Autorul Trecutelor vieți de fanți și de birlici – Viața și, uneori, opera personajelor are condeiul lejer-versatil, potrivit badineriilor literare, o cultură solidă a lectorului de cursă lungă în ce privește dramaturgia în literatura română, el însuși scriitor de piese de teatru, totul pe un fundal caragialesc corcit cu Shakespeare, din care traduce cu mare talent. Din această combinație iese și acest volum de eseuri, pe care Horia Gârbea îl numește în spiritul ludic cu care l-a scris, Zuliari și mangafale. Viața fascinantă a personajelor. Să reamintesc nu doar de dragul istoriei literare, că Horia Gârbea este conferențiar universitar și inginer constructor după diplomă, ci pentru că eseurilor sale nu le lipsește o anume geometrie, de pildă cea a triunghiurilor conjugal-extraconjugale, cum o demonstrează chiar din primul eseu cu nostalgii tehnologice, Un motor dramatic trifazic – gelozia pornind din teatru (Caragiale, G. Ciprian, V. I. Popa, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Kirițescu etc.) unde tema a făcut carieră sau o aritmetică a titlurilor formate dintr-un cuvânt, din două sau mai multe, chiar foarte multe în Reflectând la titluri. Însă eseurile sale nu sunt demonstrativ-concluzive, ci mai degrabă asertiv-digresive, cu un fel de bucurie a unei șușoteli, a aparté-ului, al colportajului literar. Există și un alt liant al acestor texte care tratează despre societatea pe care o formează personajele în literatura română și acesta este spiritul lui Caragiale, indiferent de tema aleasă, de altfel recuperabil din titlu. Iar acest spirit nu este nici romanesc, nici poetic, ci teatral, de comedie a erorilor omenești, unde autorul își alege perspectiva de „privitor ca la teatru“. Aș zice că Horia Gârbea chiar întreține intenționat o confuzie între planuri, literatură, pe de o parte, societate, pe de alta, pe care o dovedește, de pildă, o afirmație precum aceasta: „Mangafaua este un personaj necesar într-o societate.“ Există însă pe lângă un esprit de géométrie și un esprit de finesse în aceste eseuri, de pildă, că tot veni vorba, în variațiunile pe tema mangafalei, termen pe care Caragiale îl ridică din ridicol și vernacularul turcismului învechit, la demnitatea unui statut social, un autohton Sugar Daddy. Mangafaua nu este doar looserul-cocu dintr-o serie mereu reînnoită de comedie, ci, de la un punct încolo un abil businessman care știe să fiscalizeze profitabil zburdălnicia soției cu micile ei economii sau dimpotrivă, trecut în registrul dramei, un zuliar-mangafa gata să pună mâna pe revolver precum Ștefan Gheorghidiu.
Și aici survine una dintre surprizele lui Horia Gârbea, de a rupe o serie de termeni de tradiția în care istoria literară i-a imolat, de a-i flexibiliza, de a-i elibera într-un spectru de semnificație mai larg. O viziune ironică cu privire la tot ce se încheie sub semnul omenescului și se desface sub zodia neseriosului alimentează toate aceste eseuri despre matrimoniu, despre fumurile personajelor, despre violența lor izvorâtă din orgolii, gelozii, impulsivități temperamentale etc. Încă o dată, observația pertinent-provocatoare se strecoară în tot acest jazz istorico-literar, cum este și aceasta dintr-un minunat eseu, Șpanga, șicul, vitrionul, că „Șpanga, șicul, vitrionul, amorul letal sunt pentru bas-monde. Oamenilor bine-născuți, bine-crescuți le rămân spleen-ul, carabina și cianura.“ Despre sinucidere îmi vine numaidecât în memorie volumul lui Mircea Mihăieș, Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea, rămânând doar la bibliografia românească, despre rezolvările codificate cultural în chestiunile de onoare, implicând și problemele amoroase documentata carte a lui Mihai Chiper, Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români. Evident că Horia Gârbea nu-și propune să configureze asemenea unui sociolog, istoric, literar sau nu, un studiu aprofundat, dar chiar servite și în cheie minoră sugestiile pe care le conferă intuiția pot fi profitabile pentru cei care ar dori să deschidă un șantier, pentru acei ingineri constructori ai cercetării aplicate și sistematice. Nu atât despre dezonoare, cât despre forma care dă consistența laxă a societății românești în drumul ei către occidentalizare și modernitate, adică despre supunere de la servilism la servitute și practicarea acesteia ca virtute particulară, de la dominare și autocrație la forma sublimată a aristocrație dă seamă un alt eseu interesant Supunerea și nesupușii. Și aici este schițat cadrul sociologic într-o frază: „Sistemul de dominare și supunere diferă, un personaj poate avea ambele ipostaze.“ Cu mențiunea că nu e vorba de un caz de ambivalență, ci de situarea pe o scară ierarhică într-un sistem care cultivă servitutea ca virtute.
Partea a doua a cărții, „alte eseuri, alte personaje“, nu diferă cu mult de prima, doar că problematica este una mai dispersată, dar nu mai puțin interesantă, guvernată de același mod de a atinge tema în același mod ludic-discuționist. Spre exemplu, cu o abordare provocatoare și îndrăznesc să spun novatoare, Gârbea investighează cam ce puteau citi țăranii prin puținii știutori de carte în poiana lui Iocan, ce ziare, dar și ce subiecte, dincolo de cele inventariate de Marin Preda, urmărind ce se putea citi pe data de 20 iunie 1937, printre care și un meci de fotbal, și nu oricare, finala Cupei României între Rapid București și Ripensia Timișoara. Un eseu avizat este dedicat dramaturgiei sub comunism, Teatrul, rezistența și șopârla, unde Horia Gârbea contestă pertinent existența unui teatru liber, a rezistenței prin dramaturgie cu referire strictă la text și nu la interpretarea sa scenică în măsură să devieze sensul textului către subversiv. Ocolișurile sau compromisurile scăldate în convenabile ambiguități, exemplele sunt edificatoare, sunt nu atât amendabile estetic sau moral, cât falsificatoare, adevăratele texte dramatice rămânând nejucate până în 1990 când ies la suprafață Matei Vișniec, Vlad Zografi, Petre Barbu etc.
Chestiunea acestui volum este una de scară sau mai precis de scală. Frecvența pe care emite Horia Gârbea este una care apropie literatura de cititor, care îl face familiar cu societatea personajelor, arătându-i practic ceea ce le aseamănă cu el. Adică aproape totul!