Într-o epocă traumatizantă din multiple perspective, pe o scenă creativă tot mai tulbure, care încearcă să supraviețuiască implicându-se în dezbaterea unor teme de actualitate, de regulă dureroase însă adesea adiacente filonului artistic, Svetlana Utto Predescu optează să își construiască universul mizând pe „povești“. Originalitatea acestor narațiuni vizuale este dimensiunea lor accentuat ludică și sensul înțelegerii, care rămâne unul deschis, fără a încorseta pluralitatea percepției.
Aflată într-un moment de bilanț al unei activități creative extinse (design, grafică, obiect, instalație, decorație parietală), Svetlana Utto Predescu prezintă în acest proiect muzeal o selecție de piese reprezentative pentru viziunea sa din ultimul deceniu, caracterizată printr-o disponibilitate imaginativă atipică spațiului vizual contemporan. Lucrările expuse reprezintă o selecție dintr-un amplu plan de cercetare la care artista lucrează de mai mult timp, în efortul de căutare a sinelui și ca o reacție la o existență tot mai agitată. Sondarea identității precum și feedback-ul la aceste provocări ale cotidianului sunt subiectele pe care le abordează ambalându-le în proiecții vizuale de o inepuizabilă capacitate de invenție formală. Spectacolul pe care ni-l propune este acela al unei lumi construite din obiecte, colaje cu intervenții grafice sau cromatice și chiar instalații care reușesc să capteze, asemenea unor instantanee fotografice, fragmente de realitate care, datorită expresivității lor, generează nu doar identitate ci, în mod special, autenticitate.
Evitând tiparele acreditate ale intervențiilor vizuale actuale, precum sondarea forțată a limitelor psihologice, a temelor sociale și politice livrate în propuneri vizuale de tip conceptual, Svetlana Utto Predescu se angrenează într-un discurs pe care l-am putea considera acum antisistem, în sensul preocupărilor tematice. Acestea sunt legăturile sale afective cu natura, cu florile, cu arta populară, cu tradiția, într-un complex de conexiuni din care transpare un autentic și puternic sentiment de nostalgie, de întoarcere asumată într-un „illo tempore“ eliberat de presiunile lumii contemporane. Combinând experimentul cu un incitant rapel la valorile artei populare, artista reușește să promoveze un filon epic consistent dar nu dominator, care induce un sens clar „cititorului“ fără a apela la materiale teoretice cu rol explicativ, modalitate atât de des frecventată în actul artistic contemporan. Sensibil elaborate, lucrările au și o puternică notă picturală, în pofida tehnicii abordate care, majoritar, este colajul. Imaginea se coagulează într-un discurs realist susținut cu amprente cromatice deși culoarea, ca materie așternută, este regăsită foarte rar, aceasta fiind suplinită, așa cum am menționat, de printuri sau obiecte viu colorate. Secvențierile cu care operează în piesele sale generează o tensiune dinamică a ritmicii compoziționale. Prin însăși natura tehnicii abordate, colajul care este, prin natura sa, de factură citaționistă, propune un univers oniric cu mesaje explicit pozitive, cum ar fi cele din ciclul intitulat Flori și lucrări sau Bucătăria mătușii Coco.
Într-o schiță de concept, artista mărturisea că a fost interesată să coaguleze acest proiect de maturitate inspirată fiind de Muzeul Satului din București, „care este o școală și un loc de suflet“, dar și de amintirea vacanțelor de vară petrecute cu părinții prin satele maramureșene sau din Bucovina. Și poate cea mai puternică este amprenta unei lumi cu totul mirifice, cea a teatrului de păpuși în care, datorită unei conjuncturi familiale, artista și-a petrecut copilăria. Simțindu-se atrasă de acest spațiu, denumit „mioritic“, ea reciclează un întreg inventar domestic păstrat din familie (țesături, linguri, ulcele și alte obiecte) care devin „personajele“ unei lumi atașate tradiției dar pe coordonatele unei sensibilități citadine. Asta îmi evocă ceva din entuziasmul cu care artiștii români, după expoziția retrospectivă a lui Ion Țuculescu din 1965, au fost încurajați să redescopere fibra noastră folclorică. Împărtășind aceeași sursă tematică, proiectul Svetlanei Utto Predescu se structurează însă pe alte coordonate stilistice și ideatice, cele ale noii sensibilități artistice, profund stimulate de timpul prezent. Pasiunea pentru fotografie, print, obiect, elemente din natură (iarbă, crengi), deși pare apropiată formal de tendințele anilor 70 precum „arta pop“, „arte povera“ sau „arta junk“, se coagulează în estetica Svetlanei Utto Predescu într-o cu totul altă direcție de lectură. Pornind de la titlu, Povestea continuă și urmărind sensul lucrărilor expuse, am putea citi propunerea sa expozițională într-o cheie minimalist auto confesivă actuală. Ea exploatează resursele imaginii pe care o deconstruiește în repere sensibile și raportabile la propriile-i experiențe, manifestând în mod direct intenția de a cuprinde realitatea, nu neapărat așa cum a trăit-o, ci așa cum o resimte acum, din perspectiva acestui timp.
Totodată, ceea ce diferențiază expresia sa artistică de trendul vizual actual este tipul de percepție asupra realității. Dacă mulți dintre artiști resimt existența ca pe o apăsătoare traumă în care sunt forțați să existe, Svetlana Utto Predescu își asumă o perspectivă mai luminoasă în sensul în care, conștientă fiind de toate provocările, manipulările sau neadevărurile lumii contemporane, ea optează pentru o privire echilibrată, discret lirică dar și ironică, așa cum este cea pe care o abordează în lucrarea Hey, you! Don’t take my banana!. O altă piesă care merită reliefată este Împreună …DA…DA, relevantă din perspectiva mesajului pe care îl abordează. Este un colaj fotografic cu intervenții grafice, care are în plan central capul unui personaj masculin făcut din lut ars, în partea superioară o pereche de pantofi sport cu un craniu, iar în partea inferioară capul unui alt personaj feminin, tot din lut, care îi comunică celuilalt: „Împreună“. Este de presupus că inscripția „DA… Da“ ar fi răspunsul bărbatului. Aparent naivă, lucrarea conține deliberat, pe lângă o doza importantă de umor, oarecum negru, (trimiterile la dadaism sunt evidente) și un sentiment de liniște, acela de a împărtăși viața mică, domestică, „împreună“.
Actuala expoziție a Svetlanei Utto Predescu de la Muzeul Național al Țăranului Român din București este o etapă importantă în cariera sa artistică confirmând faptul că Povestea Svetlanei continuă. Sondând limitele imaginii ca și pe cele ale realității, lucrările respiră bucuria unei expansiuni necenzurate, a lumii sale interioare de o desăvârșită complexitate și o benefică armonie.