Reluarea Festivalului conceput de Yehudi Menuhin în 1958, la trei ani după moartea compozitorului, pianistului, violonistului, muzicianului și mentorului său, a fost unul dintre gesturile majore făcute de Andrei Pleșu ca ministru al Culturii. S-a sfătuit cu personalități muzicale, cu oameni de cultură, Yehudi Menuhin a fost prompt și implicat în acțiunea domnului ministru și a tuturor celor care au resimțit ca pe o fractură gravă suspendarea Festivalului și a Concursului „George Enescu“. Generozitatea unui artist de un asemenea calibru, dincolo de anvergura muzicii lui, a interpretării, a fost determinantă pentru decizia lui Sir Yehudi Menuhin de a iniția și organiza așa un eveniment. Nicioadată nu a putut uita cum George Enescu l-a primit pentru studiu și însoțire la Cumpătu, la Vila „Luminiș“. Nu a putut uita răbdarea, programul imprimat, direcția, inițierea, căldura, grija. Ani mai tîrziu, George Enescu a scos din România, împreună cu soția sa, Maruca Cantacuzino, tineri muzicieni pe care îi considera cu un viitor cert. România închidea granițele și cobora cortina de fier. Comunismul se instala cu arme și bagaje.
Omul de legătură și de încredere a fost Yehudi Menuhin, fostul său elev, devenit un nume al artei interpretative mondiale. Enescu și Maruca Cantacuzino le cumpărau bilete de tren și îi trimiteau în Elveția, unde Menuhin îi primea în siguranță și le aranja drumul. Unii au ajuns în Statele Unite, alții, în Europa. Nicio clipă Menuhin nu a ezitat la nici una dintre rugămințile Maestrului său. Iată că și astăzi, în 2025, la începutul celei de a douăzeci și șaptea ediții, înclinăm capul și celebrăm valoarea profesională și umană. Aceștia mi se par a fi pilonii pe care Festivalul se sprijină solid. Modelul George Enescu susținut de violonistul, profesorul, muzicianul, omul de cultură înaltă și rafinată care a fost Sir Yehudi Menuhin.
Legătura dintre ei mă emoționează teribil. Și într-un fel foarte special. Pentru că am simțit mereu că miracolul pe pămînt este încredințat unor astfel de „complicități“. Poate că și de asta a rezistat Festivalul acesta, a renăscut, a căutat forme noi, moderne, s-a extins, nu doar ca dimensiune. A devenit un fenomen. O structură. Mari orchestre, mari muzicieni, soliști, operă în concert, partituri grele, unele în absolută premieră la noi, muzică de cameră, nopți fantastice, pînă după miezul nopții, la Ateneu, cînd am rămas fără respirație, întîlniri – cum aș putea să nu povestesc la infinit dialogul cu Barenboim mîncînd o prăjitură la cofetăria Hilton și spunîndu-mi ce înseamnă pentru el Radu Lupu – prietenii, discuții, mici petreceri după mari concerte pînă în zori de zi, programul care a cuprins, treptat, săli din țară, locuri unde Festivalul este iubit și prețuit. Sigur că este straniu și aproape inexplicabil faptul că nu s-a construit o sală performantă pentru muzică, măcar una, deși acest Festival de prestigiu internațional avea dreptul să primească. Așa cum muzicienii noștri de valoare merită să cînte într-o sală mai mare decît cea a Radiou-lui, în condițiile secolului 21. Cota lor mondială ridică imaginea despre țara asta aproape prăbușită în furt, minciună, corupție, aroganța și nepriceperea politicienilor. Care astăzi gîndesc cum să înghesuie școlile vocaționale unele în altele întru economie, să arunce în aer Școala de Muzică „Iosif Sava“, acolo unde s-au format violoncelistul Andrei Ioniță și pianistul Florian Mitrea, astăzi repere marcante în lume.
Lăsînd la o parte ce înseamnă pentru cultura noastră Iosif Sava. Am încercat să aflu, am căutat să citesc dacă vreunul dintre oamenii care ne conduc acum, și cărora le-a fost adresată o scrisoare disperată de cei doi muzicieni, le-a răspuns acestora. Dacă au fost invitați să li se asculte punctul de vedere și argumentele și să li se arate recunoștință. Nu pare să se fi întîmplat ceva din toate astea. Miercuri, 27 august, Andrei Ioniță va cînta din nou la Sala Palatului. Este sold out. Iar noi rămîne să ascultăm muzica de înaltă valoare tot în acel loc blestemat, unde tovarăși vajnici l-au aplaudat pe bravul conducător pînă cu puțin înainte de prăbușirea lui. Nu există dirijor, solist, muzician, concert maestru, orchestre care să nu întrebe cînd vom avea și noi o sală în rînd cu restul lumii și la ștacheta pe care programul Festivalului o impune. Răspunsul nu există. Pur și simplu. Anul acesta s-au făcut ceva îmbunătățiri pentru acustică. Decît nimic, trebuie să ne mulțumim și cu asta, așa cum ani la rînd am ascultat muzica interpretată live la Sala Palatului prin boxele montate acolo. Ciudat. Și, poate, unic.
De-a lungul anilor, am însoțit zeci de oameni de teatru români sau străini la Vila „Luminiș“ și la Muzeul Enescu, Casa cu lei, de pe Calea Victoriei. Am stat pe îndelete. Am admirat arhitectura desenată de George Enescu pentru casa lui de la Cumpătu după turneul din Statele unite, liniile calde, conturul ferestrelor îndreptate spre lumină, spre munți și Peleș, camera austeră, de ascet a lui Enescu, ne-am oprit să privim fotografii istorice, fracul Maestrului, partituri prețioase de la Oedip, scrisori, decorații. De fiecare dată, totul s-a transformat în forme de spectacol. Timpul luminii, timpul memoriei. Actori, regizori, scenografi au venit să viziteze aceste locuri și pentru că auziseră de Festivalul „George „Enescu“. De cine a cîntat aici, de Ateneu. Îmi amintesc de prietenul meu George Banu și de serile pe care le-am avut amîndoi în Festival. Despre poveștile fără de sfîrșit, în miez de noapte cu Marghit Sava și Edward Sava, soția și fiul lui Iosif Sava, nelipsiți de la nicio ediție chiar și după plecarea domniei sale.
Îmi amintesc cît s-a zbătut Ion Caramitru în mandatul său ca Festivalul să intre într-o etapă nouă, ce partener de dialog și de construcție a fost, nelipsit din sălile de concert și atunci cînd nu avea funcție. Actorii și regizorii cu care am parcurs anii acestui Festival de după 1990… cu care am stat la coadă la bilete, talonul de pensie al Mamei mele cu care cumpăram bilete pentru ea, dar și pentru mine, strategiile elaborate cu profesorul și doctorul eminent Dinu Antonescu în a intra online încă din ianuarie ca să pierdem locul la ce ne doream. Acolo, sus, la balcon, unde mă întîlneam cu doctori, profesori, colegi și unde atmosfera a fost mereu spirituală, de dezbatere, de bucurie, analize scurte, simț critic. Sute și sute de amintiri care se animă de fiecare dată la un nou început. La o nouă ediție. Parte din miracolul de care mă agăț cu recunoștință și smerenie ca să nu mă las pradă deznădejdii. Un așa mare păcat. Și nici comentariilor animate ale nespecialiștilor care au decis că ediția aceasta este slabă. Înainte să înceapă. Doar fiindcă parte din snobi nu au auzit și nu cunosc multe din numele de muzicieni tineri. Recunosc doar „șlagărele“ anilor din urmă.