Despre violență
Un „stat eșuat“, o societate fără minte și un individ „sub vremi“ produc inevitabil violență: domestică, socială, școlară, profesională, sportivă, intelectuală, fizică și morală, gestuală și de limbaj, nu rareori criminală, frecventă în toate domeniile și la toate vârstele. Exemplele sunt de la o vreme atât de multe și de mediatizate, încât n-are rost să insist. Și dacă tot a venit vorba, mediatizarea, inclusiv pe rețelele de socializare, creează un mediu ideal pentru violență. Ca și emisiunile de tip TikTok sau ca acelea „pedagogice“ ale influencerilor, care insuflă tinerilor idei greșite și periculoase. (Stupefiantă mi se pare atitudinea indulgentă, c’est le moins que l’on puisse dire, a multor comentatori față de frații Tate, care ilustrează tocmai marea criminalitate pe rețelele de socializare!) Ca și atâtea din jocurile video. În cazul adolescenților, imitația joacă un rol important. Cheia este lipsa modelelor. Părinții conflictuali, familiile destrămate contribuie la dezorientarea copiilor, care își creează singuri modele, de obicei deloc demne de urmat. E în firea lucrurilor ca adolescenții să se dea mari, cum se spune, să facă pe vitejii, așa că, dacă, în aceste condiții, o iau pe căi greșite, n-are de ce să ne mire. Dar nu poate să ne consoleze de violența care le-a devenit a doua natură. Mai ales că școlii i se interzic aproape toate mijloacele de a-i pedepsi pe elevi, exmatricularea și altele. Primii care se opun unor măsuri mai drastice sunt părinții. Disciplina a devenit un concept desuet. Pentru toate din acestea, este arătat cu degetul sistemul. Cu alte cuvinte, precaritatea educației. În loc să fie mediul ideal pentru instruire și educație, școala actuală, și nu numai de la noi, mă duce uneori cu gândul la „cumplitul mijloc de tâmpenie“ care este gramatica lui Măcărescu din Amintirile lui Creangă. Dacă nu ești învățat să gândești cu capul tău în școală, mai târziu nu mai ai decât ocazii excepționale s-o faci. Dacă nu citești la timp anumite cărți, e puțin probabil să mai citești vreodată o carte. Cititul și scrisul sunt deprinderi care se formează în școală. Mai târziu, ele nu mai creează dependență. Îmi e foarte greu să înțeleg de ce nu se preocupă nimeni să descopere un mijloc de a-i face pe acești copii să depindă de cărți și nu de droguri. Nu mai trebuie să spun că drogurile reprezintă una din principalele cauze ale violenței. La toate vârstele. În fine, absolut alarmant este faptul că a scăzut semnificativ vârsta de la care se produc actele de violență. Ca un copil de 7 ani să aducă în școală ditamai arma e nu numai o probă de teribilism din partea lui, ci și de inconștiență din partea părinților și a dascălilor. Cât mai este până când, asemenea minorului din Serbia, să tragă cu ea și elevul nostru? Se vorbește prea mult despre drepturile copilului, dar mai deloc despre obligațiile părinților și ale dascălilor. Cât despre responsabilitatea copiilor, căci nu există cu adevărat drepturi fără responsabilități, ce ar mai fi de zis?
Două observații
Am urmărit îndeaproape în săptămânile din urmă manifestațiile din Franța provocate de legea care prevede creșterea vârstei de pensionare la 64 de ani. Mi-am amintit că François Fillon, când era prim-ministru, vorbea de 65 de ani. Am aruncat un ochi și pe manifestațiile de la noi. Mai ales pe aceea organizată de AUR în semn de protest tot contra proiectului de lege referitor la protecția copiilor proveniți din familii defavorizate. (Termenul din urmă e semnificativ: el indică faptul că statul recunoaște că sărăcia este și rodul propriului dezinteres față de aceste familii.) Am remarcat două lucruri. Prima observație este aceasta: organizatorii manifestațiilor îi cheamă de obicei pe manifestanți „la lupta cea mare“, fără să-i informeze totdeauna corect asupra revendicărilor reale. A fost evident, bunăoară, că militanții aduși de AUR la asedierea Parlamentului nu cunoșteau cuprinsul proiectului de lege. Care nu se referea la „adoptarea“ copiilor din familiile sărace de către stat, ci, din contra, la ajutorul pe care statul urmează a-l da familiilor cu pricina. Sloganul „nu ne răpiți copiii!“ arată clar eroarea. În aceste condiții, e normal să ne întrebăm dacă nu cumva e vorba de o eroare premeditată de către organizatori. Un răspuns negativ ne-ar conduce către ideea că manifestanții erau, de fapt, o adunătură de ignoranți. După chipul și asemănarea organizatorilor, dacă nici aceștia nu s-au obosit să citească proiectul, iar dacă l-au citit, se dovedesc a fi niște manipulatori ordinari. Tertium non datur. Îl las pe George Simion să aleagă răspunsul. A doua remarcă privește manifestațiile din Franța. Am observat numărul precumpănitor de tineri, mulți violenți, după modelul gilets jaunes. N-am putut să nu mă întreb care era motivația de a contesta legea a unor oameni despărțiți de vârsta pensionării prin aproape o jumătate de secol. De unde apoi impulsul de a arunca cu cocteiluri molotov, de a incendia tot ce le ieșea în cale sau de a devasta magazine, bănci și alte instituții? Sunt întrebări inevitabile. Iar răspunsurile sunt cu siguranță foarte urîte. Când manifestațiile au avut un scop clar pentru toată lumea, ca în cazul aceleia a dascălilor de la noi, ele s-au desfășurat pașnic. Odată și odată, cineva trebuie tras la răspundere pentru astfel de mistificări care provoacă dezordine și pagube. Partidele sau sindicatele care organizează mitinguri numai și numai pentru a-și crește popularitatea (în Franța, și unele, și altele sunt bugetate de statul pe care-l contestă, ca și în România, partidele parlamentare, AUR inclusiv) nu se pot bucura la nesfârșit de impunitate pentru motivul, altminteri fals, că reprezintă interesul oamenilor. Cu atât mai mult, cu cât circul din stradă are, și la noi, și la francezi, un ecou în parlament, unde parlamentarii sar unii la gâtul altora și își adresează înjurături ca la ușa cortului, după calapodul acelora ale clanurilor de la periferia marilor orașe de care avem parte ceas de ceas, zi de zi și în proporție de masă.
Politicienii ruși spun lucruri trăznite
Medvedev, vicepreședintele Comisiei de Securitate Națională din Rusia: „Republica Moldova nu există ca stat independent.“ Afirmația era valabilă în timpul Uniunii Sovietice. Astăzi e defazată cu treizeci și doi de ani. Ca și politica rusească.
Lavrov, ministrul de Externe al Federației Ruse: „Rusia n-a invadat niciodată o țară străină.“ E adevărat, cu excepția Poloniei, României, Ungariei, Cehoslovaciei, Bulgariei, Austriei și Germaniei de Est. Și nu menționăm Ucraina, care n-a fost niciodată un stat independent, după cum declara nu de mult Putin însuși.
Putin (nu titlurile îl fac pe el): „Stalin a fost un erou al națiunii noastre, care merită pe deplin monumentele care i-au fost închinate.“ Statuile, bunăoară. Doar că Iosif Visarionovici a fost proclamat „părintele tuturor popoarelor“, nu numai al poporului rus. Să nu-l privăm de cuvenita paternitate: ce-a fost al lui, a fost al lui. Demolându-i statuile, noi am dat dovadă, încă o dată în istorie, de nerecunoștință.
Lansări USR la Alba Iulia
Între 5 și 7 mai, la Alba Iulia a avut loc cea de-a 14-a ediție a Târgului de cArte Alba Transilvana. În ultima zi a prestigioasei și, deja, tradiționalei manifestări culturale (organizată de Consiliul Județean Alba în parteneriat cu Biblioteca Județeană „Lucian Blaga“ din Alba Iulia) au fost lansate mai multe volume sub egida Uniunii Scriitorilor din România, în cadrul unui eveniment distinct. Au fost aduse și prezentate în fața generosului public din Alba Iulia următoarele volume: Sfârșit de veac în București (de Ion Marin Sadoveanu ); Zuliari și mangafale. Viața fascinantă a personajelor (de Horia Gârbea); Poeți români de azi 2 (de Răzvan Voncu); Marea carte a uitării (de Gabriel Chifu); Marea e frumoasă ca tine (de Andrea H. Hedeș); de asemenea, au fost prezentate, în sinteză, colecțiile editurii tutelate de Uniunea Scriitorilor din România – Cartea Românească. Pe Esplanada de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia au vorbit, cu această ocazie, Răzvan Voncu, Hanna Bota, Horia Gârbea. Evenimentul din 7 mai – moderat de Cristian Pătrășconiu – a fost urmat de alte două momente foarte apreciate: conferința publică a lui Daniel David („Despre psihologia românilor în educație și tehnologie“) și concertul trupei „Taxi“. (Rep.)
Cu degetul muiat în cerneală…
Într-o emisiune tv transmisă live, venind în sprijinul cetățenilor care se confruntă cu diverse probleme, a apărut prin apel video o tânără solicitând să fie sprijinită în a-și (re)găsi o soră mai mare, dată spre adopție încă de la naștere, cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă… Fiindcă solicitanta nu putea furniza date suficiente, a fost chemată la cadru și mama acesteia, femeie tânără, sub 45 de ani, care a relatat că, după ce și-a abandonat copilul în maternitate,“… am primit niște plicuri, nu știu ce scria în ele, că nu știu carte; pe urmă, a venit(sic!) două doamne cu o mașină galbenă, m-a dus într-o clădire maaare, într-un birou… Acolo, am muiat degetul în cerneală și am semnat niște hârtii, dar nu știu ce scria în ele…“ A fost invitată la dialog și bunica – 65 de ani – în speranța că ar putea ști ce cuprindeau plicurile cu pricina; nu, nu știa.Motivul – același ,invocat de fiica sa, care a semnat cu degetul… (Precum se vede, în unele cazuri, analfabetismul este… ereditar!) Culmea e că acești oameni – desigur, mai mulți la număr decât în exemplele de mai sus, își declară neștiința fără jenă, fără să pară stingheriți, ca și cum ar spune că nu știu să înoate ori să șofeze. Mi-a rămas în minte ceea ce auzeam frecvent, la radio, în anii ’60: „Analfabetismul a fost lichidat la orașe și sate!“ Oare, statul chiar să-și fi crezut într-atât propria minciună, încât să fi impus 8-10 clase obligatorii, când au existat și există oameni care încă semnează cu amprenta degetului?! (Carmen Focșa)
Ignoranță plus dezinformare
„Nici Ceaușescu nu a făcut asta“ – titrează un post tv (cunoscut mai ales prin sumedenia de agramatisme pe care le promovează) referindu-se la eliminarea vacanței de Paște. E revoltător că indignații nu cunosc un lucru elementar: comunismul propovăduia ateismul, deci, o sărbătoare religioasă nu avea cum să fie și oficială; până și din calendarele bisericești ale vremii, care, obligatoriu, menționau și sărbătorile recunoscute ca fiind legale, reieșea acest lucru. Apoi, începând din anul 1948 și până în 1990, vacanța de primăvară a elevilor era cuprinsă între 22 martie–6 aprilie, asfel încât să nu se suprapună cu Paștele, deci, niciun lider comunist, oricare ar fi fost acela, nu avea cum să elimine ceva ce nu exista! Dacă tot există atâția nostalgici care suspină după fostul regim, de ce n-ar accepta și ceva care să le amintească de trecut, bunăoară, de lipsa vacanței de Paște?!