Poezia lui Mihai Firică, din volumul Dragostea cu parfum de migdale amare (Editura Vinea, 2022), este, la o primă lectură, o developare cu încetinitorul a sentimentului care a luat în posesie lumea. Nu e nici angoasă, nu e nici frustrare, ci o corectă apreciere a „profunzimii“ pînă la care simbolul este vizibil-lizibil. Există, în mai toate secvențele cărții, o dramă a alterității, eul se află sub presiunea unei multitudini de identități care se relevă în funcție de conjuncturile vieții, în funcție de amprenta pe care o lasă clipa pe necuprinsul memoriei. Războiul și efectele sale, relatat secvență cu secvență în Aripa absentă, din partea a doua a volumului, provoacă sentimentul de vinovăție colectivă: „Linii albe, linii negre,/ le privesc cum sunt șterse cu palmele copiilor verzi./ Mulțimea de mame și prunci freamătă/ la gândul că ultimul tren n-a plecat./ Peste linii au fost azvârlite mâini,/ bucăți de carne și resturi de haine./ În afară de tine mai era cineva,/ încăperea se rotea încet spre asfințit,/ în cele din urmă nu s-a mai mișcat,/ copiii păreau că dorm fericiți,/ cu corpurile răsucite de suflul exploziei./ Trei cranii de cleștar/ pe masa acoperită cu ziare“ (În gara din care nu va mai pleca nimeni).
Multe poeme se desfășoară în largi volute baroce și în registru de lamento pe tema sorții, cosmosul învie atins de gîndul care urmează chiar finitudinii umane ca rătăcitoarea rază a „stelei ce-a murit“, omul e un animal metafizic născut să transfigureze tot ce atinge. Dar aventura nu se termină aici, virtualitatea sau „ochii minții“ sunt cei care descoperă, care transportă, care provoacă, Orfeu uită pentru o clipă să „încoarde“ lira privind peste umăr, spre fantasmele imaginate: „Marea este calmă și tu îmi șoptești,/ valurile aduc la țărm cadavre vineții,/ e singurul schimb cinstit din această ultimă iarnă,/ în februarie doar cu tine./ Morții se ridică deasupra apei apoi cad,/ vălul de ceață se închide în urma lor./ Respir aurul presărat între noi,/ două pietre mângâiate de vântul străin./ Adânc, până în inima inimii mele,/ crește dragostea pentru tine, tainic,/ în lunga tăcere purtată ca o mască./ Dacă se va rătăci după un nor,/ am să-i cer soarelui să caute pe chipul tău zâmbetul,/ regăsindu-te într-o bună zi,/ netulburată de vuietul mării“ (Februarie doar cu tine).
Apocalipsa e suportabilă, ea se petrece tot în spațiul memoriei, fiecare om întruchipează, deopotrivă, sfîrșitul și frica de sfîrșit, întruchipează concretețea emoției care însoțește actul expierii. Căci, pînă la urmă, după ce „ardem“ toate etapele becisnicei noastre vieți, zicem și noi precum Zorba că „odată cu noi va dispărea întreaga lume zorbească“. Ca efect, poezia lui Mihai Firică încearcă să deconstruiască realitatea, să o bruscheze ca să intre în „tiparul fantast“ al unui suflet fără astîmpăr. Imaginile pendulează între ingenuitate și blazare, ambele limite ale inadecvării, de aici spectacolul de „operă bufă“, în care este adesea ispitit cititorul: „Durerea înflorește când ating pământul./ Bărbatul singur privind prin fereastra deschisă/ și aripile fragile căutând aerul./ Deodată își amintește că așteptarea/ este o moară care macină la nesfârșit,/ sfărâmă ore și zile, fărâmițează ani după ani,/ dar tu nu ai mai venit și ceva rămâne nespus./ Bărbații nu iartă niciodată femeile/ care iubesc noaptea./ Le pregătesc ziduri reci,/ le așează la temelia catedralelor de carne –/ m-am mirat că Ana a mea nu se cere zidită./ Am mințit pentru a nu ucide,/ nu te iubesc, am jurat strâmb,/ am șters pe cineva din memoria mea/ cu o singură atingere de sabie./ Îmi proiectez pe zidul de pâine din fața mea/ amintirile sparte, cioburi mărunte, resturi –/ o mare albă fără valuri în care cobor gol,/ fără nume“ (O singură aripă).
Poezia lui Mihai Firică uzează de tehnica „palimpsestului“, de sub coaja cuvintelor transpare miezul realității imediate. Tonul este „controlat“ prozaic/ prozastic adesea tocmai pentru a evidenția stratul de „inefabil“ de sub „coșcoveala“ realității. Poemele sunt, de cele mai multe ori, „evenimente“ simbolice, construcții în jurul unei imagini descompusă pînă la ultima consecință. De remarcat, în volum, ilustrațiile semnate de Marcel Voinea, în tehnica gravurii, care completează fericit această carte, care aduce în atenție un autor până azi aproape necunoscut.