Opera lui William Shakespeare, mult admirată, lăudată și reprezentată încă din vremea scrierii ei, a fost însoțită, precum se știe, dar și intersectată de alte realizări ale epocii și este, într-o anumită măsură, un rezultat al climatului favorabil pentru arta teatrului din Anglia și mai ales din Londra ultimelor decenii ale domniei reginei Elisabeta I și ale succesorului ei, Iacob I, cu urmări pînă în vremea lui Carol I, deci pînă aproape de jumătatea secolului al XVII-lea. Shakespeare are precursori, colaboratori strict contemporani și urmași imediați care au un rol însemnat pe o durată care însumează vreo 70 de ani. Perioada activă a lui Shakespeare reprezintă miezul epocii elisabetane, atît cronologic cît și ca efervescență literară și teatrală. Dacă ierarhiile valorice îl pun pe Shakespeare pe locul cel mai înalt, locul al doilea i-ar fi revenit poate lui Cristopher Marlowe, dacă viața lui n-ar fi fost curmată prea repede, la nici 30 de ani. De aceea, mulți erudiți atribuie această poziție secundă lui Ben Jonson. Cu o erudiție superioară celei a lui Shakespeare, ca și Marlowe, de altfel, Jonson a avut avantajul longevității (1572-1637) și al unei lungi perioade fertile literar, de aproape 40 de ani, încheiate doar prin moartea lui, pe cînd lucra, la o piesă, The Sad Shepherd (Păstorul întristat), rămasă neterminată.
Importanța operei teatrale a lui Ben Jonson și atractivitatea acesteia au determinat ca două dintre piesele lui cunoscute, acum retraduse, să constituie un volum din seria Contemporanilor lui Shakespeare, al doilea care apare la Editura Tracus Arte. După încheierea seriei de Opere ale lui Shakespeare, în 16 volume, coordonatorul acestei colecții, profesorul George Volceanov, însoțit acum în îngrijirea volumelor de Nicoleta Cinpoeș, și-a orientat interesul și i-a stimulat pe o parte dintre traducătorii care au lucrat la retraducerea integrală a textelor lui Shakespeare spre dramaturgi și poeți contemporani cu marele autor. Primul volum a fost dedicat lui Marlowe, cu două piese puțin cunoscute la noi (Didona, regina Cartaginei și Masacrul de la Paris, traduceri de Anca Ignat și George Volceanov). Volumul a fost urmat recent de un al doilea, intitulat Comedii. Volpone. Alchimistul, care deschide seria operelor retraduse ale lui Ben Jonson.
Inițiatorul colecției și conducătorul echipei s-a orientat la început către cele mai cunoscute și mai reprezentabile piese ale „Poetului Laureat“ (titlu conferit pentru prima dată în istorie lui Ben Jonson). Acestea sînt Volpone, tradusă chiar de profesorul Volceanov, care a realizat și notele aferente, și Alchimistul, încredințată spre traducere și adnotare Luciei Verona. Astfel, Ben Jonson beneficiază, la primul volum, de cei mai experimentați și mai avizați traducători din echipa care a realizat integrala Shakespeare.
Consecvent principiilor care au stat la temelia retraducerii lui Shakespeare, coordonatorul a asigurat și volumului Ben Jonson I un aparat critic extins, compus, în afara notelor numeroase, dintr-un studiu critic introductiv de 50 de pagini, semnat de profesorul Emil Sîrbulescu, și de două prefețe, una pentru fiecare piesă, aparținînd doamnei profesoare Pia Brînzeu. Acești cunoscuți exegeți ai autorilor Renașterii engleze au contribuit semnificativ și la ediția Shakespeare. Contribuția lor este cu atît mai importantă cu cît, la noi, Ben Jonson nu este cunoscut în aceeași măsură ca Shakespeare și nu i s-au dedicat atîtea studii și interpretări.
În privința traducerii, cei doi realizatori au adoptat principiul reprezentativității scenice, care a guvernat și proiectul anterior (Un Shakespeare pentru mileniul trei) și pe cel al economiei de versuri, apropiindu-se foarte mult, cu numărul de versuri, de cel al originalului. Limbajul este unul lipsit de pudibonderie, căci Jonson, ca și contemporanii lui, ca Shakespeare în primul rînd, știa că anecdotele bune sînt ori erotice, ori politice.
În traducerea lui Volpone, George Volceanov păstrează numele italiene, zoologice, bine-știute, ale principalelor personaje: Volpone, Mosca, Voltore, Corbaccio, Corvino. Le traduce în schimb pe cele ale unora secundare : Sir Politic Would-be și Lady Politic Would-be în Șmecherilă și Doamna Bine. În Achimistul, piesă mai puțin notorie la noi, Lucia Verona traduce cu haz mai multe nume : Alchimistul Subtle înseamnă Subtilu, majordomnul său, Face, e tradus Moacă, Doll Common e Pușa Comună, pe scurt Pușa, Dapper este, Normal, Fercheș, Lovewit e numit, foarte inspirat, Iubirel. Pastorul anabaptist Tribulation Wholesome devine Tribulation Organicu, iar Dame Pliant – Dama Plianta.
Limbajul crud, tradus ca atare, e o sursă clară de umor, în focul disputei verbale dintre Moacă și Subtilu:
„– Credeți-mă, o fac! / – Pe dracu. Pîrț!“ (pentru „I fart at thee!“)
„– Bă, te despoi! / – De ce? Ca să mi-o sugi? (în original „What to do? lick figs?“)
Ben Jonson a scris un text vital, pronunțat comic, adaptat unui public nu prea rafinat, care să-i guste din plin dinamismul și glumele fără ocolișuri. Deși a compus și poezii galante și „măști“ pentru Curtea Regală, ca orice dramaturg talentat, s-a adaptat cu inteligență publicului, realizînd textul potrivit, de la caz la caz.
Traducerea oferită de George Volceanov și Lucia Verona este adecvată și ea originalului, derulîndu-se în tot firescul. Astfel, Volpone raționează cu voce tare, fără să se cruțe: „Bravo. Sunt deștept. / Așa îmi trebuie. M-am distrat pe cinste/ Și-am dat de dracu’. Mare bou am fost (What a vile wretch was I)“. (V.7.) Se vede cum formula contemporană, inteligibilă rapid spectatorului, acoperă realitatea replicii.
Autorul lui Volpone a lăsat multe texte și a avut grijă de opera sa, încît istoricilor literari și traducătorilor contemporani le este relativ ușor să se orienteze asupra genezei textelor și a înțelesului lor, chiar și să reconstituie viața autorului cu mult mai multă siguranță decît în cazul lui Shakespeare. Este sigur că Ben Jonson nu a scris atît de mult precum Shakespeare și că are o dramaturgie mult mai luminoasă și mai „ușoară“ decît a Marelui Will, fiind înclinat mai mult spre satiră și spre un umor incisiv, dar mai puțin crud decît al lui Shakespeare, care este strecurat în cele mai teribile tragedii.
Nu mai puțin însă, Ben Jonson este un dramaturg abil, care a profitat cu inteligență de experiența lui de scriitor, ca și de cea de actor, pentru a obține efecte teatrale considerabile, aducătoare de succes. Chiar dacă, din nou spre deosebire de bardul de la Stratford, el nu a reușit să obțină foloase materiale considerabile și viața nu i-a fost atît de chivernisită ca a marelui său contemporan și pe alocuri rival, a reușit să ducă, pînă la o vîrstă considerabilă pentru acele timpuri, o existență interesantă chiar prin agitația ei, și-a privit contemporanii cu ironie inteligentă și este de bănuit că s-a distrat grozav, inclusiv scriind. Modul său sarcastic de a se raporta la lume i-a adus destule necazuri, dar trebuie să fi fost și satisfăcut.
Volpone și Alchimistul sînt, prin construcția ingenioasă și mai ales prin replici, două comedii de referință, cu deosebite resurse bune de valorificat pe scenă. Ticăloșii, mai ales dacă sînt pedepsiți la final, aduc satisfacții publicului. Cel mai viclean e cel mai toxic, cum îl arată și numele său de „cărăuș al microbilor“: Mosca. Nici Subtilu nu e departe de culmile răutăților și răsplata va fi pe măsură, după sistemul înșelătorului înșelat.
Este foarte potrivit pentru a fi emblemă ambelor piese „argumentul“ care premerge piesa Volpone, tradus și el cu meșteșug, încît păstrează și acrostihul cu numele personajului celui mai cunoscut al lui Ben Jonson:
Volpone, făr’urmași, bogat, prostește
O lume-ntreagă. Cică el bolește
La pat. Toți speră că-l vor moșteni,
Primește Mosca daruri zi de zi,
Or și el moștenirea o visează,
Noi mișculații, mânării urmează.
E dur finalul: toți pe toți trădează.
Prezența în noile volume de la Tracus Arte a pieselor lui Ben Jonson și ale altor contemporani ai lui Shakespeare, în noi traduceri scuturate de praf, reprezintă un fapt aducător de bucurie și optimism.