Ieșirea din vârtej, roman apărut la scurt timp după volumul de poezii Scrisoare din savană (2024), este semnul că Péter Demény se alătură grupului restrâns de scriitori care se exprimă cu egală îndemânare în două limbi. Rămâne de văzut dacă, în activitatea sa ulterioară, limba română va înlocui în totalitate limba maghiară în care a scris de la început sau, mai degrabă, se va ajunge la un soi de echilibru bilingv, ascultând numai de inspirație. Deocamdată, trebuie să constat că transferul de la maghiară la română s-a petrecut chiar în interiorul unui proiect romanesc, între primul volum al seriei – intitulat Vârtej în reluare (2006, apărut în traducerea româ nească a lui Kocsis Francisko în 2023) – și cel de-al doilea – care și prin titlu, și prin conținut, face pandant cu primul. Continuitatea subliniază unitatea personalității artistice a lui Péter Demény, pentru care limba de expresie joacă mai mult rolul de vehicul, mai ales că poetica romanescă proprie pune accentul pe autenticitate, nu pe „artă“. Totuși, nu mă pot opri să remarc că un asemenea nivel de stăpânire literară a limbii române este puțin obișnuit și are, probabil, legătură cu o trăsătură a autoportre tului spiritual pe care autorul și-l face, en miettes, în text. Mai exact, cu pasiunea sa pentru poezia și pentru dramaturgia românească, pasiune care l-a făcut să încerce, ca maghiar din România, să mânuiască limba oficială nu numai ca mijloc de co municare uzuală cu nemaghiarii, ci chiar ca limbă de expresie artistică.
Dar să revin la romanul recent, Ieșirea din vârtej.
Una dintre tentațiile cele mai puternice căreia trebuie să-i reziste criticul, atunci când scrie despre o narațiune cu substrat autobiografic, este cea de a merge pe firul autobio grafic. Mai ales când – așa cum este cazul acum – îl cunoaște pe autor, ca și pe unele/ unii dintre protagoniștii narațiunii.
În cazul de față însă, ar fi o eroare, iar criticul ar cădea într-o capcană ingenuu întinsă de autor. Ca și romanul anterior, Vârtej în reluare, dar altfel decât acesta, Ieșirea din vârtej are o arhitectură prea puțin caracteristică prozei confesive: concret, fragmentele redactate la persoana I a autenticității sunt întrerupte de șapte povestiri ce pot fi subsumate basmului cult. În timp ce capitolele romanului propriu-zis nu au titluri, „basmele“ au, iar conținutul lor se leagă – nu sintagmatic, în cronologia narațiunii, ci paradigmatic, prin tipologia personajelor fantastice – de cel al fragmentelor de roman. Deși Péter Demény își subliniază de mai multe ori, pe parcursul romanului, preferința pentru autenticitatea prozei, în detrimentul construcției epice obiective, tot el își subminează cu multă subtilitate temeiurile acestei opțiuni: „Prin urmare, ca să o dau mai pe glumă, în mine se luptă basmul cu realitatea. Basmul m-a chinuit cumplit, m-a făcut să fiu nefericit, să trăiesc în mizerie sufletească, să nu mă înțeleg și să nu pot iubi așa cum iubește un om, în timp ce realitatea mi-a oferit numai lucruri bune până acum, dar prin niște lupte crâncene pe care a trebuit să le duc cu mine însumi. Oare ce poate să mai urmeze?“
întrebarea ultimă este, evident, o capcană narativă: consecința acestei smulgeri din basm și a intrării în realitate este însuși textul romanului Ieșirea din vârtej. Procesul nu este încheiat și, de aceea, nici textul nu este static. Totul se desfășoară în fața ochilor noștri, ca un ghem sufletesc pe care Péter Demény îl deșiră, fără anestezie și fără ceremonial. Nici măcar statutul textului nu este deplin și definitiv stabilit. Într-un loc, autorul îl definește ca pe un roman: „Romanul acesta este al unui Nostradamus nesigur, care ar dori să știe viitorul și chiar are elemente, aspecte cu ajutorul cărora să-l ghicească.“ Dar altundeva același autor vorbește de un jurnal, nu de un roman: „Un jurnal smintit, o nebunie chibzuită – asta este jurnalul de față.“ Iar precizările ulterioare tulbură și mai mult tabloul: „Nu e jurnal cum se cuvine, nu e ca jurnalul pe care îl scrie Mikuna și pe care mi-ar plăcea să-l citesc, deși mă tem îngrozitor de asta; este jurnalul gândurilor mele, care aruncă în fața minții mele amintiri abia cernute, ca să le analizez.“
În fapt, pe palierul epic, povestea este destul de simplă. În Vârtej în reluare, naratorul autenticist, având toate semnele implicite ale identității cu autorul Péter Demény, ne făcea părtașii unei introspecții care pornea dinspre prezent înspre trecut, dinspre eșecul unei iubiri convenționale – transformate în mariajul cu Maria și într-o încercare de existență burgheză – de a vindeca traumele unei copilării marcate de absența iubirii, de alcool și violență paternă, dublate de convenționalis mul și evazionismul matern. În Ieșirea din vârtej, naratorul ne oferă spectacolul propriei sale metamorfoze, dinspre o iubire-spectacol, trăită cu Melly, înspre o iubire „normală“, care îl ajută să își cunoască pe rând demonii, învățând să conviețuiască și să-i domine, alături de Mikuna. Ruptura de Melly e dramatică și, pentru mulți dintre cunoscuții celor doi, incomprehensibilă: naratorul însă ne înfățișează, prin întâm plări semnificative (poate alese aleatoriu, poate nu… dacă tot vorbesc de arhi tectura textului), etapele nevinde cării reciproce. Din soluție de ieșire, relația cu Melly se tran sformase într-o nouă problemă, care producea frustrări pentru ambii. Neiubită în copilărie ea însăși, Melly încerca să compenseze nu prin firesc, ci printr-un exces de sens contrar. Și anume, de excen tricitate, de culori, de decorațiuni, de elemente pe care naratorul le percepe ca fiind exterioare și incapa bile să vindece trauma de profun zime.
romanul, așadar, ne face martorii unei noi relații, cea cu Mikuna, care este complet diferită de tot ce trăise până atunci naratorul-autor. Mikuna este româncă din sud, nu știe maghiară, iar pentru a fi cu ea e necesară plecarea naratorului din Târgu-Mureș și din Transilva nia care poartă atâtea semne ale civilizației maghiare, spre a se stabili în Bucureștii execrați de toți cei care nu-i cunosc. Naratorul își înfruntă nu numai trauma perso nală, ci și stereotipurile unei edu cații maghiare pe care, acum, o denunță nu din perspectiva majo rității, ci din cea personală, a artis tului. Observațiile sale despre cele două stereotipuri – cel românesc, majo ritar, și cel maghiar, minoritar – îi vor nemulțumi, probabil, pe mulți, din ambele spectre. Mă mărginesc să spun că punctul de vedere al lui Péter Demény nu este nici politic, nici cultural, ci ține de devenirea sa, ca om și scriitor, și este de o desăvârșită bună-credință, ca și de o vizibilă civilitate.
Trebuie spus ceva și despre cele șapte basme culte intercalate în șirul fragmentelor de roman confesiv, cu atât mai mult, cu cât ele 1) ne amintesc de „celălalt“ Péter Demény, cel din Splendidul mistreț (apărut în traducerea românească a aceluiași Kocsis Francisko în 2020), și 2) au titluri și nu sunt introduse aleatoriu, ci poartă cu ele semnificații paradigmatice, fiind adesea un „roman pe dos“. Aș atrage atenția, de pildă, asupra micului basm Fata cu nori, urmat de un capitol de roman care începe limpede: „Un romancier mi-a zis recent că el nu vrea să-și scrie noul roman până când nu simte că a picurat din el și ultima picătură de otravă. Pe mine nici nu cred că mă interesează așa o operație, cel puțin nu în arta mea. Scriu acest cuvânt cu atâta încredere pentru că nu arta mă interesează. Să fiu mai explicit și mai onest: mă interesează, firește, dar când trag linie, mă interesează viața mea, personalitatea mea, întregul meu pe care nu l-am atins și pe care nu l-aș putea atinge așteptând cuminte. Asta am făcut în viața mea, nu am avut răbdare. Mikuna e prima mea iubire care mă învață să am răbdare cu mine. Mă învață să stau cuminte în vârtej, altfel sigur mă voi îneca.“ Basmele nu sunt un contrapunct al capitolelor de roman, ci o rescriere într-un alt cod, un cod care aparține vizibil ficțiunii, în timp ce romanul se plimbă între creație, introspecție și notația autentistă.
Se poate spune că Ieșirea din vârtej este un roman al vindecării prin iubire și al dezvoltării personale după o lungă imaturitate. Însă accentul cade, în infinitivul lung aflat la originea substantivului „ieșire“, pe proces, nu pe finalitatea lui. Iubirea este o vindecare de durată, o work in progress, corespunză toare personalității artistice barochiste a lui Péter Demény.