JOHN BOYNE s-a născut la Dublin pe 30 aprilie 1971. A scris până în prezent peste 15 romane pentru adulți și copii. Cărțile sale sunt traduse în peste 55 de limbi. Romanul Băiatul cu pijamale în dungi a fost în centrul unui succes uriaș: s-a vândut în întreaga lume, până acum, în peste 11 milioane de exemplare și a fost ecranizată în 2008 de compania Miramax. La 18 ani distanță, Boyne a revenit cu o continuare a cărții. Multe dintre romanele scriitorului irlandez sunt traduse și în limba română, la Editura RAO.
CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU: Încep cu o întrebare laterală despre, cred că sunteți de acord cu mine, cea mai faimoasă dintre cărțile publicate de dumneavoastră până acum. Așadar: cum ați găsit muzica, sunetul, acordul fin pentru Băiatul cu pijamale în dungi?
JOHN BOYNE: Ei bine, am început prin a studia subiectul de la 15 ani: era un subiect care mă fascina, întotdeauna m-am străduit să-l înțeleg mai bine, am citit mult pe această temă, a durat 18 ani până să mă apuc să scriu această carte – și anume, la vârsta de 33 de ani. Consider că aveam deja o experiență solidă în materie, dar tonul scrierii – în genul unui basm – mi-a venit de la prima pagină. Am mai scris înainte cărți pentru copii și cred că, odată ce am găsit tonul, am știut că trebuie să sune ca un basm, prin urmare, povestea a curs de la sine. A fost nevoie, desigur, de mai multe rescrieri – prima versiune a oricărui roman este cea în care afli povestea, tu însuți (ca autor) –, dar a părut că era în mine dintotdeauna, acel prim draft nu mi-a luat decât puține zile să-l scriu. Am știut exact ce să scriu.
Cât de importantă este pentru o carte de literatură tonalitatea, muzicalitatea textului în ambele sensuri: internă și externă? Cred că nu puteți spune altfel decât: foarte importantă…
Așa e. E foarte importantă. În ceea ce privește fluiditatea pentru cititor; fluiditatea, fluxul narativ. Când scrii – dar și când citești – trebuie să simți că scriitorul deține controlul, că propozițiile și paragrafele curg, că ele se înșiră firesc. Cred că asemenea aspecte țin de limbă, este datoria fiecărui draft al unei povești să urmărească cuvintele care urmează, dacă răspund cerințelor de acest gen. În ce mă privește: obișnuiesc să citesc și cu glas tare ceea ce scriu, tocmai pentru a auzi acel ritm, dacă există multe cuvinte complicate, dacă dialogul sună sau nu a dialog adevărat…
De ce ați ales să vorbiți în Băiatul cu pijamale în dungi despre nazism și Holocaust în această manieră foarte specială?
În mod evident, despre Holocaust s-a scris foarte mult. Așa că, dacă vrei să mai adaugi o poveste pe această temă, trebuie să o faci într-un mod inedit, nu poți, pur și simplu, să reiei aceleași povești. Eu am avut norocul de a găsi o nouă abordare. Nimeni, de pildă, nu a scris despre copiii comandantului nazist sau acel tip de prietenie dintre cei doi băieți. Și nici în ceea ce privește tonul poveștii. Am simțit astfel că am o abordare originală a temei. La fel, în ce privește romanul de mai târziu: All the broken places (titlul traducerii în limba română: Ruinele timpului) – cartea e scrisă într-un mod inovator: cum e să fii copilul unui comandant nazist?, cum arată viața unui asemenea copil, pătată de o astfel de rușine?
În ce măsură această poveste (despre Holocaust) sau asemenea povești se adresează prezentului?
Nu e un detaliu istoric. Știm că astfel de lucruri se întâmplă în lume, știm că există genociduri, știm că există războaie – nu foarte departe de aici. Și mi se pare că dacă îi implicăm pe tinerii cititori în relații cu astfel de povești, îi ajutăm să recunoască caracterele și inumanitatea din lume și, poate, când le va veni rândul să o conducă, o vor face în mod diferit.
Ficțiunea care ne duce la realitate…
Da, mă folosesc de ficțiune pentru a vorbi despre teme foarte grele, unele morale. Ceea ce fac eu e literatură, e ficțiune, am spus asta în nenumărate ocazii. Am precizat că nu trebuie confundate lucrurile. Eu spun, scriu povești – care pot să introducă într-o temă sau alta. În cazul de față, prin intermediul celor două romane – în tema foarte dură a Holocaustului.
O curiozitate pe care o expun multora dintre scriitorii cu care am privilegiul să port dialoguri: care este, din punctul dumneavoastră de vedere, puterea magică a literaturii, puterea secretă a literaturii? Ce poate spune literatura și numai ea – ce nu poate spune niciuna din celelalte arte?
Cred că toate dimensiunile culturale sunt importante pentru oameni; tot ceea ce ne ridică la rangul acesta de ființe culturale, de ființe care pot imagina și proiecta cultură. Dar, cum văd eu lucrurile, literatura este cu mult mai mult decât despre condiția umană, este despre viețile noastre. Când citim despre viețile unor oameni diferiți de noi, citim și despre noi, despre ce am fi putut fi, despre ce am fi putut trăi. În Băiatul cu pijamale în dungi e vorba despre un băiat care nu era în pericol de acea parte a gardului, unde se afla, dar într-o altă viață ar fi putut fi de cealaltă parte, unde se afla prietenul său; cei doi tineri prieteni sunt născuți în aceeași zi. Actorii am putea fi chiar noi doi. Cartea mea favorită din toate timpurile este The Go-between (Intermediarul – netradusă în română) de L.P. Hartley de care m-am îndrăgostit ca adolescent. Cu toții am experimentat această suferință sufletească de dragoste și respingere, ș.a.m.d. Uneori, când nu putem descrie noi înșine anumite emoții traumatice sau suferința prin care trecem, le găsim în cărți, descrise pentru noi, și aceasta ne ajută.
Pentru că știu că aceasta e o temă care vă preocupă foarte mult: se află literatura într-o situație de luptă puternică cu noile tehnologii, cu social media?
Ei bine, cred că este loc de puțin optimism, dacă îmi permiteți. Aș vrea să reamintesc faptul, care poate să pară banal, că de secole există cărți, și ele nu vor dispărea. Când a început televiziunea, oamenii au spus că timpul filmelor a ajuns la final, și asta nu s-a întâmplat. Când a apărut kindle, oamenii au spus același lucru despre cititul cărților printate – și iarăși nu a fost cazul. Deci, da, oamenii petrec o groază de timp pe telefoane, pe telefoanele inteligente, dar încă mai sunt interesați de povești, iar dacă găsesc cărți bune, mai curând decât să li se spună: „trebuie să citești asta“, clar, le vor citi. Aceasta, ca să nu mai spun și că noile tehnologii se pliază, ele însele, pe logica de scriere a cărților – ca instrumente ale povestirii. Oamenii sunt încă interesați de astfel de lucruri, rafturile cu cărți sunt încă pline, librăriile sunt încă acolo, festivalurile de literatură continuă să aibă loc pretutindeni în lume. Deci, da, există competiție; de altfel, cred că a existat mereu o competiție a literaturii cu tot ce o distrage oamenii de la cărți, dar o carte bună întotdeauna își găsește cititorii.
Și dacă este, de data aceasta, vorba despre mult mai mult decât o competiție, dacă este vorba despre o mare bătălie pentru mintea noastră? Putem obține ceva bun din această confruntare? E un risc mic sau mai mare pentru o memorie bună, bine calibrată, bine antrenată?
Putem recomanda oamenilor să își pună frâne în ceea ce privește cititul de social media tot timpul, pentru că urmărirea obsesivă a știrilor de ultimă oră de pe twitter, angajarea în tot felul de scenarii de contraziceri și polemici ieftine cu tot felul de oameni străini, e o totală pierdere de timp. Un argument – care mi se pare foarte puternic, deși sună banal la prima vedere: viața noastră este atât de scurtă. Pe de altă parte, un eventual refuz e o decizie pe care fiecare trebuie să o ia pentru sine – cum am făcut eu acum 6 luni când am decis să părăsesc social media definitiv, fiindcă am realizat că îmi mănâncă prea mult timp și prea multă energie mentală, decizie care a însemnat: mai mult timp pentru mine, pentru prieteni, și o viață personală mult mai sănătoasă.
Revin la tema Holocaustului și vă întreb: de ce ați simțit nevoia de a… reveni la subiectul Holocaustului – după 15 ani, dacă nu greșesc?
Întotdeauna am plănuit/am clocit în minte ideea să revin la personajul feminin Gretel. Mereu am vrut să reiau destinul acestui personaj, să văd cum arată viața sa ulterioară. Ea are 91 de ani în noua mea carte – fiind nevoită să trăiască în tot acest timp cu rușinea unei de neșters pete pe numele de familie. În același timp, am vrut să arăt contradicția ei interioară: admirația față de tatăl ei – pe care nu o poate nega, dar și sentimentul de responsabilitate față de el. Am vrut să folosesc vocea ei pentru a scoate la iveală o realitate – căci sunt destui oameni care au fost copiii comandanților și ofițerilor SS Gestapo, e în firea lumii. Am vrut să intru în pielea unei astfel de persoane, să văd: trăiește ea sentimentul de vinovăție? Simte agresivitatea? Este capabilă să respingă aceste sentimente și să spună „nu am fost eu“? Tocmai din acest motiv am scris această nouă carte, pentru a etala un mod de a fi, pentru a desface resorturile etice ale unui personaj care a fost pus, de istorie, într-o situație limită care i-a marcat, adânc, întreaga viață.
V-ați bucurat de un succes uriaș cu Băiatul cu pijamale în dungi. Dar nu v-a și speriat în același timp acest succes? Ați simțit ceva oarecum periculos în acest succes?
Nu chiar. De fapt, succesul este chiar bun. Dar am știut de la bun început că nu o să se întâmple asta cu fiecare carte scrisă. Vorbim aici, despre Băiatul cu pijamale în dungi, fără nicio îndoială, de un fenomen. Dar nu e neapărat cea mai bună carte a mea. Orice scriitor, atunci când scrie o carte, își propune să dea cea mai bună scriere posibilă, dar este conștient că uneori poate avea o audiență mai mare, alteori mai mică, nu poți controla asta. Dar nu am lăsat niciodată ca acest gen de succes să devină o frână în calea mea: unii se lasă copleșiti sau presați de acesta. Eu unul am fost mândru și fericit de această realizare, pentru că a stat la baza oricărei scrieri și experiențe ulterioare; fără acea carte nu știu dacă aș fi putut să realizez tot ceea ce am realizat ulterior.
Într-o intervenție în „Irish Times“ ați spus: „în ziua de azi nu este posibil să se publice o carte ca Băiatul cu pijamale în dungi“. De ce nu?
Cred că publicarea unei cărți traversează în momentul de față un context periculos –, dominat de scepticism: în care fiecare este tentat să critice automat o carte înainte chiar de a o citi. Poți avea, de pildă, oameni care să îți reproșeze: „puteai să ai propria poveste, nu viața altora!“, dar tocmai asta este originea și rațiunea de a fi a romanelor: ele inventează, imaginează mereu personaje. Băiatul cu pijamale în dungi nu a fost niciodată criticat până acum 3 ani, când a devenit un roman controversat, după ce timp de 15 ani nu a reprezentat defel un astfel de roman (controversat). Cred că, în noul context cultural, mediatic, dacă ar fi să fie publicat astăzi, ar stârni reacții de genul: autorul cărții e irlandez, nu e evreu, ce poveste are el de spus? Cine îi dă lui dreptul să o scrie? (ei bine, chiar cred că am tot dreptul): tocmai asta devine povestea cărții, în loc de povestea în sine.
Pe de altă parte, astăzi orice este publicat, republicat, e aparent mai ușor decât oricând să publici…
Da, dar este atât de mult criticism, atâta brutalitate față de scriitori și operele lor…
Brutalitate generată și de mișcarea cancel culture.
Nu exista obiceiul ăsta când am început eu să scriu. Oamenii au devenit mult mai furioși (în plan) intelectual. Cred că tocmai din pricina avansului social media, oamenii au devenit mai agresivi.
De fapt, întrebarea mea ascunsă ar fi aceasta: cine sunt astăzi marii inamici ai literaturii?
Practic, oamenii inconștienți care critică prea ușor cărțile, adesea fără să le citească.
Pe facebook, spre exemplu…
Cred că pe twitter mai mult decât oriunde altundeva vedem aceasta: și anume, criticarea cărților fără a le citi de către oameni roși de invidie, încercarea de a le demoniza împreună cu autorii lor, de a-i face pe aceștia să pară niște monștri absoluți; vedem încercări de a le distruge cariera, vedem multă ură. Twitter este inamicul literaturii. Twitter ca platformă socială a limitat exprimarea opiniilor membrilor la 140 de caractere, acum are 280. Opiniile trebuie să fie atât de scurte! Realitatea însă este cu mult mai complexă pentru a putea fi rezumată astfel.
E tot un soi de Pat al lui Procust…
Lucrurile sunt mult mai complexe decât atât, nu pot fi reduse la atât, la câteva „ciripituri“.
Băiatul cu pijamale în dungi este, să spunem așa, simplificând desigur, despre alb și negru. Recentul dumneavoastră roman All the broken places este însă în mai multe tonuri de gri, este mult mai nuanțat.
Să privim lucrurile din această perspectivă, a vârstei. Diferența între cele două romane ar fi de vârstă: la momentul la care am scris acest din urmă roman, sunt cu 18 ani mai în vârstă. Așadar: sunt un scriitor mai experimentat. Am fost tânăr și rezonabil mai naiv când am scris Băiatul cu pijamale în dungi. Înțeleg acum mai bine structura romanului, construcția personajelor; iar, pe de altă parte, Bruno din Băiatul cu pijamale în dungi are doar 9 ani, nu are multe perspective de oferit, e doar un copil. Optsprezece ani mai târziu, care înseamnă acumulare de experiență scriitoricească, un personaj ca Gretel este cu mult mai rotund, un personaj multidimensional, complex și interesant: povestea lui Bruno se petrece pe front, în ceea ce o privește pe Gretel în All the broken places, povestea e mult mai complexă. Ea însăși este povestea, întreaga ei viață.
Copiii celor care au comis asemenea atrocități precum cele despre care e vorba în romanele dumneavoastră, vedem că au păstrat tăcerea în privința aceasta, dar nepoții lor sunt pe punctul de a rupe tăcerea, de a vorbi despre asta. Cum explicați această tăcere?
Îmi imaginez că e foarte greu pentru ei. Mai ales dacă îți iubești părinții și ei au luat parte la aceste atrocități, e un sentiment uman foarte complicat: cum reconciliezi totul?, cum împaci, de pildă, faptul că tatăl tău a jucat șah cu tine seara și a doua zi a ucis cu brutalitate alți copii? Cum rezolvi asta în capul tău? E ceva ce nu știu, pot doar să încerc să-mi imaginez – ceea ce am și încercat în ultimul meu roman. Cred că e ceva foarte greu de abordat.
Ce părere aveți: ar trebui studiate în școală – legat de subiectul Holo – caustului – aceste două cărți ale dumneavoastră?
Mă bucur dacă sunt, mă bucur dacă profesorii le folosesc în școală. Dar cred că e important ca profesorii să fie cinstiți cu copiii, să le spună că sunt o ficțiune, nu istorie, nu sunt o descriere fidelă a felului în care s-au desfășurat lucrurile în realitate, ci doar o poveste. Tot ce am vrut a fost să emoționez copiii suficient de mult, încât să-și dorească să continue prin a citi și cărți de nonficțiune. Așadar, mă bucur dacă sunt citite, atâta timp cât se conștientizează că sunt doar artă, ficțiune.
Aceste două cărți nu sunt cărți de istorie, dar sunt ca un fel de GPS în materia tematică a Holocaustului.
Ele sunt romane, ficțiune scrisă – cu o morală în centru. Dar nu este treaba romancierului să predea/să învețe orice pe oricine. Misiunea romancierului este să spună o poveste bună. Și asta mă străduiesc eu să fac – mai presus de orice. Dar, da, rostul acestor romane este de a-i introduce pe tineri în această temă. Dacă asta se întâmplă, e ceva de care poți fi mândru.
Dar există o lecție etică despre această istorie teribilă în cărțile de ficțiune.
Da, există fără îndoială o morală în centrul povestirii. Iar dacă cineva mi-ar spune că după ce a citit cartea mea a pornit televizorul pentru a urmări o emisiune – sau a citit – despre Anne Frank, aș fi foarte mândru.
Referitor la cărțile de ficțiune despre Holocaust: s-a spus despre ele că au romantizat oarecum această temă. Există acest risc?
Consider că există la momentul de față pe piață o puzderie de cărți pe tema Holocaustului. Mai ales în ultimii 5-7 ani, există o acumulare spectaculoasă a cărților despre Holocaust. Nu le-am citit pe toate, dar mi se pare un pic cam straniu, pot fi minunate fiecare din ele, dar mi se pare ca un soi de agendă în sine, ceea ce e oarecum ciudat și deranjant. Mi se pare că autorii caută cu orice preț astfel de titluri: chiar azi am dat de o carte intitulată Moașa de la Auschwitz. Sunt atâtea și mi se pare ca un exercițiu cinic. Cum am spus: nu le-am citit pe toate, și poate părea nedrept din partea mea, dar mă refer exclusiv la titluri: mi se pare cât se poate de exploatator să folosești mereu același gen de titluri.
Până unde poate merge libertatea de a scrie despre asemenea evenimente atât de delicate și de tragice? Libertatea de a imagina în mijlocul unei tragedii imense a oamenilor? Unde e limita?
Nu cred că există limite în literatură. Și cred că, în mod cert, în Băiatul cu pijamale în dungi am împins limita la maximum. Nu ar trebui să existe niciun fel de limite în artă: citești o carte de artă pentru arta în sine, poți, ca scriitor, să împingi limita până acolo unde simți tu nevoia – mai ales, pentru a-l implica pe cititor în poveste, pentru a-l aduce în povestea ta.
Dar poți să imaginezi orice despre asta? Adică: nu ai și niște responsabilități?
Sigur că ai. Ai o responsabilitate în a nu exploata tema. Dar ai dreptul de a crede în valabilitatea scrierii tale. Iar dacă este o operă pozitivă, onestă, atunci este în regulă din partea mea.
Ați făcut publice la un moment dat „10 sfaturi pentru a scrie“. 10 este un număr ma – gic, un număr încărcat simbolic.
Posibil să fi gândit astfel. Aceste 10 sfaturi sunt prezente și pe site-ul meu. Am câteva sfaturi pentru a scrie o carte – majoritatea au fost adresate celor care se alătură unui grup de scriitori: cum să ai un public, cum să citești lucrarea altora și să interacționezi cu ei; am avut un workshop pe această temă; a fost o muncă foarte asiduă, dar și foarte plăcută.
Ultima mea întrebare este legată de tatuajele dumneavoastră. De ce ați simțit nevoia să le faceți?
Unul aparține scriitorului meu favorit, John Irving, The World According to Garp (Lumea văzută de Garp): este formula lui de încheiere.
„Suntem toți cazuri terminale“ – așa scrie…
Ador scrierile sale. E un fel de a spune: trăiește clipa! Toți o să murim (nimeni nu iese din viață… pe viață), trebuie să facem ca fiecare zi, fiecare moment al nostru să conteze…
Iar cel de-al doilea?
Aparține cântăreței mele favorite: Kate Bush, din albumul ei Hounds of Love (Câinii de pradă ai iubirii): „wave after wave“ = „val după val“. Deci (am tatuat): cântărețul favorit, scriitorul favorit.
Notă: John Boyne a fost invitat special la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT 2022. Acest interviu a fost realizat cu acel prilej. Autorul și revista „România literară“ mulțumesc celor care au făcut posibilă această oportunitate.
