Din 24 august, în plină și sufocantă vară, a început Festivalul „George Enescu“. Unul dintre cele mai importante festivaluri de muzică clasică din Europa, un brand, cum se spune, dar și un fenomen. Impactul asupra celor care formează publicurile sălilor este unul cu totul aparte și clar. În primul rînd, întinderea: 24 august-21 septembrie. Petrec două anotimpuri încercînd să ajung la concertele care mă interesează. Lista lungă, complexă am studiat-o imediat ce s-a anunțat programul, în iarnă. Nu este foarte ușor să alegi, pentru că tentația ubicuității este ispita supremă. Pentru că muzicieni pe care îi cunoști i-ai ascultat în lume, ai mers special pentru asta, au mai fost la București, ai imprimări valoroase sau îi știi de la Radio România Muzical, descind în acest oraș care pare că se liniștește, oarecum, după debandanda absolută în care a căzut. Cred că încasările sînt mari – nu am citit niciodată nimic despre asta – pentru că vin melomani din toată lumea, care își cumpără nu numai biletele pentru concertele selectate, ci și bilete de avion, camere la hotel, vizitează, mănîncă. Orașul asfixiat de trafic și de noxe, de trasee blocate, deviate, de isterie, de încălcarea legilor și a bunului-simț, orașul acesta recapătă un farmec ca un abur cînd vezi oamenii coborîți din altă poveste. Ei merg pe cărările muzicii, fie că sînt specialiști, melomani adevărați sau chiar snobi.
La vita e bella…
Uneori, ar trebui să fiu mai conștientă de asta. De bucuriile mici și mari. De șansa pe care o am fiindcă pot să merg seară de seară la un spectacol de teatru, de operă, la un concert, în toate felurile de spații, la o expoziție, că nu am obosit deloc. Stau de vorbă cu artiști cunoscuți sau deloc cunoscuți, cu spectatori care mă întreabă una, alta, mult după miezul nopții. Festivalul „Enescu“ a creat și o comunitate recognoscibilă. De mulți ani, numărul tinerilor a crescut, iar discuțiile cu ei la un pahar de bere, de vin, de must sînt momente de tinerețe, de polemici și de conectare la o realitate mai crudă. Am învățat mereu de la cei tineri. I-am ascultat, i-am privit, m-am străduit să înțeleg ce este în spatele formulelor teribiliste, șablonarde. Dacă reușești să dai puțin la o parte ceva din rigiditatea afirmațiilor categorice, țîșnește sensibilitate și fragilitate. Sînt cîteva locuri, deja cunoscute, unde merg la un pahar muzicienii după concerte. Acolo sînt anturați de tineri români, circuitul pare închis, dar ești bine primit, dacă chiar îți dorești asta. Acolo este o lume fără niciun fel de frontieră, discuțiile profesioniste sînt aplicate, poveștile cu și despre muzicieni sînt împărtășite cu generozitate. Stau cu gura căscată… Un coleg de la Televiziunea Română, muzicologul și moderatorul Cătălin Sava, m-a întrebat zilele trecute ce rost are muzica clasică în viețile noastre? Probabil că însuși sentimentul unei normalități care are grija ordinii și a ieșirii din ordine, a ceea ce contează profund.
În 1958, Yehudi Menuhin a inventat și construit acest Festival ca să-și exprime gratitudinea față de Maestrul său, George Enescu. M-am gîndit că, poate, ar fi cuvenit să fie înscris într-un circuit turistic al orașului Sinaia și blocul, retras de la stradă, vis-à-vis de Parc, unde Menuhin a locuit pe perioada studiului cu Enescu, la Cumpătu, la vila „Luminiș“. Enescu și-a desenat și a construit o casă simplă, cu fața spre înălțimile libere ale muntelui. Un munte vrăjit de ctitoriile Regilor. Enescu și-a făcut o casă cu fața spre Lumină, spre munte și spre Peleș, Castelul unde Regina îl invita să cînte, să umple spațiul cu muzica lui, să oprească timpul pe loc, respirația ființei, ca sunetele perfecțiunii artei lui să înalțe.
Poate că asta era ceva normal atunci. Festivalul a fost plantat de Menuhin nu într-un „timp“ bun. Comuniștii erau aici, Cortina de Fier coborîse, elita românească din toate țesăturile, de la aristocrație, la studențime, țărani și muncitori, preoți de toate confesiunile au zăcut și au murit în pușcării pentru că și-au cinstit patria, regii, pentru că au învățat ce este morala și demnitatea. Festivalul a mers cît și cum a mers, Concursul „Enescu“, la fel. Totul a fost diluat pînă la dispariție. După 1990, Andrei Pleșu, Dan Grigore, Ion Caramitru, Adrian Iorgulescu împreună sau unul după celălalt de-a lungul anilor, dirijori, muzicieni au adus acest Festival înapoi. Pe urmă, și Concursul. A început o reconstrucție. Și sînt destui cei care au muncit la asta. Cărora li se cuvine recunoștința noastră. Deși mai degrabă observ tăcere, nu știu dacă și uitare, dar mereu un fel de împăunare a prezentului, ca și cum totul începe astăzi. Fără tradiție, fără istorie, fără zdroaba și nebunia de-a dreptul ale unor echipe, ale unor directori de festival, ale muzicienilor înșiși.
Îmi amintesc că la primele ediții – era plin la multe concerte și atunci! – îmi cumpăram biletele cu talonul de pensie al Mamei. Eram o gașcă de tineri care făceam asta! Stăteam la balcon și ni se părea că sîntem „acel public“ de la Scala din Milano. Am sperat, poate chiar mai mult decît atît, mai ales după ce l-am ascultat pe Radu Lupu cîntînd în sala de concerte nouă de la Budapesta, am sperat că se va construi și la noi așa ceva. În fond, de ce nu? Se dovedește în fiecare zi ce țară bogată am avut și avem. Cîți au furat enorm și o fac nestingheriți de lege. De ce nu s-a putut construi o sală profesionistă pentru concerte? Pentru spectacole? Sala Palatului este în sine un simbol oribil al puterii comuniste, al lui Ceaușescu, al obedienței și slugărniciei. Astăzi, un spațiu delabrat, cu scaune a căror căptușeală roasă nedumerește ochiul, scaune care scîrțiie și stau să cadă, o sală epuizată moral, dedată șușelor, o sală pe care nimeni cu funcție de decizie nu a închis-o măcar pentru o reabilitare. Știu că este o sursă inepuizabilă, iată, pentru bani, șpăgi. De cîțiva ani, ingineri de sunet olandezi, și nu numai, au fost solicitați să amelioreze sunetul aici. Abia anul acesta s-a reușit îmbunătățirea calității pe scenă prin panouri montate special. Abia acum, marile orchestre, celebre în lume, muzicienii lor se aud între ei! Ceva atît de normal, ceva de bază pentru a face muzică. O muncă aplicată a unor profesioniști, ce funcționează doar pe perioada Festivalului. Mi-e limpede că dezinteresul elimină și ultima visare că s-ar putea face o sală cuvenită la București.
La vita e bella
Și pentru că au venit la București mari muzicieni ai timpului nostru, maturi, tineri, celebri, pe val, toți animă mințile și sufletele noastre. Concertele s-au extins, s-a cîntat anul acesta foarte mult în țară, la Filarmonici, Cazinoul refăcut de la Constanța a intrat rapid în circuit, s-a mărit numărul spațiilor noi, unele neconvenționale – Clubul Control sau Muzeul MINA – Atrium-ul de la Muzeul de Artă a avut seria lui de concerte, Sala Radio, parcă mai solicitată ca niciodată, Conservatorul. Ateneul român rămâne însă piesa de rezistență. Fiecare concert de aici, cele de după-amiază, precum și ciclul Nocturnelor măsoară cotele performanței pure. Aici a cîntat Radu Lupu ultima oară la București. A stat după concert, în cabina lui de la etajul unu, pînă când ultimul om de la coadă a primit autograf. A făcut poze. Cu cîteva seri în urmă, deschidea Festivalul la Sala Palatului, împreună cu prietenul lui Daniel Barenboim.
Cum aș putea să uit așa ceva? Privilegiul acesta uriaș. Zilele și nopțile petrecute cu foarte puțini oameni de teatru, exact cîte degete are o mînă, astăzi mult mai numeroși, ascultîndu-l pe Kurt Masur, Daniel Barenboim, Zubin Mehta, Riccardo Mutti, Christian Zacharias, Martha Argerich, Maxim Vengerov, Philippe Jarouski, Kristine Opolais, Il Giardino Armonico, Giuliano Carmignola, Cvartetul Belcea, Dan Grigore, Staatskapelle Dresden, Academy St. Martin in the Fields, Yuja Wang, Berezovski, Andrei Ioniță, Buchbinder, Kirill Gerstein, Vasily Petrenko, Sir Andra Schiff, Jan Lisiecki, Alexander Kantorow, Elisebeth Leonskaja, toate orchestrele britanice pe care le recunoști de la primul acord, Orchestra Regală Concertgebow, Liviu Prunariu, Remus Azoiței, Valentin Șerban, Valentin Răduțiu, Vlad Stănculeasa, Sarah Nemțeanu, Max Emanuelle Cencic, Mihaela Martin… nu am cum să cuprind aici. Ani importanți pentru cultura noastră.
Ani de muncă temeinică și tenace care pregătesc programul de peste doi ani sau de peste patru ani, un du-te vino, o structură pe care Artexim și Mihai Constantinescu au asamblat-o piesă cu piesă. Fiecare director și-a adus propria viziune, unele ample, de mare anvergură, opere în concert, concerte și simfonii foarte puțin cîntate sau cunoscute la noi, tetralogia lui Wagner, au fost direcții curajoase, și cea de anul acesta a schimbat paradigma, s-a mai renunțat la „șlagăre“, asta însemnînd nume cunoscute la noi pentru că au mai fost, concerte mult cîntate, au venit muzicieni în top-ul de sus cel mai actual, orchestre sau orchestre de cameră de cea mai înaltă cotă profesională, muzicieni, soliști, cîntăreți la care, din păcate, multe dintre săli au fost goale sau aproape goale. Poate că doamna Uruc și echipa dînsei ar trebui, împreună cu directorul artistic și dirijorul Cristian Măcelaru, să facă o analiză lucidă, pe capitole, poate că ar trebui mult mai dinamic și din vreme prezentați artiștii care vin pentru prima oară aici, există atîtea căi pentru a face asta, poate că ar trebui renunțat la „comentariul“ vizual, al proiecțiilor, cu totul nepotrivit estetic, de la unele concerte de la sala Palatului, poate că ar trebui mulțumit cum se cuvine și oficial profesioniștilor de la Radio România Muzical și de la Televiziunea Română pentru transmisiuni și interviuri, pentru comentariile specialiștilor, muzicologi de primă clasă.