De-o vreme, trăim într-o larmă asurzitoare care, nu e nicio îndoială, incomodează lucida gândire asupra noastră și asupra lumii. Cum spuneam altădată, nimic nu mai e ex-otic astăzi, totul se petrece in-otic. Se năpustesc asupră-ne puhoaie de știri mai mari și mai mărunte, cu vocea la fel de ridicată și cu pretenția de a fi auzite, ascultate. Totul, de la amenințări cu războaie la știri despre vreun pisoi rătăcit, are parte de vorbe multe, mari și goale, de imagini stridente și, mai ales, de mlaștina tot mai sufocantă a comentariilor zecilor, miilor de inși ce cred că au păreri care trebuie anunțate lumii întregi, deși nu și-au luat nicio clipă de răgaz să gândească vorbele aruncate în lume. E tot mai greu să socoți ce e rău și ce e bine sau câți dintre cei care se proclamă guru sunt autentici și câți calpi. Așa îmi explic și faptul că, în ultima vreme, se vorbește mult despre tăcere. Nici ea nu putea scăpa tratamentului verbal în exces, în supradoze. Tăcerea nu poate fi definită decât prin vorbe din afara ei, tot așa cum moartea nu poate fi vorbită decât dinspre viață, căci „morți sunt cei muriți“. Cele două nu au șansa de a se confesa dinăuntru, de a fi descrise direct de cei care le experimentează.
Deși prețuită mereu ca fiind „de aur“, punând la colț cuvântarea goală – „de tăceai filosof rămâneai“ –, ea, tăcerea, nu se numără printre preferatele oamenilor. „Urâtul din ce-i făcut/ din omu care-i tăcut“, spune vorba veche. Cel care tace între oameni, „nemuritor și rece“, nu poate concura cu „cel guraliv și de nimic“, în care se recunosc cei mulți. Tăcerea poate fi percepută și ca accept, dar și ca neimplicare, răceală, refuz, abandon: „De ce taci când fermecată inima-mi spre tine-ntorn.“ Fără-răspunsul retează relația, asemeni morții. Moartea nu deghizează absența, ci o strigă cu tăcerea de nepătruns a măștii care ia locul chipului. Tăcerea mormântală ori tăcerea ca de mormânt sunt aproximări, nu experiențe. Nimeni nu a depus vreodată mărturie din experiență proprie. Se presupune doar că, cel mort tăcând, tace totul în preajma lui.
„Limbajul a fost «conceput» pentru a gândi, și abia apoi pentru a comunica“ (Noam Chomsky), iar „Vorbirea este reprezentarea experiențelor minții“ (Aristotel). Ca lucrurile să se întâmple cum se cuvine în relația noastră cu lumea, cu ceilalți, ar trebui să folosim mai multe cuvinte în actul/procesul gândirii decât în cel al comunicării.
„Cuvintele nu spun niciodată același lucru, oricât ne-am dori“, spune José Saramago în Cvasiobiect (trad. Simina Popa, Editura Polirom). „Dacă ar spune același lucru, dacă s-ar grupa prin omologie, atunci viața ar fi mult mai simplă, printr-o reducere succesivă până la onomatopee, nici ea chiar așa de simplă, și tot așa, probabil, până la tăcere, pe care am denumi-o sinonim general sau omnivalent.“ Mi-a plăcut cum sună: tăcerea ca „sinonim general“. Dar, divaghez eu, sinonim absolut fiind, ar putea exclude toate cuvintele, le-ar zădărnici rostul. Căci nu e deloc sigur că tăcerea va sugera imediat înțelepciune și cunoaștere. Cel care tace prelung poate fi un gânditor profund, dar, până-și actualizează gândurile prin cuvinte, îl putem bănui și de prostie și lene. („Ce faci bade, șăzi și te gândești? Ba, numa șăd“). Sihaștrii sunt socotiți înțelepți, fiindcă se presupune că au mult timp pentru gândire, dar gândul ne-pus în cuvinte nu există: „Unii tac din înțelepciune, alții tac din prostie; oricum, tăcerea lor vorbește.“ (Dimitrie Cantemir). Când „tăcere este totul și nemișcare plină“, am putea interpreta tabloul în cheie romantică, de atmosferă propice unor sentimente „vânjoase“, cum zicea Liviu Rusu, dar încremenirea în nemișcare e și simptom de moarte, apatie. La Bacovia, cel ce gândește și simte, creier „ce palpită de tristețe și tăcere“, este secondat și subminat de cel ce vorbește. Existența prin limbaj își îngăduie inițiative rebele, neașteptate, de care „celălalt“ se înspăimântă. Iată o frază-refren din Târziu în cele trei variante în crescendo ale ei: „de n-aș spune un cuvânt într-o spaimă crescândă… și să cad“; „de n-aș striga un cuvânt în noaptea asta… și să cad“; „de n-aș răcni un cuvânt într-o spaimă crescândă… și să cad“. Expresia fiind văzută ca exteriorizare imperfectă, excesivă, poetul își impune concentrări maxime („Se spune că literatura e un plus al vorbirii, o sărăcire a oamenilor; privesc spre fereastră și aș vrea să vorbesc numai ce trebuie…“ (Dintr-un text comun).
Citesc în Aurel Codoban (Comunicarea în epoca reproducerii ei artificiale, 2025): „O vreme problema mea a fost cum să taci într-o lume cucerită de comunicare, cum să nu fii dizolvat în oceanul comunicării. Dar «dacă tăceai, filosof rămâneai» e un sfat pervers. El ne spune că e prevăzător să taci, rămânând gânditor, în limbaj corporal – poza gânditorului profesionist. Dar e doar o sustragere tactică din comunicarea pe care n-o poți controla. Cum să taci în lumea de azi este, de fapt, o întrebare despre ce fel de tăcere vorbește în lumea de azi, în care nimeni nu se poate sustrage comunicării. […] Tăcerea în comunicarea generalizată și tautologică înseamnă «comunică bine cu tine însuți», revino-ți în simțiri; nu te pierde cu firea și nu te lăsa dizolvat în bla-blaul comunicării, pentru a putea comunica bine cu ceilalți!“ Vast proiect!
Sigur, „vorba dulce mult aduce“, e amăgitoare și manipulatoare. Dar când e prea multă nu mai are preț: „vorbă multă, sărăcia omului“, căci omul nu mai e cel care „tace și face“. Evaluările își pierd logica. Eficiența parlamenta rilor, de pildă, se cântărește prin numărul de luări de cuvânt, e suficient așadar să te bagi în vorbă, chiar dacă nu tot ce e în gușă a fost trecut prin filtrul și șlefuirea necesare în căpușă. Când „gura vorbește fără el“, vorbitorul e fie un bețivan năucit de alcooluri, fie un guraliv care mizează pe ceea ce poate câștiga prin vorbele sale, oricât de goale, căci „din coadă au să sune“, amăgind ascultătorii.
Dezbaterile publice sunt mai degrabă întâmplări mondene și parade de nocebo. Descărcare de năduf în lanț. Nu doar că plăcerea taclalelor e atât de mare încât paralizează trecerea la fapte, dar, inteligenți fiind, vorbitorii știu deja de la bun început că rareori se schimbă ceva pe lume grație dezbaterii; jocurile se fac și sforile se trag în alte zone, nu tăcute, ci doar tăinuite. Cum oricine își poate da cu părerea de dimineața până seara, și o face!, nicio diferență notabilă între cei chemați să vorbească în cunoștință de cauză și să treacă pe loc la fapte și cei care doar au păreri, adică nu obligatoriu opinii și interpretări ruminate, ci năzăreli și părelnicii. Se vorbește prea mult, excesiv, despre toate, și nu se discută cu adevărat despre nimic. O discuție presupune ajungerea la un acord, găsirea punctului de convergență al mai multor opinii și, implicit, gândirea pasului următor, de făcut spre folosul unui cât mare număr de indivizi. Vorbăria, cleveteala și clevetirea, în schimb, macină nervi, consumă inutil timp, se află în treabă. „Când te gândești câtă cheltuială de vorbă fac oamenii pe lume fără să se poată înțelege!“ (Hortensia Papadat-Bengescu). Ar fi de reînvățat rostul vorbirii și al tăcerii pe fundalul unui zumzet cultural cotidian, persistent. Rezultat al procesării semnalelor furnizate de simțuri imperfecte, pe de o parte, și al interpretărilor, mereu, inevitabil trunchiate, parțiale, remaniabile, realitatea e tot mai ficțională și mai subversivă. Tăcerea e ruptă, sfâșiată, zdrențuită căci nimeni nu-ți mai cere să taci dacă nu poți spune ceva mai bun decât tăcerea.
Rostirea, poetică ori nu, presupune și împerecherea discretă, subtilă, grea, cu nerostitul, cu tăcerea. Orice rostire „vibrează de substanța unui nerostit ce îi servește și de resursă ritmică“. (Laurent Jenny). Zice Vasile Spiridon în „România literară“: „Limba latină posedă cuvinte distincte pentru două feluri de tăcere: silere (liniște concretă, adică lipsa sunetului venit atât de la om, cât și din mediul înconjurător) și tacere (actul conștient și voluntar de păstrare a tăcerii din partea ființei omenești): «apoi liniște./ apoi profundă tăcere». (Ion Mureșan).“ Deși nu e concretă în sens tradițional, tăcerea e, totuși, un fel de obiect care poate fi rupt, spart. Poate fi și ascunzătoare, căci tăinuiești punând sau trecând sub tăcere.
Iată o țesătură cvasi-în tâmplătoare de tăceri din cărți: „Tăcerea este umbra unui cuvânt“; „E-atâta liniște în jur…“ (Lucian Blaga); „Mi-s dragi ungherele / pe unde se-ascund să toarcă tăcerile“ (Magda Isanos); „Să fii stâncă în mare, / Nesfârșirii timpan,/ Să reziști neclintită / în tăcere / Și-n van.“ (Ana Blandiana); „iată, vin sărbătorile tru purilor, / și rămân liniști mari, / și trupurile îndură tăceri, / și pe urmă tăcerile se adaugă/ unor melodii ce se aud / cu auzul nostru de pe urmă“ (Aurel Pantea); „Valuri de tăcere grea./ E o tăcere care spune ceva/ pe un ton poruncitor,/ dar nu înțeleg ce spune“ (Gabriel Chifu); „Cuvinte fra gede, ca pământul din plaur, / mi se-nghe suie-n gură, / dar tac, liniștea-i toată lumină, / strălucitoare, vibrândă, / ca-ntr-o icoană foița de aur“ (Adrian Popescu); „Totul e să nu coboare tăcerea-ntre noi“ (Marin Sorescu); „Dacă privești cuvântul în tăcere / se-alege singur soarele de nor“ (Grete Tartler); „Era așa de mare tăcerea serii, încât o clipă cei de la foc și-au auzit inimile bătând“ (M. Sadoveanu). O carte a lui Dinu Flămând adună Stive de tăcere, iar Magda Cârneci contemplă O tăcere asurzitoare. Ca să nu mai vorbesc de Fețele tăcerii pe care le scrutează Augustin Buzura. La Mircea Tomuș, în exceleta pentalogie Aripile dragonului, Clujul e o cetate luminoasă: „sufletul muzicii bântuie orașul pe dedesubtul și prin interiorul geografiei lui fizice, palpitând nestins ca un zvon neîntrerupt al tăcerii [s.m.] […] Este ceva ca o apă sonoră, un flux continuu, ca o împletire strânsă de fire nevăzute“.
Citeam în Umberto Eco (Cum ne construim dușmanul): „Numai în tăcere funcționează singurul și cu adevărat puternicul mijloc de informație care este murmurul.“ Cum internetul reprezintă „maximum de zgomot cu ajutorul căruia nu primești nicio informație“ sau, dacă primești, nu știi cât e de credibilă, se pare că am pierdut condiția tăcerii și, o dată cu ea, posibilitatea de a capta „murmurul, unicul mijloc de comunicare fundamental și demn de crezare“. Dar noi trăim în „satul mondial“, ne bălăcim în puhoaie de zvonuri actualizând o predispoziție funciară a omului. Vezi teoria bârfei lansată de Yuval Noah Harari: Homo sapiens a învins toate speciile, pe ceilalți Homo și celelalte vietăți fiindcă este bârfitor și mincinos. Un discurs a cappella, de nimic contrariat, iluzionat că e unic deținător al Adevărului e totuna cu tăcerea, cu moartea. Dar nu e, oare, tot astfel vacarmul libertății deșănțate a cuvântului?
S-a întâmplat să fac, în ultima vreme, mici experiențe de testat performan țele ChatGTP. I-am cerut câteva rânduri despre tăcere. Iată frânturi din ce-mi scrie în 10 secunde: Tăcerea este adesea confundată cu golul – un gol, o pauză, o lipsă de sunet. Dar adevărata tăcere este rareori goală. Este densă. Respiră. Ascultă. Păstrează în ea nerostitul, reținutul, greutatea insuportabilă a ceea ce ar fi putut fi spus… Trăim într-o lume saturată de zgomot: conversații care nu spun nimic, muzică fără melodie, opinii care răsună la nesfârșit în camere digitale… Și totuși, în mijlocul tuturor acestora, tăcerea rămâne una dintre cele mai puternice expresii… A sta în tăcere nu înseamnă a scăpa de lume, ci a te întoarce la ea mai pe deplin. În cele din urmă, tăcerea nu este absența sensului, ci forma sa cea mai pură. Hait, mi-am zis, nu prea e a bună… Aurel Codoban avertizează: „inteligența artificială răspunde la solicitarea ta, produ când, din masa de mesaje accesibilă pentru ea, un răspuns pe care învață să-l facă tot mai adecvat cererii tale. Inteligenţa artificială face totul pentru tine și în locul tău…“. În locul meu? Ei, asta nu!