Primul text din noul volum al lui Ion Mureșan, Introducere în poezie, se armonizează ideatic atât cu titlul cărții, cât și cu cele opt gravuri în lemn de Mircia Dumitrescu, venite s-o susțină grafic. Unui astfel de poem îi spunem, în general, „ars poetica“, iar cititorul aflat față în față cu el e invitat să participe la un act hermeneutic. Observăm, în prima secvență, cum poetul, prin ritualul scrisului, se smucește din condiția miticului erou dizgrațiat de soartă: „Eu, când scriu o poezie,/ nu mai sunt un om slab și de nimic./ Când scriu o poezie nu mai sunt un om neajutorat.“ (Eu când scriu o poezie). Survine, în continuare, ideea unui „cărucior cu rotile“, succedaneu al unui atelaj supranatural, înrudit poate și cu „slăbătura cea de cal“, cu care Harap-Alb a făcut atâtea minunății. În ciuda aparenței sale umile, „căruciorul“ din poem deschide, la scara întregului volum, calea uneia dintre marile teme: călătoria. Introducerea secvenței e insidioasă, imprimându-i un halou de mister: „Numai ce simt cum se așează sub mine/ un cărucior cu rotile,/ brusc sunt proprietarul unui cărucior pentru infirmi,/ unul cu roți nichelate“. (Ibid.) Dând deoparte vălul alegoriei, vedem cum poemul exprimă relația poetului cu propria operă. Pentru a căpăta mai mult relief, timpul creației este unul al sărbătorii. Iar sărbătoarea este, în aceeași măsură, bucurie și angoasă. Distincția dintre profan și sacru o fac, în acest context, biserica și cele câteva accesorii ale poetului: „Sunt îmbrăcat în haine curate, de sărbătoare și,/ în brațe cu un buchet mare de flori,/ și cu o păpușă cu fața veselă,/ pornesc, foarte mândru, spre biserica de la colțul străzii“. (Ibid.) Din datele operei sale de până acum, Ion Mureșan este un poet cu un acut sentiment al sacrului. Cam asta indică și îndemnul spre lauda divinității, din final: „Pe drum întâlnesc mai mulți oameni.// Ei mă salută cu compasiune./ – Viața are părțile ei luminoase – le spun./ Rugați-vă!“ (Ibid.).
În cuprinsul volumului există câteva poeme lungi, iar în unele dintre ele, eul poetic devine o mașină de fabricat mituri, fiecărui astfel de text atribuindu-i-se o tramă, uneori greu de urmărit. Chiar Introducere în poezie se compune după o rețetă a monștrilor mitologici, prin fragmentarea realității, urmată de refacerea ei, în cu totul alte tipare. Iar dialogul imaginat în poem, dintre „o nevastă care m-a părăsit/ din cauză că scriu poezie“ și poet, nu e decât cearcănul stării de grație din timpul privilegiat al scrisului. În Poem (mahmur) începe seria călătoriilor onirice (cu trenul), aducând în scenă și perechea feminină a poetului-călător, una prin care, de altfel, se și anunță figura monstruoasă din Copilul cu două capete: „Dar eu am început să caut înfrigurat în mintea mea/ un gând al meu care să ocupe mintea ei,/ ca să avem un cap în comun,/ ca și cum am fi două apartamente cu bucătărie comună.“ Om beat în pădure e expresia unei ipostaze trakliene a existenței, cu ascendență într-un vers din Spre seară, inima mea: „Dumnezeiesc e să te legeni beat prin pădurea aprinsă de amurg.“ Ion Mureșan simte, ca și noi, că Georg Trakl e un poet fără egal. Când îl citești, nu te mai interesează ceilalți poeți: „Acest om este foarte frumos îmbrăcat:/ pantofi de lac,/ pantaloni de stofă englezească,/ cămașă albă,/ pălărie neagră pe cap./ Dar el este foarte beat./ El trece clătinându-se prin pădure./ Are într-o mână o butelie de vin roșu/ cu care lovește în dreapta și în stânga/ în trunchiurile copacilor./ El încearcă să audă/ minunatul sunet al lipsei de sens/ a vieții sale.“
Ana în excursie e un poem oniric, în care poetul împrumută vocea narativă a Anei, pentru a relata un episod din viața reală (o excursie cu clasa), intersectat de micile ingerințe ale unui mort. Asistăm astfel la dislocări și mutații arhetipale. Poemul autobuz e pictural, aproape de viziunea lui Dalí, dar nu neapărat de cea din tablouri, ci de „logica“ lui dintr-o mică povestire în care, după o ploaie de stele, copilul culege una, o pune sub un pahar așezat cu gura în jos, iar dimineața constată îngrozit că un vierme îi rosese steaua. E o imagine prin care putem vedea dinamica abisului interior la acest poet. Tot o viziune dalíniană cuprinde Poem (bolnav), în care oglinda joacă rolul unui simbol oniric: „Căci dimineața alerg la oglindă și văd/ că altcineva s-a sculat în locul meu,/din patul meu.“ Cinismul imaginii și clișeele de coșmar, de obicei pe spații mici, ranforsează textul poetic, nu doar aici, ci în toată cartea. Poem despre fericire e paradigmatic pentru poetica lui Ion Mureșan, iar verbul „a (se) preface“ devine esențial în definirea pânzelor sale lirice. Construcțiile cu acest nucleu al vorbirii îl ajută să se apropie de metoda „paranoic-critică“ a pictorului catalan: „Eu știu să mă prefac că sunt fericit./ Iată cum procedez:/ privirile mele sunt două tuburi lungi de sticlă,/ dar eu privesc pe lângă privirile mele.“
Poetul e avid de miracole și, înzestrat fiind cu gândire magică, reface, în diferite moduri, ceea ce se petrece în mituri. Un lung șir de poeme din miezul cărții sunt istorisiri cu prieteni și întâmplări dintr-un univers inaccesibil oricărei experiențe umane, propriu-zis, din lumea de dincolo de moarte, iar forma lor de expresie, în poezie, devine imaginea, reprezentarea prin conștiința indirectă: „O oglindă plină de meri înfloriți/ iar dintre merii aceia prietenul meu, pictorul,/ îmi face vagi semne cu mâna/ și printre nori și printre meri râzând în hohote/ se îndepărtează“. (Sub merii înfloriți). Plăsmuind un imaginar poetic cu o dinamică aparte, poetul demitizează și remitizează întruna, iar din loc în loc, putem vedea desemantizarea realității, cu evidente intenții estetice: „De atâta ploaie,/ înțelesurile se veștezesc în cuvinte/ și cad din ele,/ cum cad toamna frunzele în păduri“ (Poem ploaie). La gama cromatică, extrem de largă, din imaginarul poetului, se adaugă și cultul formelor geometrice în reprezentarea realului. Parcă pentru a întări sugestia pătratului magic, poetul, în una din rarele dăți când o face, apelează, în Peștele pătrat, și la elemente de prozodie a descântecelor, imbricate cu ritmurile culte: „Peștele pătrat umblă prin somn/ Somn ce abia încape în capul meu pătrat./ Pielea mi-e carouri ca tabla de șah/ Parcă ștampilată de-un picior pătrat/ Care toată noaptea pe mine a umblat,/ Încălțat cu un papuc pătrat.// Ca un ceas de buzunar pătrat/ Prins de-un colț cu un lănțișor de aur/ Cam așa e peștele pătrat/ Învelit în solzi pătrați de aur./ Între ceilalți pești e ca un taur/ Un punct fix bătut cu nestemate/ În cireada de vaci mici pătrate.“ În întregul său, acest poem e o reverie cubistă, care nu face notă discordantă în volum, tocmai pentru că, în final, se întoarce la unul dintre câmpurile lexicale cele mai active, cel format în jurul gării și al trenului. Dar o face orientat spre trimiterea mesajului în derizoriu: „Gura mea cu dinți pătrați și impiegați/ Laudă aduce peștelui pătrat/ În gara pătrată, într-un oraș pătrat,/ Unde șeful gării cu chipiu pătrat/ Bea și mă înjură/ Văzând cum îmi cură/ Cum îmi ies din gură,/ Cuvinte pătrate, ca un tren marfar:/ «– Du-te, măi, cu peștii tăi pătrați/ La bar!»“.
Invocam, mai pe la începutul acestor rânduri, motivul călătoriei. Dacă cea mai spectaculoasă dintre deplasări, prin cruzimea imaginilor sau a unor episoade întregi, e aceea dintr-un text cu titlu barochist, Poem despre sufletul meu pereche sau despre cumplitul măcel la care am fost martor în trenul personal Cluj-Napoca-Bistrița, apoi maxima năstrușnicie a alteia, în alai familial, spre biserică, din Poem cu tractor, greu ar putea fi contestată. Toate aceste poeme au coerența narativă a unor povestiri, însă marea forță poetică le vine din apariția, la un moment dat, în blocul textual, a unei „fisuri tragice“, căreia poate că T. S. Eliot i-ar fi spus „corelativul obiectiv“, un nucleu iradiant, un tip de semn alegoric, care deschide calea de acces la adevărurile nedemonstrabile. Dorind să ilustrăm cele spuse, ne oprim la Copilul cu două capete: „Eu sunt capul care vorbește și în numele capului care nu vorbește“. Simțim, de îndată, alegoria prin care e figurată ființa binară a poetului, alcătuită din eul empiric și eul poetizant. Iar această apariție fabuloasă, reprezentată printr-o amplificare retorică, are și rol în arhitectura cărții, conferindu-i circularitate: „Am doar o jumătate de uitare. Până și uitarea o împart cu capul din ladă: ce uită el, nu uit eu, ce uit eu, nu uită el“. Ne amintim, cartea începe cu poetul ca o ființă umilă, salvată de un cărucior cu rotile, și, iată, sfârșește cu proiecția lui mitologică. Introducere în poezie de Ion Mureșan ne somează, împreună cu Picasso, să înțelegem că și creația este tot atât de misterioasă ca și moartea: „Pe celălalt deal, eu dorm în iarbă, între pruni./ Capul meu adormit odihnește pe o perniță albă./ Sub perniță am un cuțit și o secure,/ astfel că, dormind, bănuiesc că am înnebunit.// Somnul meu e în jurul meu ca un gard de sârmă ghimpată,/ astfel că niciun animal și niciun om nu intră în somnul/ meu./ Niciun om și niciun animal nu au ce căuta/ în somnul altui om și altui animal care dorm în iarbă între pruni./ Și e atât de frumos de parcă-am murit demult.“ (Și e atât de frumos).