Valul de teroare de la începutul anilor șaizeci a fost urmat de o destindere culturală binevenită. Se putea scrie și vorbi ceva mai liber, mai ales că regimul la putere părea să regrete chiar el măsurile brutale luate cu câțiva ani înainte. Cenzura nu-și mai imagina că fiecare text, inclusiv poveștile cu zâne pentru copii, ascundea idei pervers dușmănoase, și aprobarea pentru publicare se dădea mai ușor. În scrierile care exprimau idei prudența rămânea însă necesară.
În acest context, Virgil Nemoianu lăuda sincer arta eseurilor literare engleze, degajate, destinse, fără concluzii obligatorii. Tot el făcea apel la vechiul gen literar al amestecului de aforisme, scurte reflecții și mici exemple frapante, prezent in tradiția moraliștilor francezi și refăcut mai târziu de Friedrich Nietzsche în lungile monologuri ale lui Zaratustra. Și eseurile, și gândirea fragmentară aruncau raze de lumină în diferite direcții, fără să formuleze teze clare sau demonstrații definitive. Cititorii simțeau bucuria unei gândiri libere, zglobii, prietenoase.
Primul volum publicat de Virgil, Simptome (1968), propunea diferite exemple de purtare umană considerate, fiecare, ca simptome posibile ale trăsăturilor de caracter, ale obiceiurilor, sau ale regulilor morale. Fără să o spună explicit, acest volum oferea cititorilor un fel de a privi lumea cu totul diferit de dogmele istorico-sociale ale ideologiei la putere, pentru care fiecare gest, fiecare părere reprezentau fie adeziunea la această ideologie, fie opoziția diabolic-dușmănoasă față de ea. Dimpotrivă, sugerau exemplele lui Nemoianu, gesturile, părerile sunt de fiecare dată simptome ale unor situații unice, neprevăzute, greu de sezisat. Concluzia tacită a cărții era „dragi prieteni, să ne mai gândim!“ Datorită acestui volum, admirabil model de libertate linștită, am avut și eu curajul să termin cartea Fragmente despre cuvinte, care a fost de curând publicată.
Ajungem deci la sfârșitul anilor 1960 când, datorită destinderii politice și culturale, în Polonia creștea influența bisericii catolice, în România partidul la putere nu mai cerea tot timpul părerea celor care conduceau Uniunea Sovietică, iar în 1968 în Cehoslovacia elita țării lansa idea unui socialism „cu față umană“, mai liber decât sistemul sovietic. Ca și Virgil, și eu și alți prieteni eram cu totul de acord cu această idee. Din păcate, răspunsul sovietic nu a întârziat. În august 1968, Cehoslovacia a fost rapid atacată și ocupată, România fiind singura țară din blocul comunist est-european care nu a participat la această operație.
Virgil m-a luat atunci la o plimbare într-una din pădurile de la marginea Bucureștiului, unde puteam vorbi fără să ne temem de microfoane, și mi-a spus clar, răspicat, că sistemul dictatorial va mai continua încă cel puțin treizeci de ani. De ce să rămânem în țară? Aveam fiecare mai puțin de treizeci de ani, de ce să stăm în genunchi până la bătrânețe în fața unei ideologii absurde? Avea dreptate. Dat fiind că regimul din România îngăduia unora dintre intelectuali și artiști să plece, curând am reușit – și el și eu – să ieșim din țară. Nu surprinzător, lui Virgil i-a fost mai greu să se împace cu realitatea plecării. Bursier la doctorat timp de doi ani la San Diego, California, a putut să constate, îmi spun, lacunele sistemului universitar american și a revenit pentru un timp în țara în care s-a născut și pe care o iubea. Dictatura la putere l-a convins însă să se întoarcă definitiv în Statele Unite, unde cariera lui a cunoscut succesul intelectual pe care îl merita.
Acum, la plecarea lui dincolo de hotarele acestei lumi, îi mulțumesc din suflet pentru cele trei mari daruri pe care mi le-a acordat: mai întâi, o viziune flexibilă, trans-istorică, prietenoasă a culturii; apoi, modelul eseurilor fragmentare, sensibile la contradicții și nuanțe; și, în sfârșit, sfatul prețios de a ieși în lume, departe, în locuri necunoscute și neașteptate.
Fii binecuvântat, iubite Virgil, odihnește-te în pace!