Zilele trecute mi-am amintit că am în bibliotecă o carte despre un imobil parizian care a fost cunoscut, cu câteva secole în urmă, sub numele de Hôtel de Transylvanie. Desigur, nu este vorba de un hotel pentru călători sau turiști, ci de un hôtel particulier, un imobil cu strălucită alură, de prestigiu s-ar putea spune, ridicat pe Quai Malaquais între anii 1622-1624, întru totul asemănător ca stil și gust palatelor construite în aceeași fericită perioadă care a fost secolul al XVII-lea. Cu precizarea că acesta a fost ctitorit sub domnia lui Ludovic al XIII-lea, de unde și caracteristica îmbinării pietrei cioplite care încadrează ferestrele cu cărămida specifică perioadei.
Să revin însă la opul cu pricina. Este vorba de lucrarea lui Léo Mouton, L’Hôtel de Transylvanie, apărută în colecția „Bibliothèque du Vieux Paris“ a Editurii H. Daragon, în 1907. Autorul, bibliotecar la vremea respectivă la Biblioteca Națională a Franței, a avut acces la surse demne de încredere, s-a docu mentat temeinic consultând Arhivele Naționale, minutele notariale, arhivele poliției etc. pentru a trasa istoria acestui imobil de la construcție până la sfârșitul secolului al XIX-lea, adică în perioada strict contemporană redactării monografiei. Din acest punct de vedere, se poate emite ipoteza că istoria unei clădiri face parte din istoria urbană, situația de față fiind una fericită, deoarece imobilul există și în ziua de azi, fiind situat pe Quai Malaqais la nr. 9, colț cu rue Bonaparte. Este orientat către Sena, iar alături se află nu mai puțin prestigioasa École des Beaux-Arts. Amplasamentul este, altfel spus, excepțional.
De unde îi vine însă numele de Hôtel de Transylvanie? Puțină lume știe că într-o anumită perioadă, mai precis între 1713 și 1716, clădirea a fost locuită de Francisc Rakoczi al II-lea, principe al Transilvaniei în perioada 1704-1711, izgonit de Habsburgi în urma revoltei antiimperiale pe care a condus-o cu sprijinul Franței lui Ludovic al XIV-lea. Acesta din urmă a oferit ajutor financiar și consilieri de război răsculaților care voiau nici mai mult nici mai puțin decât să scoată Transilvania de sub autoritatea Imperiului. Întreprinderea eșuând, Rakoczi se refugiază în Franța, unde suveranul îi acordă azil, precum și o pensie anuală de 100.000 de livre, sumă colosală la acea epocă. Numai că fostul principe nu vine singur, ci cu o întreagă suită de ofițeri fideli, lipsiți de mijloace de subzistență. Aceștia din urmă trag la Hôtel du Pérou, pe rue Jacob (amplasamentul exact al acestuia nu e cunoscut), unde deschid o casă de jocuri, lucru care nu este bine văzut de poliția regală. Diferite rapoarte arată că locatarilor li se pune în vedere să înceteze activitățile ludice, acestea nefiind permise de lege. Regele Soare nu vede cu ochi buni funcționarea unui stabiliment de acest gen. Dar, cum toți sunt atașați prințului transilvan, presiunile se opresc aici. Singura concesie care li se poate face este legată de toleranța princiară, în sensul că, dacă Rakoczi acceptă, tripoul ar putea să funcționeze în locuința acestuia. Astfel că, de îndată ce contractul de închiriere a imobilului din Quai Malaquais este semnat, casa de jocuri se va regăsi în ceea ce avea să devină Hôtel de Transylvanie, unde Rakoczi însuși nu va locui prea mult, preferând să se mute la Passy într-un prim moment, apoi la Clagny, mai aproape de curte.
Oricum, se cuvine să semnalez un detaliu de istorie literară: în două rânduri, hotelul este pomenit în celebrul roman al abatelui Prévost, Histoire du Chevalier des Grieux et de Manon Lescaut, apărut într-o primă versiune în 1731, revăzută și retipărită în 1753. În prima parte a cărții, des Grieux trebuie să obțină bani pentru a satisface nevoile de lux ale iubitei sale: „Scena principală a isprăvilor mele trebuia să fie Hotelul Transilvania, unde se afla o masă de faraon într-o sală și diverse alte jocuri de cărți și de zaruri la galerie. Această academie era ținută în beneficiul D. prinț de R…, care locuia pe atunci la Clagny, iar majoritatea ofițerilor săi făcea parte din societatea noastră.“1 Prințul de R… este desigur Rakoczi însuși, care se mutase la Clagny. Des Grieux vine aici pentru a-și pune în valoare talentul recent dobândit de a profita de nebăgarea de seamă a jucătorilor naivi, servindu-se de manșetele lungi în care puteau fi ascunse cărțile câștigătoare. Sumele agonisite sunt considerabile, ceea ce-i permite să închirieze o casă mobilată unde va locui împreună cu Manon. Numai că, la scurtă vreme, valetul și camerista îi devalizează, furându-le banii și hainele. Eroul încearcă să o liniștească pe Manon, promițându-i că se va întoarce la Hotelul Transilvania pentru a trage pe sfoară alți ageamii2. Este limpede că locul cu pricina nu avea o reputație prea bună, din moment ce devine un tripou unde se trișează.
Este vorba însă de o excepție, datorată înțelegerii de care a dat dovadă principele transilvan. Altminteri, hotelul a fost construit de un anume Jacques de Hillerin, consilier al parlamentului și preot, autor de cărți pioase. Urmașii acestuia, pe linie colaterală, rămân proprietari până în 1720, când hotelul este vândut pare-se prințului de Conti, în realitate văduvei contelui de Fontaine, mareșal în armata regală. Trei ani mai târziu, este cumpărat de ducesa de Gramont, văduva ducelui, căreia Saint-Simon îi face un portret lipsit de respect, calificând-o drept bătrână, urâtă și chioară. Între cei doi duci, de Gramont și Saint-Simon, exista o adversitate îndelung rodată de intrigile de la Curte. Legatarul universal al ducesei, contele de Lautrec, care avea să devină maréchal de France, este cel care va împrumuta noul nume al imobilului din Quai Malaquais, numit Hôtel de Lautrec începând cu 1737.
Desigur, alți proprietari se vor succeda de-a lungul secolelor. În perioada Revoluției, mai precis sub Teroare, în 1794, François Fontaine de Biré, proprietarul hotelului, este încarcerat timp de nouă luni împreună cu unul din cei doi fii pe motiv că cel de-al doilea făcea parte din emigrația regalistă. Au scăpat însă de execuție și au revenit în somptuoasa locuință. Ceea ce nu l-a scutit pe fiul său, Joseph de Biré, să fie arestat din nou în 1802 pe motiv că ar fi complotat împotriva siguranței statului. Până să se dumirească autoritățile că este nevinovat, este denunțat de un creditor pentru datorii neachitate și ținut în închisoare în jur de trei ani în total.
În perioada Comunei, hotelul aparținea marchizei de Blocqueville, despărțită de facto de colonelul de Blocqueville din pricina vieții militare, dar și disipate pe care acesta o ducea. Salonul pe care îl ținea era renumit în întregul Paris, vizitat fiind de artiști și intelectuali de renume. În vremea revoluției comunarde, este vizitată de un ofițer însoțit de o trupă de aspect patibular, care îi cere nici mai mult nici mai puțin accesul la un presupus subteran care ar fi făcut legătura cu Luvrul în epoca lui Mazarin și a Anei de Austria. Este vorba, desigur, de o legendă neîntemeiată, subteranul cu pricina fiind o pură ficțiune. Marchiza îi invită cu fast și distincție, în somptuosul salon de primire, într-o toaletă de lux, îi tratează ca pe invitați de onoare și le explică cu mult șarm că subteranul respectiv nu există, iar când află că intenția comunarzilor era să dinamiteze întregul cartier pentru a împiedica sosirea trupelor versailleze, aceasta face tot ce-i stă în putință pentru a-și convinge interlocutorii să renunțe al un asemenea proiect. Deși în vârstă de 55 de ani, era o femeie frumoasă, plină de grație și eleganță, motiv pentru care a reușit să deturneze planul criminal și a primit asigurări că nici ea, nici cartierul nu vor păți nimic, trupa cu pricina fiind încântată de atenția și delicatețea cu care a fost primită. La scurtă vreme, după reprimarea Comunei, ofițerul care o vizitase îi bate la ușă, în civil, fără galoane și chipiu, pentru a-i cere azil, altminteri risca să fie executat pe loc, ceea ce de altfel s-a și întâmplat cu mii de prizonieri. Marchiza îl ascunde până când se liniștesc lucrurile, în ciuda pericolului la care se expune adăpostind un fugar, iar fostul ofițer poate părăsi Parisul.
Desigur, suntem departe de vremea lui Francisc Rakoczi, care nu a rămas în Franța definitiv. Acesta și-a continuat periplul aventuros, ajungând să fie primit la Înalta Poartă, unde sultanul i-a acordat generoasă ospitalitate, până la sfârșitul zilelor, în 1735, la vârsta de 59 de ani.
_______________________________________
1 Abbé Prévost, Histoire du Chevalier des Grieux et de Manon Lescaut, Ed. Garnier Frères, Paris, 1957, p. 70.
2 Ibidem, p. 74.