Sunt câțiva scriitori care au publicat, cu precădere în ultimii ani, romane remarcabile, având ca personaje bărbați septuagenari, ce-și consumă, la intensități diferite, prin trăiri sau rememorări, o existență marcată de traume recente sau mai îndepărtate, personale sau ale unor ființe apropiate. În încercarea lor de a da semnificație unei întregi existențe, regăsim acea năzuință de a pune în armonie viața trăită și suferința umană, trecutul redescoperit și prezentul încărcat de întrebări.
Autorii acestor romane sunt nume de primă mărime ale literaturii contemporane, iar tema acestor creații, deși comună, cum precizam, îi individualizează, o dată în plus, în narațiuni a căror măiestrie auctorială oferă cititorilor noi motive de satisfacție estetică. Astfel, vechilor romane ale lui Luis Landero (Jocuri ale vârstei târzii) sau Lorenzo Marone (Tentația de a fi fericit), li s-au adăugat, de curând, două excepționale opere literare ce îmbracă, în modalități diferite, desigur, „proiecte constructive“ de o mare finețe ideatică: Baumgardner, ultimul roman al lui Paul Auster, și Vârsta târzie, recentul roman al lui Bernhard Schlink. Două romane care se diferențiază nu atât prin arta lor compozițională, proprie autorilor, cât prin modalitatea în care cele două personaje, Baumgardner, din romanul omonin, ajuns la vârsta de șaptezeci și unu de ani, și Martin Brehm, din Vârsta târzie, se raportează la consumarea dramelor de la răscrucea anilor înaintați, primul, prin pierderea soției, înecată, al doilea, traversând, la șaptezeci și șase de ani, ultimele luni de viață, înaintea sfârșitului iminent, adus de un cancer în stadiu terminal.
Aminteam mai înainte de romanul Tentația de a fi fericit a lui Lorenzo Marone, alăturat temei acestor însemnări prin vârsta personajului Cezare Annunziata – șaptezeci și șapte de ani –, dar atât de deosebit prin modalitatea în care acest napoletan încă flămând de viață privește viitorul, redescoperind frenezia iubirii, într-o libertate nu lipsită de neajunsurile vârstei. Este, aceasta, filozofia lui de viață, care îl face să privească cu olimpiană detașare complicata operație pe cord deschis la care va fi supus, mărturisindu-ne, de pe targa ce-l poartă spre viață sau moarte, nu obișnuita teamă în fața acestei grele încercări, ci lucrurile care îi plac și la care așteaptă să se reîntoarcă cât mai repede („Îmi place mirosul copiilor de-abia născuți și muzica îndepărtată a unui pian. Îmi place zgomotul pietrișului călcat în picioare și drumurile care se întind ca niște torente printre câmpii. (…) Îmi place când o femeie îți spune te iubesc cu ochii. Îmi place cum plesnesc castanele puse pe jăratec. Îmi place liniștea unor seri de vară și zgomotul valurilor noaptea. Îmi place ciripitul din fața ferestrei, apa care scaldă picioarele și îmi place să simt sub degete scoarța unui bătrân măslin. Îmi place mirosul coșurilor de fum când mă plimb pe străzile unui sat de munte. (…) Îmi plac fotografiile care-ți permit să călătorești în timp. Îmi place scârțâitul podelei de lemn. Îmi place o casă ruinată aflată într-un lan de grâu. (…) Îmi plac păsările care se adăpstesc pe streașină și așteaptă să se oprească ploaia. (…) Îmi place albul caselor de la mare și vechile curți cu hainele puse la uscat. Îmi place când mă vizitează o amintire. (…) Îmi place zgomotul buzelor pe piele. Îmi place clipa dinaintea primului sărut. Îmi place cel care are puterea să creadă cu toată ființa lui în ceva. (…) Îmi place cel care știe să iubească.“ Dar, mai ales, trebuie să completăm cu ultima propoziție a romanului, spusă de fericitul Cesare Annunziata: „Îmi place cel care luptă în fiecare zi să fie fericit.“
Da, tocmai această „banală“ fericire le lipsește celor doi protagoniști ai romanelor lui Paul Auster și Bernhard Schlink, pe care întâmplările vieții îi pun în fața unor drumuri cu o singură, dramatică, direcție.
Paul Auster este autorul unei opere remarcabile, începută cu trilogia New York-ului, prin care ne deschide ușa spre fabuloasa lume a metropolei americane, continuată, printre altele, cu Leviathan și Mr. Vertigo, cu împletirile lor rafinate de, cum s-a spus, „jocuri de idei“, dar și cu tulburătorul Un om în întuneric, povestea lui August Brill, scriitorul care, cu luciditatea celui care înțelege totul, brodează ficțiuni în pânza unor realități dramatice, și încheiată cu Baumgardner, ultimul său roman, prin care marele scriitor american desăvârșește o galerie de personaje ce evoluează între fantastic și tragic, între firesc și straniu, toate prinse în plasa unor relații de familie sau sociale, când tandre, când răvășitoare. În toate aceste romane a fost remarcată capacitatea de transfigurare a lui Auster, care, iată, poate da dimensiuni nebănuite până și ralației dintre un om și un câine, precum în ineditul roman Tombactu, într-o transcendere a unui umanități obosite, în care bietul Willy este un simplu muritor, iar patrupedul ce-l însoțește în cutreierările lor nesfârșite devine Domnul Osache.
Pe alt plan se situează trama (și drama) romanului Baumgardner, în care relația soț-soție, întreruptă prin moartea Annei, la cincizeci și opt de ani, îi prilejuiește lui Seymour, cel cu o impresionantă carieră didactică și scriitoricească, o reevaluare a unui trecut consumat într-o comuniune de idei și trăiri, proprie unor oameni cultivați (soția a fost poetă, editoare și traducătoare), în care fiecare și-a găsit locul și menirea în chipul cât mai firesc. Este un roman grav, o meditație despre neantul morții, a unui om care a văzut și știe multe, dar care își constată, când cu o blândă zbatere, când cu un umor fin, limitele biologice, iminenta prăbușire. Ar putea fi acest ultim roman al lui Paul Auster și un testament literar al unui autor care și-a „camuflat“ o viață întreagă sentimentele și emoțiile în personaje comune sau bizare, revoltate sau îngăduitoare, toate însă dând sclipire unei complexe umanități.
Deși este unul dintre cei mai traduși scriitori străini contemporani, Bernhard Schlink nu are, în România, notorietatea unui Eric-Emmanuel Schmitt, cu celebrul său ciclu romanesc Străbătând secolele și o rapiditate a aparițiilor editoriale care pune la grea încercare rezistența la lectură a cititorilor, și nici chiar a nobelizatei Olga Tokarczuk, cea care ne încântă cu fanteziile ei narative.
Constatarea de mai sus este cu atât mai surprinzătoare, cu cât Editura Polirom i-a consacrat lui Bernhard Schlink, de-a lungul a câtorva ani, o întreagă serie de autor, traducându-i atât romanele (Cititorul, Întoarcerea acasă, Weekendul, Femeia de pe scări, Olga, Nepoata), cât și volumele de povestiri (Evadări din iubire, Minciuni de vară, Culorile despărțirii).
Simpla enumerare a acestor titluri poate contura un univers narativ omogen, dezvoltat într-un stil care privilegiază construcția clasică, lineară, fără fragmentări, cu subiecte și personaje aparent comune, prinse în plasa unui anodin cotidian, aparent suficient sieși, dar care, pe măsura înaintării în text, își părăsesc obișnuințele, lâncezeala și comoditățile, trăind sau retrăind noi experiențe, noi înțelesuri, chiar revelații. De mai mică sau mai mare întindere, avem în opera scriitorului german bucăți de viață intimă, redescoperiri târzii, „pași greșiți“, confirmări sau infirmări surprinzătoare, taine adânci, culpabilizări sau rătăciri.
Povestirile lui Bernhard Schlink aduc în paginile lor o lume ce se desfășoară sub semnul firescului, fie că vorbim de intelecuali rafinați, de artiști sau simpli muncitori, tineri sau la vârste venerabile, toți încercând să se regăsească, radiografiindu-și trecutul sau proiectându-se în viitor, încrezători în sine sau dezorientați de vremurile în continuă schimbare.
Martin Brehm, protagonistul Vârstei târzii, este unul dintre aceste personaje, care, alături de mai tânăra lui soție, Ulla, și de fiul lor, David, de numai șase ani, înceacă să dea sfârșitului său iminent firescul unui destin acceptat, fără dramatizări inutile. El își trăiește ultimele luni de viață fără iluzii deșarte, cu dorința de a orândui totul: îi lasă scrisori cu sfaturi de viață fiului, sărbătorește ziua soției, încearcă, în chip de detectiv, să-i dezlege dureroasa dramă din copilăria acesteia, când a fost părăsită de tată, acceptă chiar și relația adulterină a Ullei, cu gândul ca ea să fie fericită, iar fiul său să-și găsească un loc în viitoarea familie, după ce el nu va mai fi. Totul în comportamentul lui Martin poartă pecetea umanului încărcat de naturalețe și firesc. Sau, cu alte cuvinte, cum scrie pe coperta cărții, Schlink ne oferă o poveste despre cum, într-o situație dramatică, cu demnitate și inteligență, un om „își poate lua adio“.
Așadar, două romane mustind de dureroasă înțelepciune, o profundă lecție despre viață și moarte din partea unor mari scriitori care caută, prin tot cea ce au creat, esența spiritului uman.