Fără îndoială că transpunerea în românește a unei cantiga de amigo înseamnă o operațiune dificilă: de reușita ei depinde reușita întregului volum. Traducerea, în indiferent ce limbă, a unei asemenea poezii implică punerea în oglindă a două coduri lingvistice specifice unui idiom sau altuia. Să spunem că, în general, dificultățile inerente au fost învinse în Antologia de față și că cititorul român intră în contact cu o formă de poezie ciudată, greu de regăsit în lirica de iubire europeană.
Din zecile de exemple reușite, alegem unul aparținând regelui-poet Dom Dinis:
O, flori, o, flori, de verde pin în floare/ de-al meu iubit nu aveți știre oare?/ O, Doamne, unde-i?// O, flori, o, flori, de verde ram subțire,/ de-al meu odor nu aveți oare știre?/ O, Doamne, unde-i?// De-al meu odor nu aveți oare știre,/ cel ce-a mințit când mi-a jurat iubire?/ O, Doamne, unde-i?
Ca în orice traducere de poezie, marea încercare a reprezentat-o decizia de a transpune în românește versul străin în prozodie originală – adică respectând ritmul, rimele, sintaxa etc. limbii din care s-a făcut traducerea. Eforturile lui Dan Caragea și ale Cristinei Petrescu au mers în acest sens și, de multe ori, au repurtat succes. În câteva exemple privilegiate luăm contact nu doar cu mesajul poetic galego-portughez, dar și cu atmosfera sau cu muzicalitatea lui originală.
Într-o lume de arhaitate absolută, precum aceea a poeziei galego-portugheze, în care familia era condusă de femeie, unde regulile sociale aveau o mare strictețe, iubirea a doi tineri căpăta de obicei forme neobișnuite, iar suferințele din dragoste păreau mai acute decât în lumea familiară nouă. Pornirea către excesiv animă această lirică, un exces până la urmă de formă neașteptată, adică tradus într-un vers de mare concentrare. Pe acest teritoriu ne aflăm mereu la un pas de metaforă, iar simbolurile poetice de bază circulă continuu de la un poet la altul. De puține ori poezia europeană a prezentat un corpus mai unitar și mai vizibil construit decât în secolul al XIII-lea portughez.
Global vorbind, poezia portugheză numără aproape o mie de ani. Totuși, efervescența poetică din secolul XIII rămâne până astăzi fără egal. În puține momente ale evoluției sale, versul portughez a ajuns la realizări atât de înalte și de armonioase ca în perioada medievală. Suntem în fața unui miracol – inexplicabil ca orice miracol: poezia lusitană a ieșit la lumină deodată printr-un șir de capodopere, neanunțate de nimic, fără a se revendica din vreo tradiție cunoscută. În întreaga istorie a poeziei lusitane, lirica galego-portugheză marchează unul dintre cele mai înalte vârfuri ale literaturii peninsulare.
Antologia lui Dan Caragea și a Cristinei Petrescu apare astfel drept un act de cultură în sensul complet al termenului.