Toate civilizațiile au știut să ofere vieții un înțeles al morții, capabil să integreze moartea în viață și viața în moarte – mai puțin a noastră, pentru care moartea rămâne neintegrabilă scopurilor vieții. Angajând în amenajarea vieții lor toate energiile minții, modernilor nu pare să le mai fi rămas vreo putere sufletească în stare să se raporteze cu sens la realitatea morții. Aparent, două sunt dimensiunile care nouă, modernilor, ne lipsesc: religia și tradiția. Potrivit opiniei comune, tot ce s-a realizat în modernitate în termeni de civilizație și cultură a fost obținut fără tradiție și împotriva religiei – ori, în mod egal, fără religie și împotriva tradiției. Firește, în geneza modernității (adică istoric vorbind), lucrurile nu stau deloc așa, dar, cât privește raportarea conștientă la tradiție și la religie a modernilor, lucrurile așa s-au așezat, fără și împotrivă. La fel stau lucrurile cu moartea: raportarea conștientă la moarte a modernilor conține în mod indiscutabil și un element afectiv-moral de tipul „tradiția nu mai e pentru noi decât o datină, iar datinile sunt arbitrare“, și o componentă cultural-intelectuală care ne murmură constant în urechi „și când e aici, religia nu mai e cu noi“, discurs murmurat care, în fața ochilor noștri, pare a fi tranșat definitiv chestiunea religioasă. Căci pentru noi, modernii de azi, realitatea ontologică a vieții a fost aproape complet înlocuită de fizica materială a vieții pure și simple, care a anulat-o.
În cadrul general de idei al culturii noastre, aceasta este schema de fundal a cărții lui Mircea Mihăieș Despre doliu. Schema ei de detaliu, însă, e de o mare ingeniozitate și finețe a construcției. Este schema unui consumat artizan și virtuos al criticii literare. Mihăieș explorează moartea și consecințele ei sufletești nu direct, ci printr-o narațiune cu personaje și întâmplări, care sunt confruntate, ele în primul rând, cu moartea și consecințele ei sufletești; acestea, printr-un mecanism sinuos de identificare și distanțare, sunt pas cu pas înfruntate și confruntate de vocea care le povestește, metodic, răbdător, analitic și sintetic, critic și empatic, ca într-o anchetă care se dezvoltă, pe măsură ce avansează, într-un roman al căutării: o anchetă a reacțiilor față de moarte care trăiește ca un roman al căutării rostului vieții celui care supraviețuiește. Sunt mai multe voci aici, împletite și, uneori, întrepătrunse. În urechea uimită a cititorului, ele răsună concertant sau în arie sub bagheta exersată a scriitorului, care cheamă, armonizează sau pune în surdină pe rând vocile subtilei sale construcții epice. În această orchestră de voci putem distinge o voce a personajului povestit de critic, ca martor al morții, și o voce a lumii lui, ca referință de inteligibilitate; o voce a criticului care povestește personajul, dublată constant de o voce a criticului care se raportează la personaj și la lumea reflecțiilor lui despre moarte; o voce interioară a criticului ca martor al morții și a instrumentelor sale intelectuale, ca element de inteligibilitate; în fine, distingem și vocile celor două culturi religioase diferite prezente în carte, ortodox evreiască și creștin ortodoxă: prima e explicită și e a personajului; a doua, care e implicită și funcționează ca un discurs murmurat, e a criticului. Vocile cântă analitic separat și construiesc împreună arhitectura interioară a cărții, care, prin această țesătură, vădește o mare subtilitate de construcție. O subtilitate suplimentară rezultă din dialogul implicit al sensibilităților religioase diferite, care nu sunt puse în contact prin protocoalele inteligenței discursive, ci prin raportul existențial al conștiințelor cu moartea (în iminent, a celor iubiți; cu suspendare, a noastră proprie): această notă de rară finețe morală străbate, ca o bună mireasmă duhovnicească, dialogul general al vocilor concertante. Deși instrumentele sunt ale criticului literar și cultural lucid și mereu aflat în gardă, ce rezultă este o construcție literară intens meditativă de tip romanesc, cu substanță epică existențială, în care trăiesc, se zbat și respiră toate datele sufletești ale condiției umane moderne.
Cartea Despre doliu a lui Mircea Mihăieș pleacă de la cartea despre Kaddish a lui Leon Wieseltier. Kaddish este o rugăciune evreiască a morților; și anume, este rugăciunea care trebuie spusă de fiu după moartea tatălui pentru a nu lăsa ca sufletul tatălui să moară; e spusă de fiu în sinagogă timp de unsprezece luni, la sfârșitul principalelor slujbe, de obicei în aramaică, într-un grup de zece bărbați, ca un imn de laudă adus lui Dumnezeu; în kaddish, moartea nu e pomenită, doar Dumnezeu și măreția lui. La evrei, fiul viu îi datorează tatălui mort, ca o obligație de viață și de moarte, unsprezece luni de rugăciune zilnică în sinagogă. Mai precis, moartea tatălui îi creează fiului o obligație de care atârnă soarta sufletului celui mort și în care se reactualizează tradiția tuturor evreilor, cu condiția ca religia să fie observată, iar tradiția, ținută. Asta spune și pretinde tradiția religioasă. La evrei, nesocotirea obligației față de mort și invalidarea tradiției identitare merg mână în mână. Pentru evreul modern, însă, ale cărui raporturi cu religia sunt secularizate și al cărui stil de viață e adeseori incompatibil cu tradiția, obligația kaddish pune o problemă morală, intelectuală și religioasă care nu poate fi nici ocolită, nici rezolvată: în fiu, tradiția care în tată fusese vie din punct de vedere religios ori s-a rupt, ori s-a reformulat într-un mod în care nici religia tatălui, nici tradiția părinților nu se mai pot recunoaște. În toată stringența ei, problema lui Leon Wieseltier la moartea tatălui său, problemă care a condus la scrierea cărții Kaddish, constă în aceea că fiul modern al tatălui nu mai este și fiul tradiției tatălui; în același timp, fiul are sădită în instinctele sale morale convingerea că „nu moartea e îngrozitoare, păcatul e îngrozitor“. „N-am de gând să fiu neconsolabil“, scrie Leon Wieseltier, „dar nu vreau nici să fiu tras pe sfoară“. Ce mai înseamnă atunci să ții rugăciunea mortului?
În Talmud se spune că atunci când moare un înțelept toți îi sunt rude. Cu aceste cuvinte memorabile și-a început Leon Wieseltier articolul scris la moartea lui Isaiah Berlin, care i-a fost mentor. Dar ce înseamnă aceste cuvinte, de fapt? Înseamnă că datoria față de mort îi face pe oamenii care nu sunt rude de sânge rude de memorie ale mortului. Care e conținutul rudeniei de memorie? Nu poate fi moartea, de care e suscitată, pentru că revendicarea ei e viața, în care e resuscitat tot ceea ce se opune morții. Or, ce se opune morții? Tradiția, potrivit dimensiunii morale a vieții sociale, și religia, potrivit dimensiunii ontologice a vieții. Adică exact ceea ce le lipsește modernilor. Și exact ceea ce Leon Wieseltier, evreul secularizat, a trebuit să asume pentru a nu lăsa sufletul tatălui său mort să se risipească.
Din acest motiv, în moartea tatălui său, Leon Wieseltier le-a devenit tuturor celor care asumă ca moderni condiția morții o rudă de memorie exemplară. În fața morții și prin consecințele ei, toți suntem rude. Asta a înțeles Mircea Mihăieș citind cartea pe care Leon Wieseltier a scris-o ca jurnal al rugăciunii kaddish, pe care timp de un an a rostit-o exact așa cum i-o cerea tradiția sa religioasă, în ciuda condiției sale postmoderne: iar rezultatul este cartea Despre doliu, un soi de kaddish spus în cuvintele culturii moderne, dar de o sensibilitate religioasă creștină, pe urmele kaddish-ului ortodox evreiesc, problematizat intelectual și moral de Leon Wieseltier în idiomul universal al convingerilor moderne(1).
Ce îi place lui Mihăieș la kaddish este faptul că, „în contemporaneitate, doar kaddish-ul, «rugăciunea de doliu evreiască», se încăpățânează să-i reamintească omului că vine în lume cu o misiune și o părăsește în acordurile triumfal-funebre ale unei rugăciuni care e, simultan, și un imn de glorie“. „Fiecare rostire a kaddish-ului“, adaugă el, „înseamnă reconectarea la misterioasa și îndepărtata zonă a tradiției religioase, a mitului întemeietor al unei puternice identități.“ Substanța cărții lui Mihăieș crește din elucidarea acestor afirmații: opacitatea religioasă față de moarte a unui modern creștin ortodox este trăită, reflectată și interpretată (adică deslușită și descâlcită) prin opacitatea religioasă față de moarte a unui evreu modern, pe care obligația morală adusă în fața lui de moartea tatălui l-a somat să iasă din îndepărtarea religioasă față de tradiția ortodoxă iudaică la care l-a dus viața modernă. Or, nouă, tuturor, ne-a murit tatăl. În kaddish, toți modernii sunt rude – asta ne spune Mircea Mihăieș în cartea sa Despre doliu.
Într-un loc spre sfârșitul cărții, Mihăieș afirmă despre doliu că e „forma de zădărnicire a zădărniciei“. Iar undeva la început, că obligația morală, ca „adeverire a îndatoririi“, este „un mod al ființei de a dovedi că e ființă“. Ce vreau să spun prin aceste două citate este că există la Mihăieș, în această carte despre moarte și consecințele ei sufletești, o filosofie subiacentă a ființei, care funcționează ca un discurs murmurat atotpătrunzător al întregului text. Ea este exprimată de Leon Wieseltier în trecere, fără a insista teoretic asupra ei, într-un scurt paragraf din finalul cărții Kaddish. În cartea Despre doliu, Mihăieș citează pasajul, și îl comentează, aproape de sfârșitul primei părți. Fiul se află la capătul ultimei zile a kaddish-ului, obligația după tatăl mort a fost onorată, totul s-a încheiat. Scrie Leon Wieseltier:
„Stau sub un copac golaș, pe o bancă de lemn cu semnele iernilor trecute pe ea, și mă uit la porumbei. Mintea mi se golește. Sunt dincolo de orice gând. Sunt conștient că sunt conștient. Știu doar că ceva există și că nu totu-i nimic. Acesta e foșnetul ființei.“
La moderni, modul în care ființa dovedește că este ființă constă în această conștiință minimală că nu totul e nimic, deci că nimicul nu e totul, care se manifestă în conștiința care e conștientă că e conștientă printr-un foșnet al ființei, care e ca o respirație de dincolo. Care în fond este, cum ar spune Mihăieș, temeiul de adevăr al îndatoririi.
Să nu ne ferim de cuvinte: cartea Despre doliu este o bijuterie de proză literară. Mircea Mihăieș mânuiește stilurile criticii literare cu o dexteritate expresivă de virtuoz. Le cunoaște bine sintaxa culturală și, prin paleta literară imensă de care dispune, le stăpânește perfect semantica. Rezultatul este o mare proză critică, de o expresivitate a ideii literare și a disocierii critice care face din lectura cărții o experiență estetică excepțională. Bucuriile materiei literare și surprizele inteligenței oferite la tot pasul de textul lui Mircea Mihăieș sunt topite, în participarea cititorului la text, într-o plăcere a lecturii fără egal.
______________
1 Cine știe dacă între motivațiile întreprinderii lui Mihăieș, învăluită în cu totul alte straie culturale, nu a lucrat și un ecou al vechii convingeri creștine că mântuirea vine de la evrei. „Mântuirea vine de la evrei“ sunt cuvintele lui Iisus Hristos adresate femeii samaritene în Evanghelia după Ioan 4, 22. Este și titlul unei cărți faimoase a lui Leon Bloy, din 1892, Le salut par les Juifs – salus ex judaeis est.