Om al petrolului purificat de trecerea Oltului

Titlul cărții reproduce câteva cuvinte din ultima convorbire a Dianei Turconi cu Geo Bogza, aflat pe patul de spital, pătruns de o străfulgerare a sfârșitului pe care, încă lucid, l-a conștientizat: „Ascultă: de jur împrejur e o liniște în curbe desăvârșite. Degeaba încerci tu să mă ascunzi, eu sunt ținta…“ (Luni, 13 septembrie 1993, Spitalul Elias, dimineața). Amplul dialog cu Geo Bogza începe pe 18 iulie 1992 la Snagov și reprezintă o parcurgere a întregii vieți a scriitorului. Fiecare zi de dialog începe cu un motto. Întrebările puse de Diana Turconi, la fel și scurtele sale comentarii, știu să provoace descătușarea confesiunii și s-o să așeze pe linia sincerității.

Scriitorul vorbește cu dezinvoltură, fără reținere, despre familie, despre copilărie și tinerețe, despre momentele literare prin care a trecut, despre evenimentele politice și transformările sociale trăite, despre istorie și politicieni, despre cedări și reveniri, despre scriitorii pe care i-a cunoscut, despre stările personale, psihice, emoționale care l-au marcat („Seninătatea a venit odată cu Cartea Oltului.“), despre credință și Dumnezeu („Dumnezeul meu este o mireasmă a Universului.“), despre destin și păcat, despre revelație și taine („Am stat de multe ori, aproape tot timpul vieții mele, de vorbă cu stelele, iar tainele lor câteodată m-au înspăimântat. Dar puteam să nu iau cunoștință decât de frumusețea astrelor și atunci era mai bine…“).

Dar și despre fascinația apei („De câte ori am fost în apă și am înotat m-am simțit în elementul meu primordial.“), despre bicicletă („Am iubit-o foarte mult, cumva ca pe o ființă vie.“), despre dragoste, baluri și fete, despre libertate și realitate, despre fascinația constelației Orion („Mi-a atras atenția că în univers există măreția.“), despre revista „Urmuz“ și avangardă. Și despre multe alte lucruri.

În repetate rânduri, Geo Bogza se definește ca om al petrolului, reiterând trăsături care se desprindeau și din Poem petrolifer, dar reluate și accentuate în acest dialog: „Prin multele asemănări cu ceea ce petrolul are esențial, sunt într-adevăr un om al petrolului: tumultuos, eruptiv, exploziv, adeseori brutal. Lumea tensionată a petrolului, peisajul tentacular – dealuri acoperite de sonde – a fost spațiul în care am trăit și care m-a umplut de tumult. […] Petrolul este, fără îndoială, unul din elementele constitutive ale ființei mele profunde, în el își află substanța lava temperamentului meu.“ (Vineri, 18 iunie 1993, Snagov).

Întrebările vin într-un ritm alert, iar majoritatea răspunsurilor sunt scurte și țintite pe întrebare. Există însă și momente când răspunsurile sunt mai ample, mai detaliate, chiar mai elaborate, venite din dorința interlocutorului de a clarifica anumite aspecte. Partenera de dialog are răbdare să asculte și nu secționează confesiunea scriitorului prin intervenții interogative, deși, pe parcursul dialogului, ai uneori senzația că se forțează un anume răspuns la întrebări. Clarificări interesante sunt în legătură cu revista „Urmuz“, cu prietenii și mișcarea de avangardă: „«Urmuz» a fost pentru viața mea un act fundamental, așa cum a fost pentru Cristofor Columb călătoria în care a descoperit America.“

Nu sunt uitați prietenii, scriitorii, pictorii alături de care a scris în revistele de avangardă. Despre prietenia dintre Geo Bogza și Sașa Pană știm multe lucruri din corespondența cuprinsă în volumul Exasperarea creatoare (comentat de noi în revista „Orizont“). Formula îi aparține lui Geo Bogza și definește o modalitate de creație, o formulă artistică. Și în acest dialog, Geo Bogza revine asupra expresiei, menționând că nu a ales o formulă ori alta a vreunui grup al avangardei, nici măcar pe cea urmuziană, deși și-a numit revista după numele lui Urmuz și îl considera întemeietorul literaturii absurde europene. A rămas la formula propusă și agreată de el: „Eu am propus exasperarea ca modalitate de creație – exasperarea creatoare.“

Imaginea lui Ilarie Voronca se detașează între scriitorii de avangardă din amintirile lui Geo Bogza: „Cel mai extraordinar om pe care l-am cunoscut până la vârsta de douăzeci și cinci de ani a fost, neîndoielnic, Ilarie Voronca.“ Sunt amintiți, apoi, Stéphane Roll, Virgil Gheorghiu, pictorii M.H. Maxy și Victor Brauner. Dintre scriitorii care nu au făcut parte din gruparea de la „unu“, un cuvânt și o afecțiune aparte are pentru prietenul său M. Blecher: „Printre prietenii mei care n-au făcut parte din gruparea de la „unu“ ocupă un loc exploziv și dureros M. Blecher, un prozator original – și mai mult decât original. Plecând să studieze medicina la Paris, s-a îmbolnăvit de tuberculoză osoasă și a fost ținuit la pat pentru tot restul vieții. Cartea lui, Întâmplări în irealitatea imediată, este de o mare valoare literară și de o orginalitate extraordinară. Pentru acest om atât de înzestrat și atât de nefericit, am avut cea mai fierbinte prietenie cu putință.“

Aș adăuga că prietenia dintre Bogza și Blecher este verificabilă și în perioada brașoveană a celor doi, în corespondența lor, în poezia lui Bogza („Frize“, nr. 9/1934): „coboram în strada Ciocrac la no. 8 / și până aproape de miezul nopții / ședeam de vorbă cu prietenul meu Blecher…“ Prietenia se baza pe o încredere nelimitată, Blecher cerându-i părerea despre scrierile sale: „Părerea ta mă importă mai mult decât orice pe lume…“

Problema implicării în avangardă revine de mai multe ori în decursul dialogului. Atașamentul la avangardă a fost o opțiune, nimic conjunctural: „O opțiune, chiar pătimașă. Nu m-a dus, nu m-a chemat nimeni în avangardă – eu am mers către ea, atras mai cu seamă de caracterul ei insurecțional.“ Atitudinea rebelă, de răzvrătit, postura de contestatar este resimțită ca o continuitate existențială: „În fibra mea cea mai profundă, eu continui să fiu cel de atunci: contestatarul de 17 sau de 20 de ani. Cel cu o mie de urechi, o mie de telegrame, o mie de pistoale.“

Povestea Poemului invectivă și Jurnalului de sex, reacția unei părți din presă la poem și lista unui top pornografic al literaturii, procesul, cele două perioade petrecute la închisoarea Văcărești sunt extins clarificate de Geo Bogza, cu unele lucruri mai puțin cunoscute.

Geo Bogza a cunoscut mulți scriitori, amintirile, mențiunile, opiniile, atitudinile sale sunt valoroase. La un moment dat, dialogul trece înspre aceste amintiri despre scriitori, despre întâlnirile cu ei, despre părerea față de ei și opera lor, expuse întotdeauna nonșalant și direct. Cartea cuprinde diverse evocări despre M. Sadoveanu, Gala Galaction („Pe Gala Galaction l-am venerat, pentru că într-o vreme a întunericului și a urii, el a dat un exemplu de bunătate creștină.“), Camil Petrescu, Tudor Vianu („Vianu era un spirit olimpian. Era un exemplu de om echilibrat, adunat.“), Zaharia Stancu, despre Eugen Jebeleanu, Radu Tudoran – fratele său. Pe Marin Preda („Avea inteligența puțin vicleană și greoaie a țăranului.“) îl considera, într-o succintă caracterizare, „un excelent romancier“.

Amintiri mai extinse, cu diverse întâmplări și momente când au fost împreună, sunt despre G. Călinescu, pentru reeditarea Istoriei călinesciene militând activ în presă – („Nu sunt deloc idolatru dacă încep prin a afirma că G. Călinescu a fost fără îndoială un om de geniu.“) și Tudor Arghezi („Arghezi rămâne, dincolo de omul cu păcate, un mare poet și, tot așa, rămâne un mare prozator.“).

Simbolul apei (râul, fluviul, marea) este esențial nu doar în opera literară a lui Geo Bogza, dar și în existența sa (purificarea prin apele Oltului). La senectute, când prozatorul rememorează întâlnirile cu apa, paginile se umplu de poezie, se trec și se petrec mereu ca într-o îngemănare marinarul și poetul, care se lasă duși nu doar de valurile apei, ci și de valurile imaginației. Cartea Oltului rămâne singulară în creația autorului. Deosebirea și diferența le face scriitorul însuși: „Despre Țări de piatră, de foc și de pământ se poate spune că ar fi un reportaj – un mare reportaj. Pe când Cartea Oltului este un poem simfonic.“

Bolnav, slăbit, aflat în ultimul an al vieții, Geo Bogza are încă forța de a trăi în demnitatea culturii și de a dialoga, neconvențional și fără preconcepții, în interesul celor vor să cunoască mai bine societatea, cultura, oamenii, politica dintr-un anume timp istoric, cu toate convulsiile și transformările pe care le-a implicat/conținut. Desigur, printr-o viziune asumată. Nu sunt analize, ci sunt poziționări atitudinale (poate că au și o anumită încărcătură terapeutică) față de o anumită problemă, temă, idee țintite prin întrebări. Eu sunt ținta a devenit și un document de istorie literară.