Asta e comanda imperativă primită de Ion Mureșan (ca, pe vremuri, Avacum): „Scrie vedenia și o sapă cu slove pe table.“ Așa cum Valèry se trezea, tam-nesam, cu „versuri dăruite“ și nu mai avea încotro, Ion Mureșan se trezește cu „vedenii“, cu filme fantasmatice și videoclipuri himerice. Nici el n-are încotro decît să le transcrie, căci revelația e inspirație, iar inspirația e un ordin cu executare neabătut. Și scrisul lui are ceva (are chiar destul) din concretețea dură a săpatului, a scrijelitului pe table de piatră: versurile sînt „definitive“, irevocabile, într-o grafie vizionară și într-o precizie de ghilotină. Nu-s versuri volatile, pe care să le ducă încoace și-ncolo vîntul sensibilității sau graficul instabil al stărilor, ci versuri făcute din cuvinte care și-au recăpătat materialitatea și carnalitatea, și care apasă greu pe pagină. Vedeniile îl urmăresc și-l hăituiesc pînă cînd Mureșan izbutește să le așeze într-un scenariu existențial prin care trec în vîrtej arhetipurile revoltate și pornite să spargă țesătura grosolană a realelor. O și sparg numaidecît, măcar că poetul își ia precauția de a fixa un cadru real cît mai autentificat (crîșmă, dormitor, parc, tren, pat, oglindă, ogradă etc.), și năvălesc ca niște protagoniste dezlănțuite, ocupînd tot locul. Consemnările „realiste“ sînt minimale și austere, dar parada himerelor prinde ritm dionisiac și intră în crize de frenezie fantasmatică. Violentă, paroxistică și implozivă în poemele din primele două volume (adică în prima jumătate a celor scrise de Mureșan), imaginația a devenit, de la Cartea Alcool și începînd cu ea, mai filmică și cu epos mai organizat în secvențe, folosită, cum s-ar zice, mai gospodărește, mai ardelenește. Desfătarea în eposul fantasmatic și voluptatea fastului imaginativ sînt și mai evidente în Introducere în poezie (Charmides, 2023), în care Mureșan a mai relaxat densitatea de uraniu (nesărăcit) a poemelor și a încadrat freatica himerelor în cadre epice de fabulă/snoavă. E un proces de umanizare a dicteului imaginativ care vine și pe o dialectică a poeticii, nu doar a poeziei. De la „izgonirea din poezie“ și de la „poemul care nu poate fi înțeles“, fiind, de fapt, o hieroglifă terifiantă, poemele s-au tot apropiat de farmecul ritualității imaginative și al spectacolului fantasmatic, dar și de o grilă de transparență – ori măcar de o șansă de acces. De unde nici poetul, dar nici cititorul n-aveau ce căuta în spațiul de spasm al poeziei, iar poetul, transcriind în febră mistere terifice, trebuia s-o ia la fugă de îndată ce termina de scris, acum accesul la viziune e permis, iar lectura nu e doar hermeneutică de hieroglife, ci chiar cooperare între poet și cititor. Practic, amîndoi participă acum la împlinirea poeziei, după cum se vede din Introdu cerea în poezie, iar viziunea se între gește prin peripețiile participative ale cititorului: jumătatea de femeie văzută de poet e întregită de cealaltă jumătate văzută de cititor, și abia așa poezia își împlinește rostul (pentru poetul în cauză, cu nu prea fericite consecințe, de vreme ce nevasta cititoare îl părăsește; dar dacă-l părăsește luînd cu sine jumătatea de femeie pe care a văzut-o, viziunea rămîne suspendată). Chenarul de snoavă nu face decît să relativizeze gravitatea „problematică“ – o metodă specifică lui Mureșan de a ascunde cît mai departe „gînditorul“ din el. Dar mizele poemelor sînt puse întotdeauna și de acesta.
Ion Mureșan e un autor aproape frenetic de arte poetice și mereu s-a străduit să exorcizeze misteriozitatea anxioasă a poeziei (inclusiv în eseuri, unele din cele mai articulate la noi în problematica tremendo -ului liric). Nici aici această angoasă nu-l slăbește și problema creativității rămîne la el una centrală (pentru că e totuna cu problema identi tății și a existenței ca atare). Beatificată și bleste mată deopotrivă, pentru că ea însăși e o compo ziție de extaz și supliciu, poezia rămîne himera tutelară a tuturor volumelor. Ca și-n primele poeme, și aici terifianța ei e totuna cu extatica, entuziasmul totuna cu agonia. Salvifică, poezia nu e, în aceeași clipă, mai puțin fatală. Stigmatul ei e deopotrivă terifiant și beatificant: „Eu, cînd scriu o poezie,/ nu mai sunt un om slab și de nimic./ Cînd scriu o poezie nu mai sunt un om neajutorat./ Numai ce simt cum se așează sub mine/ un cărucior cu rotile,/ brusc sunt proprietarul unui cărucior pentru infirmi,/ unul cu roți nichelate“ etc. (Eu cînd scriu o poezie). (De altminteri, cred că e prima oară că Mureșan scrie „o poezie“, căci pînă acum n-a scris decît cîte un „poem“, neavînd temeritatea de a se aventura în chiar misterul „feminin“ al acestei stihii. Poate că, așa cum zice Jung, poezia cu calități și facultăți feminine, neliniștitoare, se scrie, și atunci „poemul“ e doar o tentativă de a o seduce și îmblînzi – ori o tentativă de aproximație). Cea mai indisolubilă problemă din spectrul referitor la creativitate e că pentru Ion Mureșan cuvintele sînt, de fapt, senzații, lucruri, obiecte. Ele nu abstractizează, ci, dimpotrivă, concretizează brutal: „Dimineață! Dimineață!/ Doamne, ce cuvînt urît!/ Abia ce-l rostesc și simt că am ațe și iarbă/ între dinți“ etc. (Dimineață). Nu numai că nu admite teoria lui Hermogenes, dar trece chiar și dincolo de a lui Cratylos, visînd să scrie cu înseși lucrurile, într-o viziune de concrete absolute. Ori măcar să scape limbajul de sub controlul instituției de sens și să-i dea libertatea de a institui el o lume candidă: „Idealul meu este să dezagreg mecanismul acesta perfect/ și hidos ca un diamant./ Să tai legăturile./ Să scot scrierea și limbajul meu de sub dictatura/ creierului meu,/ de sub dictatura voinței mele./ Iar eu să rămîn fragil și neputincios ca un ou,/ și să văd limbajul meu și scrierea mea cum înfloresc,/ cum zburdă și cum se joacă ca niște copii liberi și fericiți/ într-un lighean mare cu smalțul crăpat“ (Dezagregarea). Nu vrea, așadar, să scrie cu litere și cuvinte care reflectă lumea, ci cu litere și cuvinte care creează lumea. Asta s-a întîmplat însă o singură dată și cam demult. Dar, ce-i drept, acela e idealul de limbaj creativ, unul la care Mureșan năzuiește cu disperare.
Poemele ample (majoritatea) sînt parabole transpuse în scenarii de opulență himerică. Mureșan dilată proporțiile lumii și transformă pînă și un madrigal într-un spectacol de extaze: „Oho, lasă-mă să-ți scot din piciorul drept pantoful/ și, ca pe o scrumieră, să-l umplu de scrum și chiștoace,/ și să-ți descriu cu voce tare degetele înfiorate în iarbă/ și fumul tot mai gros, ca negura,/ cum îți acoperă tavanul roz al chiloțeilor,/ cum, încet, încet fumul te ridică printre blocuri de la/ pămînt./ O, ce minunată priveliște:/ un clopot cu două limbi înălțîndu-se spre cer,/ o parașută roșie în mijloc cu două picioare/ care urcă în loc să coboare!/ Eu cu fumul ultimei țigări încolăcit ca o funie în jurul gîtului/ să atîrn ca un spînzurat de piciorul tău desculț“ etc. (Poem de dragoste). Fiecare himeră beneficiază de spațiul unui film și e urmărită atent de-a lungul unor peripeții nesfîrșite și stranii. Călătoria de la Cluj la Bistrița devine epopeea arhetipului feminin fatal care cotropește realul cu impetuozitate criminală, într-un film de „groază“ în care spectacolul himerelor are o concretețe de-a binelea imediată. E ceea ce se întîmplă de fiecare dată în poemele lui Mureșan, în care himerele capătă identitate corporală și au parte de o „biografie“ cît mai realistă. Ori de cîte ori deschide ochii, Mureșan spectacole de himere vede, spectacole în care se avîntă cu voluptatea riscului existențial. Viziunile, pur și simplu, se năpustesc asupra poetului. Chiar n-are încotro decît să le sape în table. Imaginația lui paroxistică, impetuozitatea materializantă și organizarea peripețiilor himerice în scenarii parabolice, extaza suplicială a relatării „vedeniilor“ fac din Ion Mureșan poetul stihialelor și stihiilor care umblă printre noi precum zeii printre greci de pe vremuri. Numai că stihiile lui Mureșan aduc doar angoasă, chiar dacă se desfată în spectacole fastuoase. (Volumul de acum e deja interpretat de cele 8 gravuri ale lui Mircia Dumitrescu, în care și Mureșan devine un fel de himeră, un spectru capturat de propria vocație).
Am mai spus-o, dar unii oameni n-au fost atenți: Ion Mureșan e cu un stînjen deasupra celorlalți poeți.