Zeruya Shalev este cea mai cunoscută scriitoare din Israel. Aceasta a fost, recent, în România, pentru a-și lansa romanul Destin (Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei“), ocazie cu care a avut amabilitatea de a acorda un interviu exclusiv pentru România literară. La aceeași editură, în aceeași colecție, a apărut o altă carte a ei: Viața amoroasă.
Cel mai recent roman al dumneavoastră tradus în limba română se intitulează Destin. E un destin să fii scriitor / scriitoare? Simțiți că lucrurile pot sta așa – că a fi scriitor e o chestiune de destin pentru dumneavoastră?
Da. În mod cert, absolut. Am început să scriu, de fapt, imediat după ce am învățat alfabetul. A fost ceva cât se poate de natural pentru mine și a survenit, așa zicând, chiar de la început. Era ca respirația. Eram o co pilă care scria poeme și chiar și un roman, până la vârsta de 10 ani. Desigur, to tul se petrecea în interiorul copilăriei, totul era în termeni copilărești. Pentru mine, nu e nicio îndoială asupra acestui lucru – că e un destin să fiu scriitoare. Nu am știut de la bun început că va fi și o profesie. Pentru o vreme, m-am gândit că va fi doar un hobby – pentru că, mai demult, doream să devin psiholoagă. Lucrurile s-au petrecut, din fericire, altfel…
De ce personajele care populează cărțile dumnea voastră sunt atât de com plicate? Adesea, atât de nefericite…
Da, recunosc că sunt vinovată. Într-adevăr: sunt și complicați, cum spuneți, iar mulți, și nefericiți. Mă interesează mai mult familiile nefericite decât cele fericite. Sunt atrasă mai ales de crize, de probleme, de elementele complexe. Nu cred că aceasta are de-a face cu vreo formă de masochism sau cu ceva de genul acesta. Pentru că, întotdeauna, există o șansă de a crește, de a deveni mai puternic de pe urma unor asemenea crize. Toate familiile nefericite despre care scriu mai au o șansă; pentru ele, mai există opțiunea de a schimba perspectiva, de a alege. Între opțiuni: și aceea de a deveni fericit. Sigur, drumul este lung, dar vreau să îmi însoțesc personajele pe parcursul acestui drum. Nu cred că putem crește fără crize, fără să ne confruntăm cu dificultăți. Aceasta chiar ne ajută să devenim mai înțelepți, mai maturi. Prin urmare, este unul dintre scopurile mele atunci când scriu: să arăt că există acest drum lung și că, la sfârșit, există totuși o speranță. Chiar și în Destin – romanul pe care l-ați evocat mai înainte.
Mă întorc ce am spus anterior și formulez, de fapt, întrebarea ascunsă: se poate face literatură bună cu oameni fericiți?
E o întrebare foarte bună, dar nu știu dacă am răspunsul adecvat. Cred că pentru a fi fericiți, pentru a fi cu adevărat fericiți, trebuie să renunțăm la ceva. Și aceasta nu e deloc ceva ușor. Iubesc să scriu despre fericire, despre momentele de bucurie, dar este mult mai interesant și mai provocator să scriu despre ele în mijlocul tristeții și al obscurității. E interesant, e bine ca fix atunci să apară asemenea momente ale bucuriei și ale fericirii. De fapt, nu cred că am întâlnit niciodată oameni fericiți – poate de asta nu pot scrie despre ei.
Destin, Durere, Iubire – sunt titluri ale romanelor dumneavoastră. Dar sunt ele și cuvinte aproape întâmplătoare pentru cărțile dumneavoastră?
Nu, deloc. Mai mult: cred că lucrurile nu funcționează din întâmplare. Nu merg la voia întâmplării. Titlurile cărților vin de unde vine literatura – ies din cărți, ne vin de la personaje, de la ce trăiesc acestea. Și, da, prefer titluri scurte sau foarte scurte.
Vă vin înainte titlurile cărților? Sau la final? Sau apar pe parcursul scrierii?
Depinde. Situația diferă de la un roman la altul, pentru că fiecare are o poveste diferită. La unele, am avut titlul chiar de dinainte de a începe să le scriu. La altele, nu le-am avut mult după ce am terminat de scris romanul propriu-zis.
Am spune greșit dacă am aprecia că literatura pe care o scrieți stă sub semnul Bibliei? Ați vorbit în mai multe rânduri, în mod public, despre această relație.
Nu e nimic greșit într-o asemenea apreciere. Este cât se poate de adevărat. Provin dintr-o familie cu rădăcini literare importante și cu rădăcini biblice încă și mai puternice. Tatăl meu a fost profesor, critic literar, un savant care s-a ocupat de Biblie și de iudaism. Ne citea din Biblie în fiecare seară. Eram acolo, în lumea biblică, zi de zi. În plus, am sentimentul că Biblia nu le aparține numai celor religioși. Poveștile Bibliei sunt deschise, îmi sunt deschise – indiferent dacă sunt sau nu o persoană religioasă. Apoi, am făcut studii biblice la universitate, chiar dacă nu știam ce urma să fac. Nu am vrut să predau, dar doream foarte mult să învăț despre Biblie. Și doar mai târziu, după ce am început să îmi scriu romanele, mi-am dat seama cât de mult mă influențau aceste lucruri, ce amprentă biblică puternică este în cărțile mele. Poveștile și versetele din Biblie – toate au ieșit la iveală dinăuntrul meu și au intrat în cărți, într-o anumită măsură. Cred că zona aceasta are o mare contribuție la literatură și asta se datorează faptului că Biblia cuprinde o literatură extraordinară, măreață, de care am fost mereu atrasă – fie și numai în sens istoric și literar, nu neapărat din perspectiva puterii religioase a textelor. Și, știți ceva? E surprinzător că lumea emoțiilor a rămas cam la fel. Atunci când citești poveștile din Biblie – unele dintre ele spuse / scrise cu trei mii de ani sau chiar mai mulți în urmă – și când compari cu ceea ce avem astăzi, îți dai seama că emoțiile sunt cam aceleași. Chiar dacă ne-am dezvoltat atât de mult în atâtea și atâtea domenii, sentimentele acestea de bază – iubire, durere, sentimentul destinului – sunt prezente deja acolo, în Biblie, cu mult timp în urmă.
Scrieți pentru a înțelege sau scrieți pentru a judeca?
Încerc să fiu complet în afara poziției acesteia – de judecător. Pentru că mi se pare că acest lucru este contrar literaturii. Chiar îi rog pe cititorii mei să nu judece nici ei personajele mele – așa cum ar face-o un judecător care împarte dreptatea. O asemenea atitudine poate distruge experiența lecturii, a unei bune lecturi. Trebuie să înțelegi, nu să judeci – aceasta este o abordare mai bună din punctul meu de vedere. Pe de altă parte, eu nu pot să vă spun de ce scriu. E ceva care îmi vine natural, cum spuneam.
Și atunci: cum e posibilă literatura pe care o faceți? De asemenea: ați scris literatură mereu din același sau din aceleași motive?
Dincolo de felul în care eu înțeleg literatura – ca un mod de a trăi, ca un fel firesc de a trăi, nu?
Exact. Literatura e un fel de a respira, cum spuneți. Și ce e literatura, pentru dumneavoastră, mai mult decât atât?
Nu e o întrebare la care să îmi fie ușor să răspund… Cred că au existat niște schimbări de-a lungul timpului, cred că au fost unele lucruri sau unele obsesii literare care s-au dezvolat de-a lungul anilor vieții mele. La început era ceva ca un hobby – scriam, de altfel, mai mult poezie. Spre 30 de ani, am trecut la proză în mod sistematic. Pe măsură ce cărțile mele au devenit mai apreciate și popularitatea mea a crescut, m-am putut ocupa mai mult de scris. Încet-încet, am devenit o scriitoare full-time. Cu normă întreagă. Așadar, la început, scriam într-un fel ca de la sine, natural; acum, lucrurile sunt diferite, am devenit mai disciplinată, am căpătat mai multă experiență. Și nu scriu deloc mai ușor. Uneori îmi lipsește prospețimea începuturilor, dar cu fiecare nou roman, asist la un nou început. Însă, repet, nu e mai ușor, nu a devenit mai ușor.
Vă doreați să deveniți psiholog, chiar psihoterapeut. Ca scriitoare, sunteți, nu-i așa, cu mult mai mult decât a fi psiholog?
Nu cred că e mai mult. Îi admir pe psihologi, pe terapeuți, pe psihanaliști. Pe medici, pe toți cei care îi ajută pe alți oameni. Uneori am sentimentul că a scrie literatură este un act de narcisism și, în orice caz, ceva cam egocentric față de ipostaze precum asistent social sau psiholog. Pe de altă parte, uneori simt că reușesc să scriu într-un fel care este terapeutic pentru cititori. Aflu de la unii dintre ei că romanele mele i-au ajutat să își rezolve unele probleme sau să își schimbe viața, să nu se mai simtă singuri. Și atunci mă simt foarte mulțumită. Iată: încă nu am renunțat la visul meu.
Încă puțin, dar din alt unghi, despre motivația scrisului dumneavoastră: scrieți pentru a face dreptate sau, à propos și de visul dumneavoastră, scrieți pentru a vindeca?
Dacă aș putea alege, aș vorbi de vindecare. Și aceasta este ceva foarte important pentru mine. Dar, încă o dată, de fapt, nu știu de ce scriu. Pentru că scrisul vine mai întâi – și abia apoi pun eventuale motivații pentru ceea ce am făcut și de ce am făcut. Dar vindecarea e chiar ceva foarte important – chiar dacă nu e vorba despre o vindecare directă. Lucrurile sunt, da, mai complicate cu literatura și capacitatea ei de a vindeca.
Trimit, odată cu această întrebare, la un volum de poeme de-al dumneavoastră, cred că e chiar volumul de debut. Iată: este scriitorul o țintă mai ușoară pentru lunetiști? Da, trebuie să recunosc: chiar m-ați surprins cu această paralelă. Nu am mai primit niciodată o asemenea întrebare. Cred că da, este o țintă mai ușoară. Nu vreau să spun că la modul direct sau că, în primul rând, la modul direct. Deși, deși… Titlul cărții – care e, într-adevăr, volumul meu de debut – vine de la un poem din carte. Să vă spun ceva personal. Când am fost rănită în atacul acela terorist de la Ierusalim, titlul acesta mi-a revenit brusc în minte, am făcut imediat o legătură între acest titlu și ceea ce mi s-a întâmplat. Scriitorii și artiștii în general sunt un fel de oameni care nu au, cum se spune, pielea foarte groasă. Sunt, suntem mai vulnerabili, mai fragili. Obișnuiți să împrumutați mult sau să transfe – rați mult din viața dumneavoastră personajelor dumneavoastră, sau nu e o prioritate aceasta? Nu, nu e deloc o prioritate. Dar aceasta nu înseamnă că nu fac asta, uneori. Când scriu, mă simt ca și cum aș fi o slujitoare a cărții, ca și cum aș fi în slujba ei – și, de aceea, nu vreau să forțez personajele, să le influențez prea mult, să le dau în exces din viața mea. Vreau să le dau cât de multă libertate e posibilă. Ceea ce înseamnă că aduc acolo o parte din experiența mea de viață doar atunci când simt că e cu adevărat nevoie de așa ceva în carte. Categoric însă nu e un plan ca să fac așa ceva. Știu că pot să îmi folosesc ceva din experiența mea, dar, cel mai adesea, încerc să creez ceva diferit pornind de la ele. În romanul Durere, de pildă, e vorba despre un accident foarte dur – dar accidentul pe care îl suferă Iris nu e acel accident de pe urma atacului terorist a cărei victimă am fost și eu. Am dat, e adevărat, unele detalii din ceea ce mi s-a întâmplat mie în mod direct, dar eu nu sunt Iris și nici accidentul ei nu e al meu. Uneori, pe de altă parte, nici eu nu știu prea bine ce face parte din viața mea și ce anume face parte din imaginația mea – pentru că aici, când scrii, lucrurile funcționează ca niște vase comunicante.
Ce loc din Israel influ – ențează foarte mult scrisul dumneavoastră? Fie el un loc faimos sau unul discret, anonim chiar… Care loc dă multă energie scrisului dumneavoastră?
E chiar greu de spus. Pentru că, de fapt, e vorba de un amestec între toate. Timp de 40 de ani am trăit la Ierusalim – și mă gândeam că acest loc e o parte centrală din inspirația mea. Și apoi, când m-am mutat la Haifa, mi-a fost teamă că nu o să mai reușesc să scriu; m-am gândit că inspirația mea, duhul ei a rămas la Ierusalim. Dar nu a fost deloc așa. Destin e un roman pe care l-am scris, integral, la Haifa. Dacă într-un oraș sau altul mă simt ca acasă, atunci scriu, știu că pot să scriu. Acasă e locul care dă cea mai mare energie scrisului meu. Nu e, așadar, un loc anume, un oraș anume. Însă, trebuie să adaug, sunt foarte atașată de țara mea. Nu cred că aș fi putut scrie dacă, printr-o întorsătură a destinului, aș fi locuit în afara Israelului. Revenind: cea mai mare parte a scrisului meu vine din lumea mea interioară și nu are o legătură atât de mare cu un loc fizic anume sau cu altul.
Merg mai departe – de ce aveți nevoie pentru a scrie: de un loc anume, sau de un timp anume, de o stare a minții?
Am nevoie de ambele. Uneori chiar nu e ușor să le ai pe ambele. Mereu scriu, cum spuneam, acasă. La început, scriam în dormitor. Nu am avut o cameră proprie, una pentru scris; asta, până acum vreo 20 de ani. Îmi place să scriu acasă, chiar dacă sunt tot felul de lucruri care îți distrag atenția. E mai confortabil pentru mine. Bine, nu e mai puțin adevărat și că lucrurile se mai schimbă în timp. De pildă, pentru a scrie Destin, am avut nevoie de mult timp, de mult mai mult timp decât înainte, la toate celelalte cărți ale mele. Am stat în camera mea, la această carte, câte 12 ore pe zi sau chiar mai mult. Sigur, pe de altă parte, am nevoie de inspirație, nu aș putea scrie în afara inspirației; însă, în timp, mi-am dat seama cum să fac să apară inspirația. Și apare.
Cum apare?
Apare, pur și simplu. Stau în camera mea consacrată literaturii, aștept, încerc să mă concentrez și ea vine. Citesc ceea ce am scris înainte. Închid telefonul, emailul – ca să nu am nicio legătură cu lumea. Și, de obicei, atunci vine inspirația.
On-line cu textul, cu romanul la care scrieți, off-line cu lumea!
Oarecum, da.
Vă visați romanele? Sau măcar secvențe din romane? Sau soluții pentru a rezolva unele situații din romanele dumneavoastră?
Nu. Nu se întâmplă prea des să visez în legătură cu romanele mele. Știți – de fapt, multe din ideile bune pentru a continua să scriu la un roman sau la altul mi-au venit atunci când spălam rufele. Uneori, chiar și când spălam vasele. Am rezolvat multe probleme așa. E, trebuie să recunoașteți, o perspectivă foarte realistă.
Din alt unghi de vedere: romanele dumneavoastră sunt cărți ale drumului, sau ale țintei?
Poate că amândouă. Se întâmplă ceva la finalul lor – ceea ce trebuie să se întâmple, ceea ce era destinat să se întâmple. Dar e un drum lung de parcurs până acolo; lung și sinuos.
Personajele dumneavoastră trec prin crize majore, după ele traume adânci. Ne fac bine crizele, ne fac bine traumele? Ne fac ele, ca să spun așa, mai oameni?
Nu cred că lucrurile funcționează întotdeauna așa. Crizele nu ne fac mereu bine, nici traumele. Nu avem nicio garanție că dacă suferim, aceasta este neapărat spre binele nostru. Pe de altă parte, există speranța. Și eu sper. Cel puțin în ceea ce privește personajele mele. Sper că traumele și crizele prin care trec să le facă mai puternice; aceasta, desigur, dacă nu le distrug cu totul. Personajul principal feminin din Destin trece prin momente foarte delicate, dificile – dar ajunge să fie eliberată, până la sfârșit. Ea înțelege ceva esențial din suferința prin care a fost făcută să treacă. Și duce o viață mai bună, o viață mai bună în raport cu ea însăși. Sper că, după o traumă, să putem crește. Să devenim mai puternici și mai înțelepți. Când trăiți bucurii foarte mari pe parcursul scrierii unui roman? Dar după ce puneți punct, ultimul punct, ce simțiți? Unii scriitori traversează chiar și o perioadă de depresie…
Uneori, e o bucurie de nedescris și de necrezut. Când simt că am scris propoziția potrivită sau când simt că am ajuns la un deznodământ de etapă potrivit. Pot fi foarte fericită după numai o singură propoziție – care îmi place foarte mult, care a ieșit bine. Și sunt multe asemenea momente. După cum nu puține sunt momentele de încordare, de tensiune, de nefericire, de dezamăgire. Sau de teamă, de blocaj, de neputință. E un proces cu urcușuri și coborâșuri. Când ajung la final? Nu, nu cad în depresie după ce termin o carte. Dar simt că mă despart prea devreme de carte; la fiecare dintre cărțile mele am simțit așa ceva. Sunt încă acolo, orientată către ea, în acea carte – chiar dacă am fixat un termen la care să o termin. Cu toate acestea, mă simt ca și cum cineva ar vrea să îmi răpească bebelușul. E greu, mi-e greu să mă despart de cărțile mele. Nu e depresie, dar simt că e ca și cum îmi pierd echilibrul, centrul. E un gol, mă încearcă anumite temeri…
Dumneavoastră vorbiți des despre ascultare. Despre faptul de a asculta. Cât e de important pentru a face literatură să asculți, să știi să asculți? Ați atins un punct foarte important. De multe ori le spun oamenilor că e mai important să asculți decât să vorbești. Mă bucur că ați abordat această temă. Mie îmi place foarte mult să ascult; mult mai mult decât să vorbesc. Am fost și sunt mai degrabă o ascultătoare – și cred că aceasta se simte și în scrisul meu. Am nevoie de mult timp și de multă răbdare – ca să îmi ascult personajele. Și încerc să fac asta în mod constant: a asculta, mai mult decât a vorbi. Trebuie să îmi ascult personajele și, în felul acesta, să ajung să mă uit pe mine însămi. Altfel spus: a asculta și a scrie pot să pară lucruri foarte diferite, chiar complet diferite. Dar nu sunt deloc așa. A scrie înseamnă a spune niște povești, iar a asculta pare mai degrabă o acțiune pasivă. La mine însă, cele două sunt strâns legate.
Vă ascultați personajele dumneavoastră pentru a vă împrieteni cu ele sau pentru a le înțelege mai bine?
Nu sunt prietenă cu multe dintre personajele mele. Dar trebuie să le cunosc, trebuie să le înțeleg. Trebuie să le ascult, trebuie să fac așa ceva, pentru a nu ajunge să le impun eu ceva, să le forțez cumva. Uneori, ascultarea aceasta durează mulți ani.
Femeile par să fie privilegiate în romanele dumneavoastră. E așa pentru că e mai ușor să scrieți despre femei, sau pentru că e mai provocator? Mintea unei femei e mai provocatoare, vreau să spun…
Am început să scriu mai ales despre femei, pentru că era mai simplu și mai natural, cumva. Dar într-un roman am încercat să scriu – și am scris – din perspectiva unui bărbat. A fost personajul pe care l-am iubit cel mai mult. E adevărat: în ultimul timp e ceva ca o misiune pentru mine – să mă concentrez pe femei, să privilegiez personajele feminine. Fac asta nu pentru că ele ar fi atât de diferite de bărbați, ci pentru situațiile în care se află ele. De fapt, mă interesează situațiile oamenilor în general.
O ultimă întrebare: ce fel de adevăr căutați în literatură? Sau altfel spus: ce fel de adevăr conține literatura?
E greu de spus. E greu de spus în câteva fraze. Pentru mine, literatura vine din cele mai adânci straturi ale sufletului. E un mediu, chiar un medium minunat care îți permite să analizezi lucrurile cele mai coplexe, fără să le judeci. Adevărul literaturii, de aceea, cred că are de-a face cu onestitatea, cu o onestitate fără rest, dacă așa ceva e cu putință. Are de-a face cu onestitatea și, da, cu smerenia de a privi lumea și de a o descrie, astfel încât oamenilor să li se pară că este ceva intim. Aceasta este o întrebare grea…
