„Există în cultura română o tradiție care începe cu Dimitrie Cantemir și pe care am putea-o numi «tradiția enciclopedică».“ O bună parte din oamenii de seamă, scriitorii mari și profeții culturali ai neamului românesc se integrează în această tradiție, Gheorghe Lazăr, Ion Heliade Rădulescu, Alexandru Odobescu, Ion Ghica, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga. Toți aceștia „continuă, cu geniul sau puterile lor omenești, linia istorică deschisă de mintea vastă a lui Dimitrie Cantemir“, scrie Mircea Eliade în prefața la ediția Hasdeu din 1937. Tradiția enciclopedică începea, așadar, cu Dimitrie Cantemir: el ar fi deschizătorul de drum.
Eliade continuă:
„Enciclopedismul a fost, poate, un destin al întregului secol XIX românesc“. […] „Câțiva oameni trebuiau să facă atunci tot, și să facă repede.“ […] „Ceea ce caracterizează întreagă această epocă este setea de monumental, de grandios.“
Ce va scrie, însă, mai târziu Mircea Eliade despre B.P. Hasdeu? De ce se desparte Eliade de Hasdeu? De ce consideră că a folosit prea multe superlative în paginile sale despre Hasdeu, cât timp au rămas „împreună“?
Dacă recitim amplul volum al lui Petre V. G. Haneș, Scriitori basarabeni 1850-1940, apărut la București în 1942, înțelegem mai bine ierarhiile scrisului românesc, privit dinspre Răsărit. În 1942, Basarabia era din nou a noastră și se spera că va rămâne pentru totdeauna. Pe coperta volumului, domină figura lui B. P. Hasdeu, personalitatea exponențială a Basarabiei. Haneș îi acordă un amplu capitol, pornind de la neobișnuita personalitate a savantului și scriitorului. În cartea lui Haneș mai scrie despre T. Vârnav, I. Hâncu, I. Doncev, I. Sârbu, Al. Donici, Alecu Russo, Gh. Gore, Gh. Păun, Alexie Nacco, Matei Donici, Victor Crăsescu, Zamfir Arbure, Al. Mateevici, Tudose Roman, Sergiu Gujbă, C. Stere, Leon Donici, Liuba Dumitriu, C. Stamati-Ciurea. Despre fiecare dintre ei am putea scrie o carte, despre unii s-au scris studii ample. Dar despre „înaintașii“ lui Bogdan Petriceicu Hasdeu? Tadeu Hîjdeu, bunicul lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu, se naște la Mosciska, în Polonia 1769. În 1784, Tadeu Hâjdeu scrie primele versuri. În 1811 se naște în satul Miziurineț, ținutul Volinia, Alexandru Napoleon Hîjdeu, tatăl lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu, scriitor important de limba rusă. În 1829, Alexandru Hîjdeu devine student, bursier al Facultății Etico-Politice din Harkov, iar în 1854 se înrolează ca iuncher în armata țaristă. În 1855 Bogdan Petriceicu- Hasdeu devine student al Facultății de Drept de la Harkov. Scrie în limba rusă – poeme, amintiri. E ofensiv, e războinic, educația de iuncher va funcționa „cu asupra de măsură“, după ce se stabilește în România. Dar înainte scrie, în rusește, poeme de iubire pentru România. Elogii pentru Ștefan cel Mare. Pentru cărturarii din Basarabia, care scriau în limba română. Pușkin, Lermontov sunt marii poeți pe care îi urmează. Versuri ale lor sunt motto pentru unele dintre poeziile sale. Scrie în rusește, dar și traduce din limba rusă.
Studiile genealogice. Istoria neamului Petriceicu – Hîjdău sunt scrise de Alexandru Hîjdău sau de Bogdan Petriceicu-Hasdeu?:„După câte știu, conform unui zvon sigur, numele lui de persoană, primit la sfântul Botez, este Tadeu, precum se numea și bunicul său; dar trecând Prutul, cu ferma intențiune de a rămâne pentru totdeuna în România, el s-a autonumit Bogdan. Acesta-i fiul moșierului din ținutul Hotin, Alexandru Hîjdău, care în tinerețe a scris și el mult despre România, în rusește…“ […] Sub îndrumarea unui astfel de tată, care-i gata și sufletul să și-l dea oricând pentru România, nu e de mirare că Bogdan Petriceicu–Hîjdău a putut să devină încă în perioada aflării sale în Rusia, ca tip, cum trebuie să fie un român adevărat. […] Propunându-mi a mă ocupa de întocmirea genealogiei unor neamuri românești, care au primit, în fostul regat polonez, indigenat și nobilități, și care mai demult nu s-au întors în străbuna lor patrie, pierzând în Polonia nu numai urmele și recunoașterea naționalității strămoșești, ci și amintirea însăși despre originea lor de neam… […]
„Hyzdeu sau Hizdeu e unul dintre cele mai vechi neamuri de baroni din Moldova. În timpul domniei lui Alexandru, numit cel Bătrân și Bun, în anul 6909 de la crearea lumii, din sânul acestui neam era deja în plasa Hotin un pârcălab, mare dregător administrativ și militar, de unde se poate conchide că acel neam venise în Moldova cu mult înainte de acea vreme. […] De unde și când veniseră ei? […] Nu există documente în arhivele noastre, dar eu am aflat… precum a fost logofătul Miron Costin, în timpul domniei tatălui nostru, că aceștia provin din norodul ebraic, din tribul numit cândva Hasdai, care era în mare cinste în Spania în cele mai strălucite vremuri ale stăpânirii arabe, la curtea califilor din Cordoba, urmașii acelui trib s-au mutat din Spania în Moldova în epoca fostei progoniri a evreilor, în timpul reginei Isabela. […] Dar Hașdeii sunt în Moldova cu mult înaintea alungării evreilor din Spania. Hîșdeu de la evreiescu Hasdai e tot atât de puțin credibil ca și derivarea numelui Cantemirilor de la marele Ginghis-han, de la urmașul prin sânge al acestuia Han-Timur sau Tamerlan, cuceritorul Asiei Superioare…“ scrie Alexandru Hîjdău. Sau Bogdan Petriceicu-Hasdeu?
Putem să ne punem întrebarea dacă limba rusă e, pentru tânărul Hasdeu, mai expresivă decât limba română. Sau: cât de repede se obișnuiește romancierul, jurnalistul, poetul cu limba română? Foarte repede, ar putea spune unii, nu foarte repede, ar protesta alții. Dar Hasdeu e în război: cucerirea limbii române, a literaturii române, alături de cucerirea întregii istorii naționale devin „literă de lege“.
Duduca Mamuca, nuvelă îndrăzneață, cu o deschidere erotică neobișnuită pentru Moldova vremii, îi aduce un proces de presă la care autorul se apără: are 26 de ani și unul dintre argumente e vârsta lui. Dar tânărul i-a citit pe „fruntașii junei noastre literaturi“: și va cita pe larg din dnii Alecsandri, Negruzzi, Eliad, Beldiman, Conachi. „E liber de răspundere în acest caz“, zic judecătorii. Un roman pe măsură este Ioan Vodă cel Cumplit. Aventurile. Domnia. Războaiele. Moartea lui. Rolul său în istoria universală și în viața poporului român (1572-1574). În Istoria universală ar trebui să fie, dar și în Basarabia: „Astăzi, sub acest nume se înțelege teritoriul românesc dintre Prut și Nistru, cu picioarele muiate în Marea Neagră și cu fruntea umbrită la poalele Carpaților. În vechime, numai partea sudică a acestei regiuni se numea «Basarabie», nordul purtând un singur nume cu restul Moldovei. Într-o vreme, mai ales până la moartea lui Mircea cel Mare, tot țărmul Dunării, de la Severin până la gura Nistrului, aparținea Muntenilor, a căror țară, după porecla dinastiei princiare, se numea «basarabie» sau «Țara Basarabilor». După ce moldovenii se lățiră încetul cu încetul, bucată câte o bucată și, în fine, cu Ștefan cel Mare, tăiară tocmai la Milcov hotarul Țării Românești, teritoriul dintre Nistru și Dunăre conservă, el singur, ca suvenir, numele Basarabie.“
Mult citate sunt atacurile lui Hasdeu la adresa Junimii, a revistei „Convorbiri literare“. Jurnalist energic, combatant și în poezie, și în foiletoane, și în articole „științifice“, scrie romane, dar și Răzvan și Vidra, una din piesele-reper ale dramaturgiei românești. Neîndoios, școala de ofițeri i-a dezvoltat spiritul „războinic“, greu de potolit în acest secol XIX, în care toate trebuiau făcute repede și bine. Avântul jurnalistic, studiile de Istorie a României, Etymologicum Magnum Romaniae, încercarea de a coborî în profunzimile istoriei (Pierit-au Dacii!) i-au pus în valoare spiritul enciclopedic. În 1888, moare Iulia Hasdeu și moartea fiicei reorientează scrisul hasdeian: încep dialogurile cu „lumea de dincolo“ în reviste, în cărți, dar mai ales în Castelul Iulia Hasdeu de la Câmpina. Nimeni n-a mai vorbit despre „lumea de dincolo“ din cărțile lui Hasdeu. Marii critici au rămas cu el aici – împreună cu cei cu adevărat întemeietori.
În 2017, la Editura Saeculum Vizual din București, a apărut volumul Amurgul Demiurgului, purtând semnătura Jenicăi Tabacu. Semnificativ se dorește subtitlul cărții, care aduce precizări în privința investigației despre Ultimii ani de viață ai lui B.P.-Hasdeu. „Studiul e realizat de fosta directoare a Muzeului memorial B.P.-Hasdeu din Câmpina, reconstituie ultimele două decenii din existența zbuciumată a savantului“, scrie Gheorghe Glodeanu în Incursiuni în imaginarul ezoteric.
Despre Sic cogito, despre cărțile „mistice“ ale lui B.P.Hasdeu n-a scris (mai) nimeni.