Se privea în oglindă și îi venea să-și creadă ochilor. Într-adevăr, el era acela, el… Unde fusese până acum? Dar oglinda nu putea să-i răspundă. Nici peretele, nici pisica, oricât de plină de curiozitate l-ar fi privit. Problema mea, își spuse, nu e că mă recunosc sau nu, ci ce caut eu în această oglindă. Care nu e a mea, nu e nici vreuna cunoscută. Și atunci?
Și atunci își aminti cum ajunsese acolo. Dar amintirea îi zbură cu viteza sunetului din cap, așa că nu-i mai păstră nicio…, vai, amintire. Iar nouă nu ne rămâne decât să reconstituim un traseu sinuos (presupun, din moment ce nici el nu-l mai ține minte) care, pe deasupra, se și pierde în negura vremurilor.
Aici, un protest:
Nicio negura timpurilor!
Am spus sau scris negura vremurilor…
Repet: nicio negura timpurilor, pentru că asta s-a petrecut ca ieri. Dacă era vorba de negura aia, atunci îmi aduceam aminte pe loc.
Îl caut încă, parcă-l zăresc pe străzile nu prea aglomerate ale orașului său. Cluj? Sau poate Timișoara? Nu, mai degrabă Cluj, înainte de a-i fi agățată în coadă particula Napoca, atunci, demult, când cu vizita lui Ceaușescu… Iată-l rătăcind, student sărac și cam fără căpătâi, într-o după-amiază de duminică… Sau sâmbătă? Nu mă întrerupe, își spuse el lui însuși, cel care notează toate astea. Așadar, iată-l venind de undeva, dinspre gară, știi, se ducea adesea acolo, parcă pentru a se asigura că poarta de intrare și de ieșire nu se închisese, prins de ploaie undeva, în apropierea Pieții Mihai Viteazul, și adăpostindu-se într-un gang, alături de încă vreo patru-cinci persoane, că mai multe nu încăpeau. Fiecare cu, probabil, istoria lui, viața lui și așa mai departe. Îi privi pe rând pe toți. O matroană cu fața acrită și un neg mare lângă nas, în stânga lui, amintindu-i de rugătoarea din copilărie, pe care o văzuse odată, demult, în satul de mai la vest, ziua-n amiaza mare, cu perdelele grele trase să se facă întuneric, că altfel nu se putea ruga. Un băiețandru cam jerpelit; se uită instinctiv la propriile sale haine, și ele cam vechi și cam foarte uzate. O altă femeie, aspect de țărancă de pe lângă Cluj, pe-atunci vedeai multe pe străzi, între timp au mai dispărut, pentru că au dispărut chiar din satele lor, ori chiar satele au dispărut, înghițite de vreun cartier îndepărtat al orașului. Ploaia cădea năvalnic și, oricât s-ar fi tras ei, fiecare și toți la un loc, mai înăuntru, spre curte, stropii le ajungeau la picioare. Era o ploaie de vară cum nu-și mai amintește nici una, deși cu siguranță a mai prins câteva.
La un moment dat, când ploaia s-a mai îmblânzit iar stropii nu mai băteau și în gangul lor, ceilalți au plecat unul câte unul, iar el, ca atras de un magnet, a intrat în curte. Era o curte ca o piață, cu mai multe curți mici, împrejmuite cu gărdulețe joase, descoperind în spatele lor straturi cu flori. A intrat într-o asemenea subcurte, a ciocănit la o ușă, nu i-a răspuns nimeni, a mai bătut o dată, la fel, și atunci, ca împins de cine știe ce resort, a apăsat pe clanță, era o ușă din alea vechi, cu jumătatea de sus de sticlă, acoperită cu o perdeluță, s-a deschis și a pătruns înăuntru. O cameră modestă, cu preșuri din cârpe împletite pe jos, patchwork, i s-ar fi desenat mai târziu în cap, dar atunci nu știa cuvântul ăsta. O mobilă veche de bucătărie, un bufet cu parter mai lat și etaj mai îngust, cu mici geamuri mate la partea superioară. În dreapta lui văzu o altă ușă, a ciocănit și acolo, dar tot nu i s-a răspuns, de două ori, de trei ori, ce voia, nici el nu știa, ce-ar fi spus dacă cineva l-ar fi întrebat „cine e?“, ce-ar fi spus dacă l-ar fi întrebat cineva ce caută acolo… N-a mai deschis și ușa asta, s-a mulțumit să se așeze pe unul dintre taburetele alea incomode, cu placa dreaptă și tare. A stat așa o vreme, dar pe urmă și-a spus că trebuie să întreprindă ceva, nici el nu știa ce. Să ucidă? Nu era Raskolnikov și de altfel nici nu avea pe cine să ucidă acolo, în casa aceea pustie. Afară se auziră pași și el se gândi aproape cu indiferență că poate o să vină stăpânul sau stăpâna casei și-atunci… Cineva ciocăni la ușă, el spuse da, ușa se deschise și o fetiță de vreo zece ani se iți în crăpătura deschisă și întrebă de tanti nu mai ține minte cum, el îi răspunse foarte firesc nu e acasă, fetița îl consideră cu un aer bănuitor, apoi se retrase și închise ușor ușa. Cineva din camera cealaltă o auzise însă, ori auzise doar scârțâitul ușii și o voce de femeie bătrână întrebă stins „cine-i acolo“, iar el deschise repede ușa de la ieșire și o rupse la fugă.
Nu se întrebase cum de femeia aia dinăuntru nu auzise ciocăniturile lui în ușă, dar auzise glasul fetiței, evident mai slab. Nu se întrebase dacă nu cumva totul nu fusese decât o năzărire a lui și nu intrase nicăieri, i se păruse, ar fi vrut s-o facă, dar nu avea curajul…
Ploaia se reluase, stătuse numai cât să facă el incursiunea asta fără rost și pe care nici nu și-o putea explica, așa că se opri din nou în gangul de la stradă, de data asta venind, însă, din partea opusă. Nu mai era nimeni în gang, se simțea și mai singur decât în casa pustie, care de fapt nici nu era așa de pustie, dar putea fi considerată așa, își spuse, din moment ce e locuită de o bătrână cu glasul aproape stins, apoi începu să se gândească intens la ceea ce făcuse, inima începu de-abia atunci să-i bată cu putere, ca să zic așa retroactiv, la gândul că putea fi descoperit acolo, în casa străină, că bătrâna stăpână a casei ar fi putut chema în ajutor, ar fi putut striga hoții, hoții, iar vecinii ar fi sărit, ar fi chemat miliția, că așa se chema pe atunci poliția, și ar fi ajuns după gratii, fără să-și poată, măcar lui, explica de ce a intrat acolo, ce diavol l-a împins să deschidă ușa aia neîncuiată.
Astăzi mă întreb dacă nu cumva, tot așa, surprins de cine știe ce alte intemperii, ninsoare, ploaie mocănească ori cu tunete și fulgere, o fi intrat și în încăperea necunoscută, unde oglinda îi restituia imaginea. Imaginea aceea, de la 20 de ani. Pe care ar fi trebuit să o înregistreze cumva, spre a o putea compara cu cealaltă, mult mai târzie, mult modificată de intemperiile vremii, pe care o revedea acum, 40 de ani după aceea, în oglinda din fața sa, fără să poată spune, nici de data asta, cum ajunsese aici. Cum ajunsese aici, adică la această imagine, căci de data asta știa ce e cu oglinda în care se părea că se vede, era a lui, din propria lui locuință, într-un alt oraș. Pisica, de altfel, nici nu se mai uita la el, îi aruncase o privire atentă când intrase, dar acum nu se mai uita la el, se tolănise pe un fotoliu și dormea cu un ochi întredeschis.
Rămase mult timp, acolo, în fața oglinzii, dar nu se mai vedea pe sine, deși privea tot drept în față. Îi răsăriseră alte momente ploioase din tinerețea sa. Dimineața când, după o serioasă insomnie, se trezise pe la patru și coborâse tiptil scările de lemn din căsuța aceea în mansarda căreia locuia în gazdă, cum se spunea pe atunci, și ieșise în orașul spălat de ploaia de peste noapte, cu zidurile caselor ude, pătrunse de apa care căzuse potop toată noaptea. Își mai aminti singura cârciumă deschisă, în care putuse să intre, Butoiul bătrân, unde era deja o adunătură de bețivi, bătrâni și ei, ca și butoiul omonim, care, fie că-și petrecuseră noaptea sub vreun gang, fie că avuseseră unde să se adăpostească de ploaia care căzuse fără încetare, ore în șir, dar se grăbeau să tragă prima secărică, rachiu alb, cum i se spunea, din care își cumpărase și el de la bufet o sută și acum și-o sirota, în picioare, la una dintre mesele alea înalte, în formă de butoi. Bătrân sau nu, asta n-ar fi putut să spună. Nu mai era student, dar sărac rămăsese…
O, Doamne, își spuse. Nici nu se poate preciza când, atunci, la Butoiul bătrân, sub gang pe ploaie, în alt an, ori acum, în fața oglinzii care-i arăta o față puțin buhăită, cu cearcăne negre sub ochi, un necunoscut de al cărui aspect nu se miră, făcuse eforturi să-l obțină și, iată, reușise.
Restul zilei care a urmat dimineții umede de la Butoiul bătrân nu-l mai ține min te. Nimeni, probabil, nu-și mai poate aminti ce a făcut în ziua aceea. Nici restul zilei din gangul-adăpost de ploaie, nici alte zeci, sute, poate mii de resturi ale zilelor sale. Nici cum de fusese singur toată noaptea aia ploioasă. Toate nopțile ploioase de mai târziu.
Acum, spuse ea, o să mergem pe strada Piscului Câinelui.
De ce dracu’, ce căutăm noi acolo? întrebă el cu trei sferturi de gură.
Am eu întâlnire cu Gloria.
Gloria? Ce glorie? Tu vorbește serios?
Foarte serios. O prietenă de-a mea, o fată aproape perfectă, nu ca mine… și prin asta înțelegea că el știa, cam știa despre isprăvile ei sexuale cu mai oricine se nimerea, despre lipsa ei de scrupule (cuvânt potrivit când e vorba chiar de finalul acestei vorbe atât de inocente, cu un final atât de vinovat). Și prin asta ea înțelegea, fără să o spună direct, că nici el nu se aștepta ca ea să fie o sfântă, din moment ce-i făcuse grămada aia de perversiuni, mă rog, versiuni ale amorului carnal, poreclite de sperioși și, poate, și de baba aia care se ruga ziua-n amiaza mare pe întuneric, cu per lipit la începutul cuvântului mai exact.
Cum adică perfectă, se întrerupse el, oglindindu-se în sinea lui pe sine, cum perfectă, ce are de-i așa de perfectă?
E o fată cuminte, o fată frumoasă, cu ochii verzi, cu părul bătând spre negru, ți-ar plăcea s-o cunoști.
…dar asta nu se teme deloc că, dacă îmi face cunoștință cu perfecțiunea aia, o s-o iau pe urmele ăleia și o să uit de favorurile, amorurile, versiunile ei, reflectă el foarte logic. Prea logic aș zice, pentru că ăleia nici prin cap nu-i trecea așa ceva.
Așa că se duseră în goana mare spre strada Piscul Câinelui, nu Piscului, cum o poreclise ea mai devreme.
Așteaptă-mă aici, mă duc să văd dacă e acasă, mă rog, acasă la prietenii noștri unde trebuia să ne întâlnim.
Cum adică, te duci singură?
Da, așa ne-a fost vorba, întâi să-i spun cu cine vin și abia pe urmă să te chem și pe tine ca să te prezint.
Și să văd și eu perfecțiunea în persoană, ricană el cu un rânjet nu tocmai binevoitor. Dar Cealaltă și dispăruse după colțul străzii Piscului Câinelui, na, că i-am zis iar cum îi zisese ea, el rămăsese acolo, plantat pe Bulevardul Armata Roșie, așa îi zicea pe-atunci, de fapt nici strada Piscul Câinelui nu se mai numea așa, așa se numise cândva, înainte de război și lumea se încăpățâna să-i mai spună pe adevăratul ei nume, în sfârșit, pe ceea ce era considerat de cei mai bătrâni locuitori ai locului a fi adevăratul și meritatul ei nume. De ce meritat, se întrebase el, când auzise prima oară în viață, în urmă cu câteva luni, despre strada aia. Cei mai noi locuitori ai locului și-ai orașului îi spuneau I. C. Frimu, cum o botezaseră comuniștii, I. C. Friptu îi ziceau unii mai glumeți, dar gluma îi cam costase pe câțiva dintre ei plecarea spre zări, nu mai calde, dimpotrivă, ci mai reci și mai străine și mai grele, unde multora le și rămăseseră oasele, căci noul regim nu se prea distra la astfel de glume. Pentru el glumele acceptate erau numai alea cu bancherii din Wall Street, în genul caricaturilor lui Eugen Taru, cu ăia fumând trabuce din care curgea sânge, sau cu Tito dinainte de schimbarea liniei partidului, din prima fază, deci, când făcea duș sub niște picături de sânge, curgătoare dintr-o secure plasată deasupra capului său. Călăul Tito, n’est-ce pas? Ceva mai târziu s-a văzut și varianta glumeață a luptei de clasă în Cuba, într-un desen din „Scânteia“, cu un ins care-și scotea batista să-și șteargă nasul după un strănut, iar un polițai cu aspect acceptat, codificat american îl aresta, pentru că „Asta-i o ofensă la adresa lui señor Batista!“ pe-atunci, când văzuse caricatura asta, de oarecare umor, el era elev înspre finalul liceului. Acum, cât timp o aștepta pe Cealaltă să vină și să-l ducă să vadă femeia perfectă, suplă, cuminte, cu ochi verzi și păr aproape negru, trecuseră ani de-atunci, dar Fidel tot călare pe situație era.
în astfel de amintiri se legăna el cât timp lipsise ea. Trecuseră mai bine de cinci minute, mai bine de zece minute, mai bine de cincisprezece minute, vreo douăzeci și ceva de minute trecuseră de când Cealaltă dăduse colțul, în sensul propriu al cuvintelor acestora, când ea se ivi, ca și cum alergase și-i spuse simplu:
Nu–i acolo, am stat puțin cu amicii noștri, a plecat cu o clipă înainte de a ajunge eu la ei.
Bun, și pe mine de ce m-ai lăsat să aștept atâta, puteai să mă chemi sau să nu stai! Ce e chestia asta?
Hai, nu te supăra, a trebuit să schimb o vorbă-două cu ei acolo.
Dar el nu avea o oglindă prea îndepărtată, care să-i fi arătat, în locul de pe Armata Roșie, unde aștepta, ce se petrece într-un interior de pe strada I. C. Frimu/Friptu. Și nici imaginația nu-l ajuta, încă, să ghicească, așa că o lăsă baltă și plecară înapoi la cârciuma de unde ieșiseră ca să ajungă aici.
Toate astea erau în mintea lui, chiar atunci, la Butoiul bătrân, în fața paharului (că nu se reinventaseră încă țoiurile) cu rachiu alb, în timp ce afară curgea din nou, sau mai degrabă picura, dacă nu curge, pică, nu-i așa? Și încă o fugă până la colțul dintre Armata Roșie și I. C. Friptu în același scop și încă o lipsă a Gloriei, care oricum îi lipsea și lui acum, după ce-și făcuse iluzia că, odată ce îi va fi prezentată, îi va da ăsteia papucii și se va lipi de ea, era să zic de cealaltă, dar s-ar fi putut înțelege că e vorba de Cealaltă din nou. Dacă o chema așa, el ce să facă, nu putea să o reboteze, așa cum făcuse un personaj dintr-o proză a lui de tinerețe, despre care mult mai târziu o supărată făcuse aprecieri negative, deși el îi spusese că e doar un personaj și poate s-o ia și așa, dar și ca o simplă fantezie sau încercare de a nu greși când trece de la una la alta, adică să nu-i spună celei noi pe numele celei vechi, cum ar fi Gloriei să nu-i spună Cealaltă, deși, mă rog, aici ar fi mers, că aia știa cu cine a venit el, din moment ce amica ei i-l prezentase ca pe „prietenul“ ei, cum se spunea atunci și cred că se mai spune și azi. Se întreba de câte ori va fi făcut degeaba drumul ăla, Gloria dispărea o clipă sau două înaintea apariției lor, uneori întâlnirea era dată pe stradă, așa că putea și el să vadă că nu-i, alteori, când ele două trebuia să se întâlnească în vreo casă, el avusese impresia că Cealaltă se răzgândea brusc și-l mințea, ca să nu-l scape din mână.
Atârna și la Butoiul bătrân un petic de oglindă murdară, cu pelicula din spate ciuruită, în care te puteai vedea fragmentar și fragmentat, iar lui îi trecu prin cap cum i-ar fi văzut un ins plasat în spatele oglinzii, dacă ar fi fost loc și dacă s-ar fi uitat la ei, ce fețe ar avea ei și ce ar spune/crede acela că sunt ei. Și înc-o vodcă.
În cele din urmă, după foarte multe întâlniri ratate cu Gloria, lui i se năzări (!) că nici nu există ființa asta perfectă. Atunci de ce fusese inventată? se întrebă și nu știu să-și dea niciun răspuns, pentru că, între timp, și Cealaltă dispăruse, brusc, așa cum și apăruse, să zicem, din/în viața lui. Dar ființa ei eterică îi rămăsese în minte și îl mai bântuia uneori, în nopțile când dormea singur, ba o dată, numai o dată, i-a și spus unei vizitatoare cam întâmplă toare, de noapte firește, de ce mai întrebați, al cărei nume nu-i era cine știe ce familiar, Gloria și aia a tresărit, s-a cabrat și a întrebat cine e Gloria asta, iar el a fost silit să-i răspundă că nu era vorba decât despre o glorie abstractă, cum abstractă făcu aia, că mie mi te-ai adresat cu Gloria, deci era un nume.
Nu era nici un nume.
Auzi, tu ai trecut și pe la Cealaltă? făcu aia, pentru că, parcă, de la ea am auzit eu numele ăsta, era o amică de-a ei pe care n-a văzut-o însă nimeni dintre amicii ei. Numeroși. Niciodată.
Ei, da, dar mie nu cred că mi-a vorbit de amica asta a ei, minți el cu nerușinare și fără să trezească bănuieli, mai ales că mărturisirea fusese făcută, da, trecuse și pe la Cealaltă.
Ce dracu’, asta v-a încercat pe toți! se rățoi fata/femeia.
Aha, spuse el, de unde știi tu că pe toți?
Ei, hai, că doar nu credeai că am fost fată mare! încheie ea discuția.
Astfel trecea timpul, în dimineața aceea tulbure, mai mult decât tulbure, la Butoiul bătrân, iar oglinda nu-i arunca nicio privire amicului nostru, care stătea tot în picioare, la falsa masă ori falsul butoi la care se postase, sorbind rar din a treia vodcă. Sau din al treilea rachiu alb. Un înlocuitor de vodcă, sau o vodcă avant la lettre.
Dacă s-ar fi uitat mai atent, dacă ar fi fixat-o intens, oglinda, așa murdară și ciuruită cum era, ea și dosul ei, i-ar fi arătat, poate, și chipul persoanelor care-i treceau atunci prin minte, poate și pe Gloria ar fi văzut-o acolo, începu să-i treacă lui prin cap.
După-masă, spre seară, când Butoiul se închidea, barmanul veni și îl apucă de braț.
Alo, domnu’, haideți că se închide, nu vă mai tot holbați la oglinda aia uitată aici pe perete de la frizeria care a fost înainte, că tot n-o să vedeți nimic în ea, a murit demult, e moartă, dom’le, dacă-ți spui io! Las’ că vă promit io că n-o scot până mâine și puteți să mai vedeți în ea ce-oți vedea acolo, n-o scot nici mâine, nici poimâine, cât oi fi io aici, aici rămâne oglinda, pe peretele ăla, așa, în ciuda dușmanilor și vă puteți holba la ea cât doriți, că rachiu alb eu am destul, numai să ajungeți cătinel-cătinel, acasă, că nici nu mai plouă, nici nu mai pică măcar, hai, domnu’, așa…