Deși Vianu și Papu, despre care am scris o primă parte a acestui text acum două săptămâni, făceau parte din două generații diferite – îi despărțeau mai bine de zece ani –, apropierea lor s-a produs cu forța fenomenelor naturale. Tânărul Edi Papu era oaspetele familiilor Vianu – Irimescu, un oaspete nelipsit, iar rolul său de a aprinde luminile în bradul de Crăciun nu putea fi interpretat de nimeni altcineva.
Apoi, fără planificare prealabilă, viețile celor doi s-au desfășurat după o schemă trasată parcă de mâna divină. Amândoi erau credincioși, Papu fiind un catolic fervent. Vianu și-a luat doctoratul în Germania; tot în mediu germanic, dar la Viena, Papu și-a început studiile în străinătate. În timpul războiului, în 1943, Papu își susținea doctoratul cu Vianu, pentru ca apoi să devină asistent al profesorului la Catedra de Estetică, până când această catedră a fost desființată. După ce Catedra de Literatură Universală, condusă de Tudor Vianu, a luat într-un fel locul celei de Estetică, Edgar Papu și-a urmat credincios maestrul: studenții vedeau în Papu un substitut al Profesorului.
Cezura brutală în existența celor doi a produs-o arestarea lui Edgar Papu în 1961 și condamnarea lui la închisoare, în urma unui proces politic trucat. Vianu s-a sfârșit în 1964, înainte ca Papu să fie eliberat.
Ceea ce frapează privind aceste două vieți paralele este modul în care erudiții profesori au îmbrățișat o metodologie comună. Ocupându-se de scriitori români și străini, Vianu a văzut în ei exem plele concrete ale unei estetici generale, căreia el i-a închinat cel mai complet tratat românesc în materie. În umbra Esteticii stau studiile lui Vianu despre diferiți scriitori, culminând cu Arta prozatorilor români (1941). Iar cercetările punctuale despre autori români semnate Edgar Papu au venit după Călătoriile Renașterii (1967), Barocul ca tip de existență (1977) sau Existența romantică (1980).
Nici Vianu și nici Papu n-au făcut caz de erudiția lor enormă, din poliglosia lor spectaculoasă și din parcurgerea în original a marilor literaturi europene. În condițiile tragice ale anilor 1950, o asemenea știință de carte echivala cu o rezistență politică.
Ca dovadă de atașament față de numele canonice românești, amândoi autorii au închinat câte o carte lui Eminescu. Volumul lui Vianu din 1930, Poesia lui Eminescu, oferea exemplul strălucit de analiză primordial stilistică a poeziei antume eminesciene, după rigorile anilor 1930. În schimb, Poezia lui Eminescu de Edgar Papu (1971) examina corpus-ul complet al operei în cauză, cu accent decis pe postume, în perspectiva includerii operei eminesciene într-o filosofie abisală.
La ieșirea lui Papu din închisoare, Vianu nu mai era: cuplul s-a destrămat prin moartea unuia dintre protagoniști. Poate că tocmai absența lui Vianu l-a făcut pe prietenul său să comită imprudența de a cauționa – prin una dintre cărțile sale – propaganda „protocronistă“ ce avea să coloreze nefast cei din urmă ani ai dictaturii ceaușiste.
Acest ultim episod al vieții lui Edgar Papu poate fi dat uitării fără nicio pagubă. E preferabil să închi dem însă aceste însemnări cu un elocvent moment aproape fantastic. Aflat în închisoare, fără a mai fi avut de ani de zile nicio știre despre prietenul său, Edgar Papu a avut într-o noapte un vis ciudat: se făcea că, după ce coborâseră împreună dintr-un tramvai, el și Vianu se despărțeau în stație, apucând, contrar obiceiului, fiecare în altă direcție. La trezire, familiarizat cu simbolismul oniric, Papu a fost atunci convins că Vianu a murit. Peste doar câteva zile, un ziar ajuns întâmplător în închisoare anunța că Tudor Vianu încetase, într-adevăr, din viață în ziua cu pricina.