Soră mică a deșertului, pusta a rămas în grija literaturilor periferice. Mirajul întinderilor a smintit destule personaje din marea literatură; desigur, cu versatilitatea ei largă, marea dicta sensurile în categoria aceasta. Cunoscută cititorilor români a rămas, fără îndoială, Deșertul pentru totdeauna de Octavian Paler. Scriitorul alegea tematica pe filieră camusiană, fascinat și panicat deopotrivă de deșert, găsind în el senzualitate și vitalitate, nicidecum caracterul funerar. Am reținut, la vremea aceea, că Paler notase un verdict potrivit: în deșert, filosofia valorează mai puțin decât un burduf cu apă. Că se întâmplă să cadă chiar el în plasa întinsă cititorilor e altă poveste.
Din instinct și captiv de bunăvoie în trecut, sârbo-românul Borco Ilin se naște în pusta Banatului și pleacă în lume ca să aibă de unde să plonjeze în trecut. Nicidecum un roman, Jurnal de pustă e o scriere hibridă, cu texte confesive sau de antropologie literară, cu schițe și reportaje. Nehotărât între genuri, Borco Ilin este la fel de evaziv și în construcție. Asemeni hipersensibililor, el urmărește filonul emoțional ignorând știința asamblării. Unitatea e mai degrabă un pact cu cititorul, amnistia care cere răbdare pentru a urmări cu exigență redusă narațiunile. În al doilea rând, venind dinspre jurnalism, autorul pune experiența înaintea lecturii. Exasperează meditațiile despre moarte, fără a ciupi câte-un gânditor din biblioteca imensă despre tema revendicată. Dar să zicem că nu e nevoie, deși toți cad de acord că moartea locuiește pustiul, că deșertul, ca orice întindere, stimulează predispoziții thanatice.
Nomad între culturi și geografii, Borco Ilin este antropologul boem al Timișoarei și-al împrejurimilor, fiu al pământurilor de la Aranca ce scrie cu senzația că nu-și trăiește viața, iubitor de tăceri care alungă moartea și exasperat de singurătatea ei. Admirator al marii periferii, el face băi de mulțime în piețele urbane, dar apartenența la viață se activează numai la desfătarea din natură. Eco-antropologul cu întrebări existențiale ascultă la timp de Mihăieș și Tolcea. Profesorii citesc manuscrise și îl încurajează pe motociclistul cu păr lung. Experiențe are pentru două vieți literare. Îl ajută naveta proustiană, spre pustă, și socio-culturală, prin cartierele orașului, numai astfel o cvasi-spiritualitate antropologică e posibilă. Dacă trăiau, Sorin Stoica i-ar fi frate de cruce, iar Vintilă Mihăilescu, maestrul desăvârșit. Mixajul de proze antropologice îl stăpânise Stoica, dar Borco are verbalitatea poetică de partea lui și, mai ales, bilingvismul în care trăiește simultan tăcerile. Dincolo de toate, el trăiește în utopia confratelui: în limba comună. Vrea întâi experiența întinderii mitice – marea: fotograf pe vas de croazieră, amant în relații neserioase, prieten spontan și insomniac destoinic, Borco Ilin împrumută personajului naturalețea fiului pustei, pentru care orizontul trebuie acceptat înaintea destinului.
Nostalgic fascinat de moarte la concurență cu zacusca, omul amestecă povestea cu ipoteza, anticipează taman când personajele prind crustă și dă cu ele de toți pereții. Derulează destine pe repede-nainte. Alte texte sunt simple enumerări, secvențe fără pretenții, fotograme autoficționare ori anecdote pseudo-antropologice. Între ele, texte puternice, cu nuclee serioase, despre care poți paria că au fost scrise pe genunchi. Ca și cum n-ar fi de-ajuns, el face risipă de subiecte pentru câteva romane distincte. Om al mării care preferă malul Mureșului, nostalgic al morții fericite, dacă ar fi studiat filosofia, Borco Ilin l-ar fi iubit pe Nietzsche mai mult decât amintirea copilăriei. Aventurier cu gândul la peștele cel mare, ghinionist introvertit și afacerist ratat, libertin profesionist, autorul-personaj sare din temnița cabinei de pe vas în temnița de la mansarda Muzeului Satului unde lucrează. Vrea singurătate, dar n-o suportă, vrea o femeie, dar nu se trezește lângă vreuna. Fuge la gândul morții ca spre ceva exotic: nepregătit, sfidând-o, comparând nuanțele ei cu viața.
Pe vremuri, pustiul era haosul peste care domnea Seth, fiind asimilat morții; semantica lui Borco e pozitivă. Refuzând anonimatul, despre „Bobiță“ se știe că e motociclistul fără centru ce migrează cu libertatea totală a întinderii bănățene. Temperamental, eroul lui Borco nu se deosebește de cei care dau randament numai țintuiți sau închiși. Lăsați în confortul libertății, ei pierd timpul, consumă viața ce dă pe dinafară, iar moartea e doar chipul ei melancolic. La nici 45 de ani, personajul e modest, fără pretenții, sociabil și fan al morții sale într-un mod ce-ar cutremura creștinii, nesătul de farmecul paraginii de cartier.
Cred că a procedat corect autorul neașezând Grănicerul la începutul cărții. Tot ce-ar fi urmat, cu excepția Accident în Occident, plus Luntrașul și Dragă Moarte, ar fi rămas în zona jurnalului anecdotic-biografist ori a antropologiei literare fără ridicări de sprânceană. Deși la începutul lecturii îmi părea geamănul lui Costel Baboș, cu talentul Hertei Müller de-a inventa asocieri de cuvinte și termeni de care nu scapi – cum sunt „așteptăria“, „doinirea pustei“ –, în cele din urmă, cum aminteam, Borco are multe în comun cu Stoica, cel din Aberații de bun-simț. Numai ale lui sunt sosia Ilie Morcov și teoria vieții care te ajunge din urmă.
Nomadism periferic și jurnalism confesiv, inegalul Jurnal de pustă e promisiunea unui grănicer antropolog ce visează nebunia pustei și iraționalul pieței urbane, atras de dezastru la fel cum merge spre moarte, cu preaplinul vieții.