Am citit cu plăcere ultimul volum de versuri al lui Daniel Corbu, unul antologic. În contextul unei asocieri haotice de vorbe sub care în ultima vreme condiția poeziei sucombă cu succes, avem în față o creație de remarcabilă autenticitate personală, ceea ce nu e puțin lucru. Doi factori se află în spectrul său într-o relație mutuală, ființa generatoare de sine și expresia ca identitate estetică. Ambele la vedere. Neevitându-și natura existențială, poetul îi caută și-i găsește echivalențele imagistice în suflarea necurmată a unei vitalități care „dă tonul“, cu o fertilă încredințare în jocul său exuberant. Optzecist de vârf, d-sa abordează modalitățile postmodernismului în lejeritatea lor. Între frenezia mirajelor și momentele de meditație dezvoltate în marginea acestora, dibuie unghiuri care să-i capteze convenabil inspirația, până și dubiul cu nonșalanță introdus posedând fastul său: „Nu știu cui va folosi cântecul ăsta/ bătrân și virgin/ aceste versete cu zornet pământesc/ sărutate de cenușa atâtor trecute disperări./ Dar cum orice sunet roade din clopot/ tot așa întrebările din inima celui singur/ până se topește încet/ și pe când borțoasa absență pe nesimțite naște/ o nouă absență la fel de perversă/ mi-i dat să rămân cu strigătul întreg și neauzit/ Doamne“. (Evanghelia după Corbu). Drept factor inițial ar putea fi considerat un atașament atavic de materie, o sfidătoare țărănie: „M-am umplut de pământ. Îl scutur de pe haine de pe limbă din suflet visez cu pământ. Scriu cu pământ. Pământ! (…) Bunicul arunca pământ spre cer/ și făcea o fântână de afundat în ea chipul./ Și chipul era mereu trist./ Că vai, câtă singurătate la cel de pământ!“ (Simfonia întâia. Imperială). Patriotismul identic entuziast de pe o poziție contemporană, tras în exclamație confesivă: „Te-am văzut pe internet/ Țara mea mică și urgisită/ și pe tine, Doamne al patriei mele!/ Și eu am probat dinții falși ai exilului“ (Ibidem). Aidoma zeului tibetan confruntat cu tradiția păcatelor: „Poate că doar eu am văzut zeul cel rebegit/ tăbârcind lada de zestre a păcatelor/ pe drumul de piatră și colb/ al lumii de azi“ (Amintiri din Tibetul unor secunde). Însăși moartea n-ar fi decât un festin grandios-lugubru al materiei vizionar asimilate: „în acest eon postmodern/ se moare pe dinlăuntru/ ca un pământ uscat de șarpele viziunii mărunte“ (Scrisoare domnului Dante). Inclusiv cu o nuanță expresiv alintată: „Se moare frumos, se moare concav/ se moare pe dinăuntru/ ca aerul nepotrivit pentru respirare“ (Ibidem). Ajungându-se însă la o saturație a acestui materialism devenit obsedant, printr-un sarcasm al sinelui ofensat: „Adânc mă murdărisem de umbra mea/ și de privirea acidă a ierbii“ (Ibidem). Nu cumva cultul materiei n-a constituit decât un test al ființei introspective? Putând fi considerat la rigoare și drept o provocare, un soi de adversitate stimulativă? O emfază a imaginației sub care pare a se afla un strat mai profund. Depășind cu o senzație subiacentă de despovărare percepția directă, palparea, bardul accede la fantasmă, la fiorul vizionar. Iată cuvintele extatice adresate fratern lui Umberto Eco: „După cum îți spuneam la acel Gaudeamus/ de octombrie într-un București cenușiu/ frate Umberto Eco, prinț legitim al/ Numelui trandafirului și lector in fabula/ eu am apărut pentru a vă povesti invizibilul./ Sunt compus din strigăte de pe diguri/ din agonii și regrete limite căderi și litere fierbinți/ ca toți cei din Ordinul Metaforei“ (Pentru a povesti invizibilul). Perspectiva materiei, compactă, obnubilantă, se întretaie cu reflecția unor fulgurante spiritualizări: „În cele din urmă/ fiecare merită doar ceea ce înțelege. (…) Să fi fost într-o altă viață păstorul cel/ tânăr păzitor de capre în insula Patmos?// Dacă nu de unde în atâtea flendurite duminici/ viziunea muntelui stâncos cu ierburi și mărăcinișuri/ uscate în soarele arzător (…) Dacă nu de ce acum după atâtea căderi în abis/ scena filmică a tânărului păstor de capre alergând/ spre stânca roșie/ și zgomotul săgeții intrate în carne/ și privirea neomenească a tânărului îmbrobonat/ de mireasma morții?“ (Păzitorul de capre). Prin textura de iluzii ale vitalității își face loc fatalitatea: „Așa ne înșelăm de fiecare dată./ În realitate zidurile nu s-au prăbușit./ În tine înserări după înserări se repetă iar frigul/ se mută-n statui./ Încet încet vei lua chipul singurătății./ Acolo departe în cărți ți-i negru seninul.“ (Șapte heptastihuri pentru bibliotecile-fântâni). O privire gravă asupra existenței relevă o mixtură de dramă și contemplație, de obiectivitate cosmică și de subiectivitate însetată de creație: „Lucrul pe care l-ai dorit al tău te/ stăpânește./ Fie!/ În mine drumurile se zbat ca peștii în plasă/ Mucezește absența/ iar câțiva admiră dâra de sânge a privighetorii ucise“ (Weekend secret). Cu accente frecvent antinomice, autorul trece în fine la altă ipostază. E stratul critic al procesului intentat lumii, în secvențele căruia apar accente cinice în sensul unei dereglări antiparadiziace. Foaia lirică e, așadar, întoarsă sub semnul unui misticism negativ, oarecum cioranian: „Pe urmă/ am adormit și-am visat imensa poartă a Paradisului/ plină de desene obscene, de-nfățișări și/ înscrisuri grețoase. Apoi am smuls cartea din mâna/ îngerului și-am ales doar cuvintele care țin locul de aripi.“ (Fratele Iuda). Înregistrăm și o fază preparativă a acestuia, în care credința apare acceptată ca o cedare, ca o prăbușire în obșteasca suferință divin-umană: „La început a fost marele Cuvânt/ care s-a fărâmițat în mii și mii/ de cuvinte pipernicite și purtătoare de pagubă./ Și așa cum nu există dragoste fără milă/ cine gustă azi din azima cerului/ își are privirea surpată de lacrimi.“ (Evanghelia după Corbu). O atare dialectică a credinței reprezintă latura sesizantă a creației pe care am înfățișat-o. Încheiem reproducând rândurile ce i le-am închinat mai demult autorului său: „Luptând cu poezia precum Iacob cu Îngerul, Daniel Corbu rămâne stăpân pe ființa sa care-l ajută «să privească lumea prin mai multe răni deodată», existențiale ca și textuale“. l