Greu de crezut, dar Cinemateca bucureșteană a reușit să umple sala Eforie cu cinefili dornici să vadă un program, teoretic, puțin atractiv, purtând titlul „Reclame în R.S.R.“ Mulți s-au arătat intrigați de numărul relativ mare (70 de clipuri, alese de Bogdan Movileanu) al scurtmetrajelor-comandă realizate, între 1961-1976 la Studiourile București, Studioul Alexandru Sahia și Studioul „Animafilm“. Pare greu de înțeles cum într-o țară „satelită a Moscovei“ se produceau filmulețe care îndemnau la eleganță, lux, călătorii în țări exotice și care, în general, se adresau unor consumatori presupus dispuși și capabili să plătească pentru aceste plăceri ale vieții.
Deși programul, conceput în două calupuri și prezentat în două zile diferite, purta titlul destul de sec amintit mai sus, culorile și formele unei vieți ușor de atins, după comanditari și executanți, erau atractive. Ar trebui să recunoaștem în primul rând că privim trecutul comunist de-a valma, nu ne prea interesează periodizările și răsfoirea unor surse de informație mai documentate. Am putea să ne amintim că lumea a trecut printr-o perioadă de boom economic după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, pînă la criza petrolului începută în 1973, că locuitorii Terrei, indiferent de zona locuită, erau, în general, cuprinși de un optimism care-i făcea să creadă într- un viitor privit cu optimism. În plus, în perioada evocată prin reclamele vremii, s-a întâmplat și ruperea României de stalinism, marcată deslipirea de „marele prieten de la Răsărit“, mai ales prin refuzul de a trimite tancuri alături de alianța care a ocupat în 1968 Praga, punând capăt scurtei revoluții pro-capitaliste.
Era o perioadă în care, până la efectele nefaste ale crizei petrolului și ale Plenarei ideologice din 1971, când Ceaușescu a decretat respingerea oricărei influențe occidentale, motoarele economiei noastre „duduiau“, se producea mai mult decât se consuma și, drept urmare, și o producție de conținuturi audiovizuale, cum le spunem azi, era necesară pentru a insufla febrilitatea achiziției de bunuri și plăceri.
Ne-am amintit, privind aceste filmulețe din care nu lipseau accentele ideologice dar și voința de a distra, că era vorba despre o producție finanțată de producători dornici să-și distribuie marfa sau de instituții care făceau un fel de educație, fie sanitară, financiară sau ecologică, mai mult sau mai puțin inspirat, mai mult sau mai puțin eficient.
Am putut vedea clipuri cu iz de reportaj, bazate mai ales pe dialoguri cu figuri influente din domeniu, mai ales comandate de unica firmă de asigurări ADAS, ori de Casa de Economii și Consemnațiuni-CEC, sau de Loteria română. Ele făceau cam ce fac urmașii lor de azi, adică încearcă să ne covingă să le încredințăm economiile noastre, fie pentru a construi o casă, fie pentru a călători sau a achiziționa o mașină. Deși nu prea au generic, aceste filmulețe apelează uneori la actori importanți ai vremii, mai ales specializați în comedie: i-am văzut „promovând“ servicii sau produse pe Mircea Crișan, Puiu Călinescu, Stela Popescu, vedete specializate în ale umorului. Am putut vedea și recomandările turistice intens mediatizate, de la atracțiile naționale (Herculane, Mamaia, Poiana Brașov, Sinaia, Sibiu) la cele internaționale (din Italia, Cehia, Polonia, Ungaria, Franța etc.). Industriei încălțămintei și confecțiilor le-au fost dedicate multe clipuri, dar parcă cele mai multe și mai atractive sunt cele care recomandau farduri și multe produse cosmetice. Bineînțeles, nu au lipsit reclamele pentru mașini, aspiratoare sau discuri conținând muzică elevată.
Comanditarii dornici să colaboreze cu cineaștii nu au ezitat să plătească și filmulețe de protecția muncii, avertizarea privind accidentele și necesitatea echipamentului de protecție fiind teme dominante. Aici am putut vedea și interferența dintre mijloace specifice documentarului și animației, explicată foarte bine și de animatorul Victor Antonescu, pe blogul său. El face o reverență în fața profesionalismului unui coleg dispărut, documentaristul Ștefan Traian Roman, alături de care a lucrat la un astfel de film, Sărutul morții. Scurtmetrajul include pasaje animate realizate de Victor Antonescu în care ni se explică elocvent cum să procedăm dacă un accident de muncă face o victimă intrată în stop cardiac sau rămâne fără suflare. Animația sa despre felul cum se face respirația artificială este foarte expresivă și azi și i-a inspirat autorului întrebarea dacă „astfel de filme“ ar mai fi necesare și azi. Răspunsul îl dă tot el, când afirmă: „Cred că sunt mult mai necesare decât atunci când au fost făcute. Zilnic sunt accidente de toate felurile, care de care mai grav… Cred că fiecare cetățean ar trebui să aibă un minimum de informații privind primul ajutor și să intervină atunci când situația o cere.“
Ca unul care a lucrat în acest domeniu, Antonescu indică și ministerele care ar trebui să se ocupe constant de producerea unor astfle de conținuturi audiovizuale: al Sănătății publice, al Învățământului, al Energiei Electrice,Direcția Circulație din Ministrul de Interne etc.
Am văzut în selecție și scurtmetraje care foloseau arma cea mai eficientă în astfel de situații: umorul. Aici s-au remarcat mai ales scurtmetrajele de 1-3 minute de animație, care recurgeau la exagerare și la gaguri savurate de obicei de privitorii-consumatori.
Una dintre cele mai vechi serii dedicate filmelor de protecția muncii este Pățaniile lui Guță, inițiată de Eduard Sasu, din care am putut vedea câteva mici istorii animate cu acest erou hăbăuc și victimă a accidentelor de tot felul. Unele dintre pilulele dedicate lui se află pe blogul lui Victor Antonescu (precum Guță și țigara, Guță și moartea), pentru care cineastul mulțumește Arhivei Cineastului Amator de la Reșița.
Adevărul este că multe mai sunt de descoperit în această zonă a filmelor publicitare, din care Radu Jude s-a inspirat în documentarul său Opt ilustrate din lumea ideală, în care folosește arma umorului și a autoironiei. Am observat, privind calupul doi, dedicat mai ales animației, că și comanditarii au fost seduși de umorul micilor povești create cu mijloace diverse de cineaști și au menționat numele lor pe generic, lucru mai puțin obișnuit în astfel de producții. Am văzut filmulețe semnate de Olimp Vărășteanu, Virgil Mocanu, Luminița Cazacu, George Sibianu și chiar de Victor Antonescu, nume remarcate și premiate la Festivalul Internațional de Animație de la Mamaia, care, din păcate, a avut numai trei ediții: în 1966, 1968 și 1970. Cu toate astea, capacitatea animației de a-și folosi foarte eficient instrumentarul de mijloace în slujba filmului utilitar a convins și, chiar dacă azi producțiile sunt mult mai scurte și mai eliptice, calitățile acestui mediu care nu este destinat cu precădere amuzamentului celor mici apar și azi în diferite ocazii.
Sperăm să revedem mai departe producții din trecutul acestui mediu atât de ignorat de distribuitori și nu numai. Nu uităm că am putut vedea aceste rare filme publicitare grație eforturilor celor de la Cinemateca Română, dar și celor de la Arhia Activă de la UNATC, care au avut ideea acestui ciclu ce ocazionează o imersiune atractivă în trecutul cinemaului nostru.