În anul 1988, Ștefan Cazimir a publicat, la Editura Cartea Românească, volumul I.L.Caragiale față cu kitschul. Cartea s-a impus prin subiectul original, meticulozitatea documentării și spiritualitatea argumentării.
Termenul kitsch provine din limba germană, are sensul de imitație de slabă calitate și a dobândit o largă circulație în limbile franceză și română, în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Definiția dă la iveală o eroare metodologică de natură să marcheze întregul demers al autorului: aplicarea unui termen ulterior la studierea unui fenomen anterior. Ștefan Cazimir are, însă, un spirit ascuțit și previne această critică argumentând că înaintea apariției și utilizării termenului kitsch, exista fenomenul ce-i definea conținutul. El demonstrează că fenomenul denumit ulterior kitsch, „ se afla în atenția lui Delavrancea, …lui Gherea, … lui Iorga, … lui Arghezi, … lui Camil Petrescu, … lui G Călinescu“ și, bineînțeles, a lui Caragiale, chiar dacă termenul ce-l definea nu apăruse încă.
Pe această temelie, Ștefan Cazimir dezvoltă o amplă demonstrație pe 92 pagini, că în opera lui Caragiale fenomenul kitschului este prezent, deși termenul kitsch nu încă folosit în limba română. Ștefan Cazinir susține, și aduce probe din publicistica lui Caragiale că unele personaje corespund tipului de „oameni kitsch“ (p.25), că acțiunile acestor personaje pot fi definite drept kitsch com por tamental, iar mediul lor de viață drept kitsch ambiental. (p.44)
Și are dreptate! Are atât de multă dreptate încât, aproape putem spune că societatea româ nească din vremea lui Caragiale era o societate kitsch. Și asta, pentru că, pe parcursul de monstra ției, autorul, în dorința de a convinge, de a aduce mai multe dovezi în sprijinul tezei sale, uită că kitschul e o imitație de nivel scăzut și consideră că orice imitație din civilizațiile străine este kitsch, identificând manifestările kitschului cu cele ale sincronismului.
Se știe că termenul sincronism este folosit, în literatură și istorie, în sensul de imitație a unor elemente din civilizațiile străine contemporane, fără a impune, a preciza vreo cerință a nivelului scăzut sau ridicat al imitației. Sincronismul este un principiu derivat din teoria imitației a lui Gabriel Tarde, potrivit căruia, în epoca modernă, amplificarea mijloacelor de legătură dintre popoare determină dezvoltarea culturii prin imitație și adaptare, ceea ce duce la crearea unui ansamblu unitar de trăsături materiale și spirituale. În România, sincronismul a fost studiat de către Eugen Lovinescu. Dar s-a aflat și în atenția lui Caragiale, însă Ștefan Cazimir complică demonstrația prin folosirea termenului kitsch.
„Opera scriitorului (Ion Luca Caragiale) mai toată, nepierzând din vedere componenta ei publicistică, e un vast studiu dedicat fenomenului kitsch, cauzelor, formelor și manifestărilor lui“, scrie Ștefan Cazimir. „Nu i-a lipsit lui Caragiale decât utilizarea termenului în sine, dar acesta cum știm, încă nu exista. Scriitorul l-a anticipat în schimb printr-un sinonim sugestiv și eficient extras din limbajul curent al vremii; este cuvântul moft, care vine din limba turcă, unde înseamnă «gratuit» sau «ieftin». La noi el a devenit echivalent cu «lucru lipsit de valoare, conținut, importanță: fleac, minciună, înșelătorie, vorbe goale, palavre». Sensul major al termenului «moft», prezent și în scrierile lui Caragiale, este acela de «minciună», cu nuanța de «neadevăr transparent, ticluire sumară și inabilă».“ (p.20)
Termenul „moft“ este apropiat semantic de „kitsch“, precizeză Ștefan Cazimir. „Prin moft desemnăm kitschul românesc. Prin kitsch-moftul universal.“ (p. 21) Dar nu aprofundează interpretarea pentru a releva că societatea românească se afla în procesul de trecere de la sincronismul oriental, turco-fanariot, la sincronismul occidental, francezo-german. Că în loc să preia, pentru definirea imitației ieftine, termenul francez „pacotilă“ (de vreme ce termenul kitsch încă nu exista), prefera termenul turcesc moft.
Societatea română contemporană lui Caragiale (1852-1912) se sincroniza cu civilizațiile occidentale, mai ales franceză, sub influența tradițiilor pașoptiste, Unirii din 1859 și domniei lui Al I.Cuza, și germană, sub impactul regalității de sorginte germană. Aspecte ale sincronismului se constată în vorbire, port (îmbrăcăminte, încălțăminte) și accesorii (corsetul, umbreluța, evantaiul, pălăria, ceasornicul), obiceiuri (five o clock tea, muzica la gramofon), noi practici sociale (călătoria cu trenul de plăcere București-Sinaia, bradul de Crăciun și Anul Nou, consumul de bere și șampanie, purtarea uniformei de ofițer, reflex al militarismului prusac) și politice ( organizarea de cluburi și partide, campanii electorale). Acest proces de sincronizare cu Occidentul impunea îndepărtarea elementelor turco-fanariote, a fesului, șalvarilor, a terminologiei (moft, mahala etc.).
Caragiale însuși era „victima“ sincronismului. Scrisul său integrează termeni din limbile occidentale, dar în forme corecte gramatical: five o’clock, high life, der kaiser etc., iar el adoptă maniere occidentale: poartă îmbrăcăminte nemțească, pălărie și ochelari, devine om de afaceri, patron de berărie, frecventează sălile de concert, este director de teatru și scrie piese de teatru etc. Ca partizan al sincronismului occidental, el satirizează pe cei ce practică un sincronism de calitate inferioară și rămășițele sincronismului anterior, turco- fanariot.
Era normal ca direcția principală a satirei sale să se îndrepte către sincronismul lingvistic precar și mai puțin sincro nismul com portamental sau ambiental, întrucât domeniul îi permitea o fastidioasă vervă satirică neavând nevoie de comparații și explicații suplimentare. Și țintea prestigiul personajului pe plan intelectual, aspect mai sensibil decât cel material. Caragiale satiriza imitarea defectuoasă a cuvintelor limbilor de înaltă cultură: „bulivar“, „box populi, box dei“, „oneste bibere“, „una salus vickis nulam șperare salukem“ etc.
Era, de asemenea normal, ca sincronismul defectuos să fie practicat de păturile sociale defavorizate, având în vedere nivelul lor intelectual și posibilitățile financiare.
Ștefan Cazimir se concentrează pe cercetarea originii sociale a kitschului, de fapt a moftului. Și îl citează, în acest scop, pe Gil (Gh.I.Lahovari), care în articolul În contra mahalagismelor publicat în „Convorbiri literare“ nr 10/1882, scrie despre moft , „acest copil pur sânge al mahalalei bucureștene“, dar extins și la elite, întrucât s-a emancipat cu totul, a devenit un cetățean liber și independent, de sine stătător , oriunde se grăiește frumoasa și armonioasa noastră limbă. (…) Bastardul moft… astăzi se primblă falnic prin saloanele Capitalei, a luat loc însemnat în Adunarea din Dealul Mitropoliei și mulți din bătrânii Senatului l-au adoptat drept fiul lor sufletesc. (p.21-22)
Imitarea culturilor străine era, deci, un fenomen general în societatea românească a epocii. Sincronismul, dar un sincronism de nivel inferior, era la ordinea zilei. Însă, nu doar atât, ci și menținerea unor rămășițe ale sincronismului anterior de tip turco-fanariot. Ștefan Cazimir o spune, când afirmă că, în epocă, fenomenul kitsch era desemnat cu termenii, moft și moftangiu.
De pe pozițiile sincronismului occidental de înaltă ținută, Caragiale satirizează sincronismul și pe sincroniștii de nivel inferior precum și rămășițele sincronismului turco-fanariot. Termenul kitsch se referă doar la prima categorie, dar faptul că Ștefan Cazimir îl identifică cu termenii moft și moftangiu, de origine turco-fanariotă atestă dubla direcție a criticii lui Caragiale.