Puținătatea textelor memorialistice și a confesiunilor făcute de Tudor Arghezi denotă caracterul programat antibiografic al structurării operei sale în punctele nodale. Postulatul ascetismului poetului, al urmăririi, încă din tinereţe, a unui model de obedienţă monahală, ca renunţare completă la viaţa socială în favoarea operei, nu constituie o simplă figură de stil spusă pentru a impresiona. Tudor Arghezi a procedat la ocultarea datelor biografice, reconfigurând un parcurs autoficţional în acord cu fiinţa sa creatoare, care şi-a subţiat până la inconsistență silueta fiinţei sociale. El nu a fost discret doar cu viața personală, ci și cu aceea creatoare, nedezvăluind nimic din atelierul de creație și, în consecință, s-a destăinuit arareori asupra experienţei scriitoricești. Și totuși pot fi găsite câteva confesiuni prețioase scăpate în timpul dialogurilor cu persoanele de încredere care îi călcau pragul casei de la Mărțișor.
Pentru Tudor Arghezi, a scrie zilnic, a nu lăsa condeiul din mână pentru a nu pierde exercițiul și agerimea lui se constituiau într-un principiu de viață. Valeriu Anania consemnează următorul dialog: „– Ce mai scrieți, domnule Arghezi?/ – Dragul meu, pentru mine, toată viața, a scrie a însemnat a publica. Acum…/ Și ridica din umeri./ – Domnule Arghezi, dar cum rămâne cu pagina aceea, zilnică, obligatorie?/ – Aceea e cu totul altceva, s-a lăsat el prins de bunăvoie.“ (L-am cunoscut pe Arghezi (culegere de evocări culese de Nicolae Dragoș), Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 49). Apoi, poetul continuă: „– Sertarul trebuie să facă parte din recuzita obligatorie a adevăratului scriitor. Numai în gazetărie, foaia de pe masa de scris pleacă direct la tipar. Literatura pretinde un stagiu intim de așteptare, de luni de zile și uneori de ani. Sertarul e un fel de purgatoriu, de unde pagina pleacă în veșnicie sau în neant.“ (Ibidem, p. 50).
Altui interlocutor îi declară: „Scriu, dar nu atât cât vreau. Și vreau atâta! Și capul îmi bâzâie și inima mi se mișcă! […] Dar doctorii spun să nu lucrez decât două ore pe zi. Cum vine asta? Să scriu cu măsură și la oră fixă să mă opresc? Spune și dumneata, poți să te oprești în dragoste la oră fixă?“ (Ibidem, p. 183). Răspunsul este nu. Mai ales atunci când este vorba despre dragostea față de partid. Ce se întâmplase? Între 1950 și 1954, Tudor Arghezi lucra la o carte de însemnări cu titlul provizoriu O viață și, simțindu-se odată rău, a consultat medicul, care i-a diagnosticat o insuficiență circulatorie. La câteva zile după ce s-a remis, a cerut familiei să i se ardă în prezență foarte multe pagini ale manuscrisului, dintr-o pornire explicabilă, poate, prin faptul că pe una din file sta scris: „Dacă o fi să nu mai fiu, e mai bine să nu rămână nimic din toate astea… Literatură inutilă, memoriile!“ (apud Florea Firan, Pe urmele lui Tudor Arghezi, Editura Sport–Turism, București, 1981, p. 193). După câteva zile, marele scriitor a început să lucreze la volumul de versuri despre răscoalele din 1907 – ceea ce a însemnat alinierea la principiile ideologiei comuniste și reabilitarea lui, începută deja prin repunerea în circulație pe căi ocolite.
Și lui Pericle Martinescu îi spune Tudor Arghezi că nu prea a scris în anii când i s-a impus regimul tăcerii: „Nu poți să scrii decât atunci când ești temeinic fixat în actualitate – și eu, știți bine, nu puteam să fiu… Eu nu scriu pentru sertar. Dacă aș fi scris în astfel de condiții, ar fi trebuit să refac totul în momentul când dădeam lucrarea la tipar… O treabă bună am făcut totuși în acești ani: am pus pe foc două lăzi de manuscrise mai vechi. […] Am făcut bine ce-am făcut. Eu sunt cel mai în măsură să-mi dau seama ce e de păstrat și ce nu. Asta e treaba mea, nu a posterității. Ea, dacă va voi, va avea destule ca să vorbească despre mine, fără să mai fie nevoie să-și piardă timpul răscolind prin imprudențele mele.“ (L-am cunoscut pe Arghezi, ed. cit., pp. 198-199). Însă părerea de bine exprimată mai sus este contrazisă de o altă mărturisire, făcută în legătură cu cartea Cântare omului: „Îmi pare rău că am băgat toate manuscrisele în foc, dar așa era timpul atunci…“ (apud Florea Firan, op. cit., p. 200).
Într-adevăr, așa era atunci timpul, când a scrie însemna a publica, dar marele poet nu avea cum să spună interlocutorilor ceea ce se petrecuse în realitate, drept care deforma cele întâmplate. La sfârşitul anului 1948, Baruțu T. Arghezi a scos la tiparnița familiei, la propunerea unui prieten ce fusese legionar, un manifest cu caracter diversionist ca fiind din partea regimului comunist. După aproape un an, făptașul a fost depistat, arestat și întemnițat la închisoarea Jilava. De groaza perchezițiilor, Tudor Arghezi a dat foc manuscriselor periculoase și a avut timp să îngroape o parte a lor în grădină. Securitatea nu a întârziat deloc, a venit și a distrus tipografia. Baruțu a stat o jumătate de an în detenție, până în iunie 1950, când a fost eliberat după intervenția tatălui pe lângă Ana Pauker. Ulterior, manuscrisele îngropate au fost recuperate de Baruțu, păstrate cu grijă, duse clandestin în Elveția și readuse în țară după 1990. Peste o sută de poeme inedite au fost donate Universității „Vasile Goldiș“ din Arad, unde s-a făcut în 2010 o editare satisfăcătoare, coordonată de Doina și Baruțu T. Arghezi. O a doua editare, realizată cu profesionalism, a apărut de curând: Tudor Arghezi, Anii împotrivirii (1943-1953) (documentar, ediție și comentarii de Ion Simuț), Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2025.
Intervenția pentru salvarea lui Baruțu și eliberarea acestuia cu știrea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a însemnat începutul cedărilor morale din partea lui Tudor Arghezi. Drept „despăgubire“ pentru tipografia distrusă, calificatul în meseria de „tipograf-culegător“ ce considera adevărată artă o astfel de îndeletnicire a primit în dar o mașină fabricată în R.D.G., marca Ifa, cu doi timpi (ca întreg mecanismul de funcționare pe bază de lagăr socialist: admisie + compresie și aprindere + evacuare). Designul îi era simplu (din popor, îmi vine să continui), potrivit normelor economiei socialiste care începuse să fie planificată. Marca respectivă se constituia într-o alternativă a lagărului socialist la producția occidentală de automobile, precum marca „hitleristă“ Volkswagen. Pentru poetul care va preamări călătoriile cosmice, Ifa nu era deloc un automobil de lux (cu Volga putea să se deplaseze doar cine spusese că lumina vine dinspre marele fluviu înroșit, de la Răsărit), ci mai curând un mijloc practic de transport.
La întrebarea lui Valeriu Anania cum de a acceptat o asemenea „ofertă“, răspunsul a fost „– De ce nu? A zâmbit el lejer. Crezi dumneata că eu nu merit o mașinuță în schimbul unei tipografii?“ (p. 50). Sigur că da! Deși este puțin probabil ca Tudor Arghezi să fi citit cartea Eseu despre dar, a lui Marcel Mauss, totuși trebuie să fi știut că acceptarea unui dar presupune reîntoarcerea lui cu o dobândă mărită. În acest sens, Valeriu Anania se confesează: „De la el am învățat că e mult mai greu și mai dureros să iei la goană ceea ce-ți vine de-a gata decât să accepți ceea ce ți se lasă, așteptat.“ (L-am cunoscut pe Arghezi, ed. cit., p. 28).
Traumatizanta pățanie cu arestarea lui Baruțu și intervenția pentru eliberarea lui au avut drept consecință acceptarea șantajului din partea puterii comuniste. Ion Simuț, autor al unei noi și binevenite ediții din cele peste o sută de poeme inedite argheziene, afirmă: „Se vede foarte bine că Arghezi era pregătit, dacă nu pentru disidență, atunci pentru rezistență politică. Va fi pentru mulți surprinzător să descopere că Arghezi avea o literatură de sertar: întâi «sertarul» a stat sub pământ, în grădina de la Mărțișor, apoi a fost luat de Baruțu cu el în Elveția și, în sfârşit, s-a întors, cu câțiva ani în urmă, în România, la Arad.“ (Tudor Arghezi, Anii împotrivirii (1943-1953), ed. cit., p. 86). Aflat în plină putere creatoare, lui Tudor Arghezi i se interzisese colaborarea în presă, opera îi fusese scoasă din circuitul public, din manualele școlare și din planurile editorilor. În asemenea condiții vitrege, „patriarhul de la Mărțișor“ și-a întreținut cu greu familia și a putut să-și păstreze cu mare dificultate gospodăria din cauza impozitelor mari. Pensia îi întârzia, cartelele de alimente îi erau refuzate, iar vânzarea cireșelor și a vișinelor la poartă, precum și producția foarte bună, de tip capitalist, a soiurilor alese de viță de vie americană, nu erau suficiente subzistenței.
În toată perioada postdecembristă, am avut dubii că, în anii interdicției de semnătură, Tudor Arghezi ar fi putut sta izolat la Mărțișor („mica noastră patrie“) fără să scrie texte împotriva regimului comunist atunci când zăbovea în plăcerea de a-și auzi creionul fâșâind pe hârtie sau atunci când simțea cum i se scurge sufletul din peniță. Datele temperamentale transmise și operei din partea unui scriitor ce nu a suferit „disciplina de coteț“ au fost imprevizibilitatea, nonconformismul și revolta. De aceea, am nutrit convingerea că, drămuit în zgomot, dar mai ales în tăcere, scrisul arghezian a exprimat fervoarea imaginaţiei dedate iluziei şi aparenţei într-un paradox propriu: „Mă uit şi nu văd, şi văd fără să mă uit.“
Se poate constata și astăzi o tardivă receptare corectă a derutantei opere argheziene, a cărei apreciere critică a oscilat în ultima sută de ani între extremele adulării și ale contestării. Când afirm acest lucru, am în vedere și structura paradoxală a spiritului creator arghezian: înzestrat cu un ascuţit simţ al polemicii şi apt să îngroape contradicţiile propriilor rădăcini biografice, autorul Testamentului a lăsat drept bunuri după moarte ecouri derutante, propagate în direcții neașteptate. Astfel, Tudor Arghezi a reuşit să tulbure receptarea critică a operei şi dincolo (sau dincoace) de antumitate. Este posibil ca, din teamă, marele scriitor să fi pus pe foc o deja incendiară șarjă pamfletară, pentru că stalinismul îi oferise subiecte din plin. Pregătit pentru opoziție și chiar pentru rezistență împotriva comunismului (manuscrisele inedite postdecembriste o dovedesc), Tudor Arghezi a fost nevoit să cedeze presiunilor ideologice și este greu de stabilit când ar fi trebuit să se oprească (probabil că la stadiul de simplu traducător). Cu alte cuvinte, este dificil de judecat când ar fi trebuit să înceteze cu sacrificiul patern, pentru a nu continua colaborarea cu regimul comunist din vanități de creator, până la a se… bucura de funeralii naționale.
22/2025