferul țâțâind din limbă. E alegerea dumitale să te plimbi cu autobuzul, dar repet, azi nu mai e niciun zbor.
– E în regulă. Am să aștept în aeroport până mâine-dimineață.
Bărbatul vorbește politicos, dar se simte în vocea lui o iritare suprimată, poate pentru că șoferul i se adresează cu o oarecare familiaritate.
– Cum să aștepți în aeroport până dimineața? Păi la ora unsprezece se închid luminile și toată lumea e dată afară!
– Nu se poate rămâne în aeroport peste noapte?, întreabă bărbatul uimit. Și cei care n-au putut să ia avionul azi ce fac?
– Păi ce să facă? Trebuie să-și găsească un loc de înnoptat. Vai de ei dacă nu și-au făcut un plan pentru vremea asta.
Șoferul aruncă o privire cu coada ochiului în oglinda retrovizoare spre pasagerul care a rămas uluit, cu gura căscată.
Conversația se încheie. Resemnat, își pune centura de siguranță și-și deschide telefonul mobil. Probabil caută cazare în Jeju sau încearcă să dea de vreun cunoscut. Îmi întorc privirea spre fereastra dinspre uscat, pe jumătate acoperită de rucsacul bărbatului. Pe-aici pe undeva ar trebui să fie un vulcan stins, care ajunge până la altitudinea de două mii de metri, dar nu văd nici o siluetă asemănătoare. Doar nori întunecați și imense pete albe de ninsoare cețoasă se rostogolesc prin văzduh. De-a lungul coastei, zăpada nu se depune în troiene, dar puțin mai sus, situația trebuie să fie cu totul alta. În zona montană nu va fi nici urmă de razele soarelui strălucind miraculos când norii se răzbună și de fulgii fâlfâind deasupra apei ca un cârd de păsări albe. După ce ajungem la P., va trebui să înfrunt pieptiș ninsoarea aceasta densă până la sufocare.
(Roman în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)
Traducere din coreeană și note de Diana Yüksel