Despre doliu. Un an din viața lui Leon W. (Ediția a II-a, Polirom, 2023) este una dintre cărțile tulburătoare și, aș îndrăzni să spun, în mod discret personale ale lui Mircea Mihăieș, chiar dacă pornește de la o experiență extrem de nuanțată a doliului consemnată în Kaddish, jurnalul de doliu al lui Leon Wieseltier, un reputat critic american și editor literar al ziarului „The New Republic“. Kaddish reprezintă rugăciunea pe care conform tradiției iudaice fiul este obligat să o facă timp de un an de zile de la moartea tatălui său pentru acesta, în cazul de față Mark Wieseltier, un supraviețuitor al Holocaustului. Relația dintre tată și fiu cu totul personală devine însă o relație dintre tradiție și modernitate în măsura în care ritul nu este performat cu devotamentul înscris într-un repetitiv nechestionabil și eficace, ci se transformă într-o reflecție minuțioasă asupra sa ca instanță de intercesiune, ca expresie soteriologică, ca putere de a vindeca suferința pierderii, dar și de a face să supraviețuiască sensul lumii tatălui, lumea propusă distrugerii prin Holocaust, într-o lume a fiului, lume propusă dizolvării printr-o paradoxală marketizare și nivelare a tradiției unde sunt puse pe același plan bucătăria tradițională cu învățăturile lui Maimonides. Cartea lui Mircea Mihăieș are robustețea analizei care înaintează în zone nebănuite, desființează ordinea liniștitoare a locului comun, adoptă unghiuri noi la care nu te-ai fi gândit, folosește cu abilitate ca pretext o nuanță pentru a reinjecta o temă veche cu o bogăție novatoare. Însă lectura pe care Mihăieș o face cărții lui Wieseltier dincolo de propria erudiție dă impresia unui jurnal de lectură camuflat, stă aproape de textul autorului, îl însoțește în ritmul pașilor, cu aceleași opriri-digresiune, uimire, îndoială, interogație, asemeni unei convorbiri. Cartea este împărțită în două părți acut inegale, una de aproape 400 de pagini care îi sunt dedicate acestui jurnal de doliu multiperspectivat, disecat și pus cumva sub o lentilă psihologică, termenul întrebuințat de Mircea Mihăieș este de „psihologie literară“, o nuanță esențială –, și un eseu despre doliu care parcurge câteva repere teoretice fundamentale, refuzând legitimitatea psihanalizei, și mai ales a unei moșteniri intelectuale a ei revendicată de studiile Juliei Kristeva și ale lui Melanie Klein, cărora le reproșează reducția absurdistă la libido a chestiunii doliului și o serie de aberații pe care le consemnează cu o savoare nedisimulată.
Leon Wieseltier este surprins în dublă ipostază, ca fiu care-și îndeplinește obligația pioasă indicată de tradiția iudaică și ca „intelectual“ care nu se poate abține să chestioneze resorturile religiosului (atacând uneori frazele sacrosancte ale rugăciunii, precum „slăvit și sființit“), într-un context mai larg decât cel al propriei suferințe, de pildă a evreității ca expresie a unei sensibilități aparte, „disperarea evreiască“, al filosofiei, de pildă, conflictul dintre stoici, tradiția filosofiei grecești și cea a tradiției iudaice, cu dimensiunea sa metafizică, al culturii în general prin care tradiția circulă. Însă kaddishul, începând cu evreii Evului Mediu, ne informează autorul care calcă în urmele prestigioase ale erudiților care au investigat originea acestei rugăciuni, se înscrie într-o practică care face să fuzioneze religiosul cu hermeneutica, cititul cu studiul, pedagogia cu escatologia, individualul cu generalul. Mircea Mihăieș aseamănă aventura existențială în care se lansează Leon Wieseltier cu cea a căutării Sfântului Graal, și ea este în sine aventura așa cum o definește Girogio Agamben în eseul său Aventura pornind de la poezia truverilor și trubadurilor, o revelație a sinelui profund care exprimă „unitatea indiscernabilă a evenimentului și a poveștii, a lucrului și a cuvântului“. În fapt, avem o luptă individuală a acestui mic și dezorientat David cu Goliatul Tradiției, – felul în care acest fapt afectează identitatea iudaică este tratat în alt volum, Against Identity – iar Mircea Mihăieș sesizează nu doar această confruntare emblematică a omului modern, ci complexitatea, acele elemente suplimentare care potențează acest raport tensional în cultura iudaică, o cultură care acordă în cel mai înalt grad importanță cuvântului, o cultură a cărții.
Eseul despre doliu, Doliu. Mod de întrebuințare care închide volumul constituie un studiu de sine stătător care putea fi publicat și separat, dar care funcționează aici mai mult decât un apendice, luminând studiul de caz și invers, lăsându-se luminat de acesta. Un rapel extrem de critic al derapajelor hermeneutice ale psihanaliștilor, al unui delir de interpretare care caută în doliu expresia unei patologii, avertizează asupra necesității de a reveni la repere teoretice creditabile, spre exemplu apartenența doliului la un rit de trecere în termenii formulați de Arnold van Gennep sau la formele de viață religioasă cu o serie de rituri piaculare, așa cum o relevă sociologia durkheimiană. Observație esențială, doliul reprezintă și un substitut de instituție, dar și o stare, prin urmare se supune și unor rigori ceremoniale, unor prescripții, unor coduri culturale, dar este și un afect particular care exprimă individualul, tocmai ilustrat cu jurnalul de doliu al lui Wieseltier care construiește când nu o subminează puntea fragilă dintre Tradiție (ritual, ceremonial etc.) și Modernitate (chestionare a resorturilor rituale din perspectiva diferitelor episteme, echivalent cu o secularizare, o dezvrăjire în termeni weberieni). Ceea ce mi s-a părut extrem de provocator este analiza pe care Mircea Mihăieș o face unui alt jurnal de doliu încă mai celebru, cel al lui Roland Barthes, ca punere în text al unei dramatis personae. Ceea ce ține în ceremonial de jucarea unor stări, de teatralizarea unei suferințe exacerbate, de obligația de a marca fie fizic, fie prin gesticulație o suferință care nu se regăsește la aceeași intensitate psihoafectivă la toți cei care participă la doliu. Aș adăuga studiilor românești citate cu acribie de Mircea Mihăieș și excelentul Agon al etnologului Șerban Anghelescu. Trecerea doliului din sfera colectivă a societății tradiționale către una individuală a societății modern relevă cum și semnificația jurnalelor de doliu analizate de Mircea Mihăieș, cu focalizare mai puțin pe persoana defunctă și chiar moștenirea pe care ne-o lasă, cât pe propria noastră persoană: „Ceea ce părea să se articuleze într-o triadă, melancolie-pierdere-doliu, se relevă tot mai mult drept o goană pentru recuperarea propriei ființe.“ Travaliul de doliu, expus de Jurnalul de doliu al lui Roland Barthes, beneficiază de o lectură lucidă și aș zice crudă pe alocuri. Există o continuare discretă a acestui jurnal într-o carte atenuat sau mai bine zis camuflat personală, o carte teoretică despre fotografie, Camera Lucida, unde corpul mamei se dematerializează, se spectralizează, în aburul fotografiei. Întreaga carte poartă amprenta unui doliu prelungit în reflecția despre teme conexe. Ar fi interesant de urmărit cum se modifică Barthes însuși în studiile sale pornind de la acest eveniment. Aș spune că subtilitatea demersului lui Mircea Mihăieș ține de o altă tensiune, de intrarea doliului cu tot cu afecte într-o zonă a reflecției celui care-l traversează, o reflecție care ia în considerație și alte teme ca și cum asemeni unui drog doliul, suferința s-ar difuza în toate celulele firii, în toate gândurile, în tot ceea ce ești modificând discret perspectiva asupra lumii, sensul ei.