Citesc în Ogi Ogas, Sai Gaddam, Călătoria minții. Cum a apărut gândirea din haos (Editura Humanitas, 2025; traducere Walter Fotescu): „Sinele e alcătuit din limbaj. Sinele nu este un lucru. Dacă ar fi un gen de artefact material, atunci ar continua să existe și după moartea noastră. Niciun cadavru nu adăpostește un Sine. La fel ca și conștiința, Sinele e alcătuit din activitate mai degrabă decât din substanță. În particular, activitatea limbajului… Sinele este, în mare parte, o dinamică specială a limbajului care ajută o minte modulară individuală inserată într-o superminte sapiens avansată să făurească și să mențină o menire proprie, contribuind în același timp la menirea superminții.“… Găsesc aici atinse câteva mai vechi neliniști (cum le-ar numi Ortega y Gasset) ale mele.
Mai întâi, neîncrederea în vorbele mari. Sinele e adesea pus, pripit, alături de ființă, suflet, spirit, fără detalii și fără adânciri de sens. Înălțat („înălțarea“ e falsă) în zona tulbure a vorbelor stoarse de sens, simple sau interesate zorzoane mimetice. Și-au pierdut, sub „veacul ce înaintează“, și solemnitatea. Sunt utilizate nu o dată ca înlocuitor de lucidă cântărire a lucrurilor și speră să scutească, prin simpla enunțare, de orice îndatorire de a lua serios și responsabil în calcul calități și defecte. Ele, vorbele mari, decad, cum spuneam altă dată, nu se micșorează – așa cum se vorbește despre „micșorarea omului“ –, fiindcă pur și simplu vorbe mici nu există. Toate vorbele/ cuvintele conțin posibilitatea unui adaos de sens la existența umană (cea fără-de-sens altul decât un drum cu rost și urme spre moarte). Mi s-a întâmplat adesea să mi se ceară să-mi spun părerea despre o anume pagină scrisă. Observațiile mele critice erau întâmpinate uneori cu o privire umed-dezamăgită și acuzatoare: „Cum se poate să nu vă placă o poezie de suflet?!“ Răspunsul meu: „O fi de suflet, dar poezie nu e!“ stârnea disprețul. Habar nu aveam, eram, clar, lipsită de… suflet. În mintea multora, cuvântul cu pricina acorda „imunitate estetică“ textului, îl așeza mai presus de cârtirile unui biet critic. Decăderii acestor vorbe mari i se datorează, cred, și raritatea poeziei de dragoste ori religioase de calitate. E greu să dovedești „producătorilor“ de astfel de texte că, oricât de mare le e dragostea de divinitate ori de țară, de mamă, progenitură, iubită, simpla enunțare a sentimentului nu e pe dată poezie. Puhoiul contemporan de oferte „de suflet“ e, firește, de partea lor.
Apoi, faptul că sinele e chestiune de limbaj îmi spune că este, cum bănuiam, din zona ipotezelor, nu a certitudinilor, că e ceva in progress, care se face și se desface prin acumulări de cunoaștere, experiență, gând. Că este efortul fiecărui om de integrare a unui Eu. Înaintarea în viață însoțită de gând propune chenare în mișcare ale unei construcții mentale pe care să o pot numi eu. Mă raportez la acest eu cu fiecare gest mental și o fac cu meditație, negociere, interpretare. Încerc să răspund, mie și celorlalți, la întrebarea „cine sunt eu?“, dar răspunsul nu e niciodată ultim și definitiv. Doar moartea oprește acest proces, această acțiune, această dinamică.
O altă neliniște: cea legată de existența paralelă a minților strălucite care asigură progresul civilizației omenești cu mințile miliardelor de pământeni care ignoră esența progresului și, în cel mai bun caz, îl folosesc orbește. Autorii vin cu propunerea superminții. Excelent folosită povestea simurgului: păsările care caută trudnic divinitatea salvatoare vor descoperi, cele care vor face călătoria până la capăt, că simurgul sunt chiar ele și cântecele lor („Căile-s în tine însuți“, zice Blaga). Fiecare frântură de gând omenesc se înscrie în supermintea ca rezultantă în mișcare continuă a minților omenești. Distanța și chiar conflictul dintre uimitoarele izbânzi ale speciei umane și calitatea tot mai joasă și mai nefuncțională a minții oamenilor ca indivizi căzuți „sub vremi“ capătă alt înțeles. Până la urmă, nevoile acestora din urmă și disponibilitatea lor de a se bucura de înlesnirile care le sunt oferite motivează chiar voința de mai bine a născocitorilor (în sens arghezian). Inovațiile lor dobândesc scop, așteptare, eficiență. Lumea se leagă și mai face un pas, împreună. Sinele, sufletul, spiritul, toate aceste abstracțiuni golite de sens, sunt, aș zice, înfăptuiri de gând omenesc, care știe că e, poate, doar „un boț de humă“, dar are și toate calitățile unui povestariu în stare să clădească lumi/povești durabile.
Mai spun autorii: „Sinele este prima inovație mentală localizată în creier care nu se bazează pe genetică.“ Nu e înnăscut, ci se face. Așa cum uraganul este apă și aer, dar nicidecum doar atât, „sinele este un fenomen mental local format din dinamica limbajului global al superminții la fel cum un uragan e un fenomen meteorologic local format din dinamica meteo globală. Sinele capătă formă din vorbăria [s.m.] care circulă fără încetare de la o minte la alta… Simplu spus, asta înseamnă că Sinele e construit din cuvinte […], se schimbă tot timpul și crește permanent. Sinele este o entitate efemeră care există doar temporar în minte“. O concluzie de îmbrățișat, nu doar ca adevăr, ci și ca proiect: „Dacă Sinele este într-adevăr alcătuit din cuvinte, atunci lectura și analiza unor personaje fictive trebuie să aibă consecințe sociale utile pentru mințile care se angajează în astfel de activități. Aceasta este o concluzie științifică“. Așadar, literatura e un excelent instrument de conturare și dezvoltare a sinelui. Cititorii au mai multe șanse de a colabora cu supermintea pentru a evita manipulările și alunecările în haos. Căci vorbăria poate fi nu doar cale predilectă de comunicare și conlucrare umană, ci și mijloc (tradițional?) de „aburire“ (bună expresia „a aburi pe cineva“!). Politica, Biserica, până și „discursul îndrăgostit“ știu prea bine că vorbele meșteșugite pot tulbura privirea celuilalt, îl pot amăgi și supune. Miturile și religiile răspund tainelor lumii cu o poveste pe care o „îngheață“ apoi secole în șir, iau ipoteza drept certitudine și încremenesc instalate în comoditatea și confortul neducerii mai departe a gândului.
Informația nu înseamnă automat cunoaștere și nici adevăr. Mai ales dacă e înlocuită de dezinformare. Mai mult decât atât, spune Yuval Noah Harari (Sapiens. Scurtă istorie a omenirii), vorbăria, bârfa pot submina efectele pozitive ale limbajului: „Chiar și astăzi, cea mai mare parte a comunicării umane – indiferent dacă e vorba de e-mailuri, convorbiri telefonice sau articole de ziar – este reprezentată de bârfă. Ea ne este atât de naturală, încât pare că limbajul nostru ar fi apărut chiar în acest scop“. Pofta și disponibilitatea de a bârfi (cleveti, trăncăni, tăifăsui, sta la taclale) sunt atât de mari, încât sapiens a născocit el însuși povești/știri pentru a le împărtăși comunității. A învățat să mintă, să ficționeze. Trăsătura specifică doar limbajului omului e aceea „de a transmite informații despre lucruri care nu există deloc“. Această capacitate de a vorbi despre ficțiuni este „trăsătura cea mai aparte a limbajului sapiens-ilor“. Supus coerciției lingvistice de când se naște, individul are și libertatea de a inventa liber în marginile limbii materne. Spunerea excesivă, redundantă, revărsată vine și din incapacitatea dramatică de a conviețui cu necunoscutul, cu misterul, cu ne-spusul. Fiindcă adevărul absolut rămâne un ideal, oamenii avansează ficțiuni după ficțiuni care să-i țină locul. Marea provocare este, astăzi mai mult ca oricând, aceea de a recunoaște autenticul, de a nu cădea în plasa falsului.
Potrivit dicționarelor, conștiința de sine este „însușirea unei entități de a realiza, la modul reflexiv, cine este, cu cine este, unde se află și în ce moment din timp se află“. Sinele poate fi definit din punct de vedere sociologic, psihologic, filosofic, poate fi aproximat dinspre spiritualitate (fantasmă religioasă). Omul crede pe loc orice poveste care îl absolvă de datoria de a aprofunda și, eventual, rezolva problemele/neliniștile sale. E o reacție cu răspândire globală și veche de când lumea. Omul capitulează în fața promisiunii oferite de poveste, mulcomindu-și astfel spaimele, frica de moarte, neîncrederea în sine. Întrebat de ce crede că sunt atât de rezistente ficțiunile (religioase, de pildă), Harari spune un lucru de pus pe gânduri: să cauți adevărul presupune o mare cheltuială de timp, bani, răbdare. În schimb, ficțiunea e ieftină/ gratis și promite profit imediat.
Mă întorc o clipă și la definițiile lui Constantin Noica: „Sinele, care a rupt cercul eului, este întotdeauna susceptibil de lărgire, ca fiind orizontul mișcător în care te adeverești în adânc. Întâi, sinele poate fi înțeles în pasivitatea eului, ca o conștiință mai adâncă a acestuia: ca familia lui spirituală, clasa, poporul, cultura, ceasul lui istoric.“ E frumos să spui că limba română a născocit sinea pentru a-i da pereche feminină sinelui. Convine și preocupărilor mele legate de feminitatea limbii române. Dar sinea rămâne, totuși, mult mai mărginită, într-un fel, dar și conștientă de ea însăși ca interior de „gând activ“, cum i-ar zice Vasile Pârvan, viața fiind „o luptă pentru mai mult gând“.
Simțurile ne înșeală ori, mai degrabă, sunt înșelătoare tocmai fiindcă semnalele lor sunt interpretate de gândire și doar așa accesibile. Această nesiguranță fiindu-ne funciară, cunoașterea umană neputând funcționa fără intermediari, s-ar zice că roadele imaginației, arta în întregul ei, dar și civilizația însăși cu toate inovațiile și invențiile ei nu mai sunt simple lumi secundare, temporare, ci chiar Lumea.
Ogi Ogas și Sai Gaddam pledează în favoarea conexiunii ascunse a tuturor minților, de la bacteriile primitive la inteligența omului: „Acum patru miliarde de ani, mai mult sau mai puțin, viața a apărut din non-viață și a început evoluția speciilor. Un miliard de ani mai târziu, scopul a apărut din lipsa de scop și a început călătoria minții.“ Mesajul e unul atrăgător. Noi toți suntem Simurgul. „Semănăm din ce în ce mai mult cu neuronii dintr-un creier: extrem de individualizați, ce-i drept, cu personalitatea și scopurile noastre distincte, dar tot mai inextricabil asociați cu hoarde de oameni apropiați și îndepărtați.“ Singurătatea noastră destinală e subminată de adevărul că, rupți de ceilalți, devenim asemenea unei celule canceroase care se devoră pe ea însăși, în de sine. „Fiecare cuvânt care formează identitatea noastră conștientă e rezultatul direct al extazelor și agoniilor a miliarde de minți care au iubit și au luptat în bătălii sângeroase și au înregistrat aceste sentimente și fapte în silabele care acum sunt cusute în țesătura vibrantă a Sinele nostru.“ O perspectivă cuceritoare, o descriere dinamică a apartenenței, a tradiției. Putem fi cu adevărat noi doar în relație cu toți ceilalți. Iar toți ceilalți depind de felul în care izbutim să ne definim și îmbogățim sinele. Conștiința, spune un personaj meditativ din romanul lui Karl Ove Knausgard Luceafărul de dimineață, „este un fel de spațiu în care devenim vizibili pentru noi înșine“. Omenirea este un revelator pentru fiecare om în parte, ea însăși fiind rezultanta tuturor minților care se vorbesc pe sine în relație cu tot.
Divagările pe marginea Călătoriei minții pot continua, e o carte incitantă pe care o recomand.